Apostolul puşcăriaşilor
După instaurarea regimului comunist, Monseniorul Vladimir Ghika a ajuns deţinut politic. Întemniţat pentru credinţă, el a continuat să îi readucă la Cristos pe colegii săi de suferinţă. Unul dintre aceştia este părintele Matei Boilă, preot greco-catolic şi nepot al lui Iuliu Maniu. Părintele Matei Boilă l-a cunoscut în închisoare pe Monsenior. Iată cum descrie, pe inliniedreapta.ro, întâlnirea cu el. Întâlnirea mea, la uşa celulei 9 Jilava cu Monseniorul Ghika a fost evenimentul, pot spune acum cu siguranţă, cel mai luminos din viaţa mea. M-am prezentat. Monseniorul Ghika, cu memoria lui prodigioasă, mi-a spus: “Eşti fratele lui Nena şi Nelu şi prietenul atâtor credincioşi ai mei. Am să te binecuvântez.” Eu, cu teribilismul tinereţii, i-am spus: “Trebuie să fiu sincer şi să vă spun că eu nu merit să fiu binecuvântat pentru că nu mai fac parte acum din Biserică.”
El s-a uitat atunci la mine cu o privire încărcată de dragoste sfântă, pe care nu o pot uita cât timp mai trăiesc şi mi-a spus: “Eu ştiu mai bine decât tine: tu eşti al lui Cristos.” Şi m-a binecuvântat”, descrie părintele Matei Boilă momentul care i-a schimbat radical viaţa.
"
O singură ambiție este legitimă: aceea de a fi mai buni.
Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor - nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită.
Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoţiţi de noi înşine.
E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.
Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.
A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferinţă.
Trecutul e o taină, prezentul un secret, viitorul o enigmă şi toate acestea rămân înlănţuite.
Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.
Suntem învăţaţi să trăim în "a face". Ar trebui să învăţăm cu precădere să trăim în "a fi".
Nu valorăm numai prin ceea ce suntem sau devenim, ci şi prin descoperirea a ceea ce însemnăm.
Vanitatea e o mitocănie de netăgăduit; nu există nobleţe a cărei calitate să n-o stigmatizeze.
Viaţa e frumoasă prin ceea ce este, mai frumoasă încă prin ceea ce ascunde şi mult mai frumoasă încă prin ceea ce dobândeşte.
Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine şi nu găseşte decât în celălalt.
Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?
A avea pentru sine sau a fi pentru El? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.
Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.
Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare să faci binele când îţi stă în putinţă, şi să nu faci răul atunci când eşti tentat să-l faci.
Ne tragem în linie directă din bucuria lui Dumnezeu.
Universul are forma sufletului, mai mult chiar decât are sufletul forma Universului.
Asemănătoare unei injurii care nu mai înseamnă nimic - dacă odinioară însemnase totuşi ceva - toleranţa, prin definiţie, este o insultă adusă realităţii, precum şi o depreciere adusă inteligenţei. Departe de a fi o virtute, ea nu consfinţeşte decât indiferenţa şi neputinţa.
"
Vladimir Ghica, scris uneori Ghika, (n. 25 decembrie 1873, Constantinopol - d. 16 mai 1954, Jilava, București) a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român, nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghica a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe si al apărării alRomâniei. Fratele său a fost Dimitrie I. Ghica. Monseniorul Vladimir Ghica va fi beatificat la 31 august 2013.[1]
S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghica Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghica (general de divizie, ministru plenipotențiar) și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței).
A avut patru frați și o soră: Grigore - ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe și Ella - morți și ei de tineri, și Dimitrie (1875-1967).
A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României înImperiul Otoman. În anul 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația și practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Științe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.
Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde își va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „și mai ortodox” face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.
Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunțe la idee, măcar pentru o perioadă, și să se dedice apostolatului ca laic. Și-a desfășurat activitatea extraordinară în toată lumea, la București, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.
Întors în țară, se dedică operelor de caritate și deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sf. Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.
Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.
În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma, de răniții de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalețe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfințit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; își va desfășura ministerul sacerdotal în Franța până în 1939[2]. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra și în ritul bizantin. Prințul Ghica a devenint astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat.
I se încredințează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă și periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruiește, schimbând din temelii spiritul cartierului.[necesită citare] În 1930, când se îmbolnăvește, este retras și este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.
În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraților și Surorilor Sf. Ioan și cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei în acest scop (cu secole în urmă fusese o mănăstire); din motive financiare se va vinde și membrii se vor dispersa.
La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnități ecleziastice. O primește totuși, făcând observația că „nimic nu se va schimba în felul meu de viață, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”
La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja, rămânând pentru același motiv în București când vor începe bombardamentele aliate.
După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleași motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.
A fost „preot, confesor, director spiritual, conferențiar, om de știință, diplomat, activitatea lui desfășurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, șefi de state, politicieni, filozofi, artiști, scriitori, teologi, până la anarhiști, ocultiști, homosexuali și prostituate.”
A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depășind granițele confesionale și spiritul timpului, fiind un adevărat
- 1878-1893 - școala din Toulouse (Franța)
- 1893-1895 - Urmează la Paris Facultatea de Științe Politice; frecventează, de asemenea cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept; se îmbolnăvește și se întoarce în România, unde timp de doi ani (1895-1898) își va continua studiile în mod privat
- 1898-1905 - Urmeză Facultatea de filosofie-teologie a dominicanilor în Roma (Angelicum) și obține licența în filozofie și doctoratul în teologie
- 1904-1906 - la Salonic continuă cu studii de filosofie și teologie
- Sfânta Fecioară și Sfântul Sacrament. Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney, Australia (traducere)
- Femeia adulteră. Mister evanghelic cuprinzand un prolog, un act, un epilog. Pieasă teatrală (traducere de Al. Lascarov-Moldovan în 1938.)
- Gânduri pentru zilele ce vin (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1995, ISBN 973-35-0486-6.
- Convorbiri spirituale, traducere de Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, ISBN 973-35-0486-6
- Interludiile din Talloires (traducere)
- Ultimele mărturii, Vladimir Ghika; prefață de Yvonne Estienne (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1997
- Fragmente postume. Texte inedite din arhiva Institutului „Vladimir Ghika” (traducere de Doina Cornea după documente nepublicate), Editura Dacia, Cluj, 2003
Monseniorul Vladimir Ghica a fost propus spre beatificare. Propunerea, pornită din partea Arhidiecezei București, se întemeiază pe un dosar ce cuprinde biografia acestuia, urmând a fi examinat de Congregația pentru Cauza Sfinților de la Vatican.[3]
Miercuri, 27 martie 2013, papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan [...] ucis dinură față de credință [...], la 16 mai 1954”[4]. Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11. Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. După beatificare, comemorarea sa liturgică va fi la 16 mai, data martirajului său.[1]
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .