Povestea vorbii

Povestea vorbii  

    Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră
    Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.
    Colindând prin sate în lunga lor cale,
    Odată-nserară la un sat p-o vale,
    Şi să mâie noapte au tras împreună
    La o casă care le-au părut mai bună,
    Unde-n bătătură le ieşi-nainte
    Un bătrân de treabă şi foarte de cinste.
    Îi priimi bine, îi băgă în casă,
    Şi ei îi cerură întâi şi-ntâi masă.
    Zicându-i: — Tătuţă! suntem flămânzi tare,
    Fă bine,-ngrijeşte de ceva mâncare.
    Bătrânul le zise: — Şedeţi, fiţi în pace,
    Că despre mâncare vom face ce-om face.
    Până când dar masa moşul să le puie,
    De vro veste nouă întrebă să-i spuie.
    Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,
    Ca şi unii-alţii cândva când s-adună,
    Ieşind din ei unul afară la treabă,
    Moşul găsind vreme pe cellalt întreabă
    Zicându-i: — Jupâne! voi fraţi sunteţi poate,
    Că vă văz prea bine semănând la toate?
    Tovarăşu-i zise cu scârba într-însul:
    — Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dânsul,
    Că atât doar are, chip şi trup ca omul,
    Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.
    Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară
    Şi îndată vorba între ei schimbară.
    Puţin dacă trece şi acestlalt iese,
    Moşul iarăşi, care curios fusese,
    Asemeni ş-acestui face întrebare:
    — Jupâne! — zicându-i — fraţi sunteţi îmi pare?
    Că semănaţi, uite, la chip cu-ntregime,
    Potriviţi întocma şi la înălţime.
    Ş-acest iar răspune: — Ai greşală, tată,
    Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,
    Că e măgar mare, care nu mai simte,
    Să-i pui să mănânce tărîţe-nainte.

    Auzind bătrânul aceste cuvinte,
    Către unul-altul nedându-şi ei cinste,
    Se scoală îndată, caută copaie,
    Merge şi o umple până sus cu paie,
    Mai ia încă ună, se duce cu dânsa,
    Apucă şi pune tărâţe într-însa,
    Şi cu amândouă intrând el în casă
    Le puse-nainte pe pat fără masă.
    Ei, văzând aceasta, îl întreb dodată:
    — De ce ne pui aste înainte, tată?
    — Poftiţi, — el răspunse — că vă dau eu încă,
    Boul şi măgarul de aste mănâncă.
    Iar ei începură-n ochi să se privească
    Şi unul de altul faţa să-şi roşască.

    Bătrânul atuncea gura-şi întremează
    Şi învăţătura astfel îşi urmează,
    Zicând: — Copii tineri! rău să nu vă pară
    De această glumă ce-o fac astă-seară,
    Că, cât are omul în lume viaţă,
    Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;
    Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,
    Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.
    Deşi nu-s atâta înţelept, cuminte,
    Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.
    De sunteţi tovarăşi or fraţi, eu n-am treabă
    Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.
    Decât zic, e bine că omul vrodată
    P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
    Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte
    Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.
    Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
    Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
    Cine îşi defaimă contovaroşia
    Îşi arată însuşi necuvioşia.
    Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.
    A umbla pe sine mai bun să se facă,
    Defăimând pe altul nu poate să placă.
    Că e o zicală mai de toţi vorbită:
    „Omul la om trage şi vita la vită.“
    Atunci luând moşul copăile date,
    Le puse-nainte pâine şi bucate
    Şi îi cinsti bine după cuviinţă,
    Făcându-i el astfel greşala să-şi simtă.
    Carii cât trăiră tot îl pomeniră
    Şi aceasta însuşi ei o povestiră. (Anton Pann)

Posted in: batran,cinste,ocara,precupeti