vineri, 19 iulie 2013

Nicolae Constantin Paulescu moare la data de 19 iulie 1931 ... ( INVENTATORUL INSULINEI )

Cine a descoperit insulina?




   ,,   Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul carbohidratilor.[15]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (19151919).[16] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921

.     Nedreptate. Acesta e numele zodiei sub care a venit pe lume cea mai importanta descoperire a secolului trecut apartinand lui Paulescu. Nedreptate din partea canadienilor care si-au insusit un premiu nemeritat. Nedreptate din partea colegilor si autoritatilor din tara. Nedreptate din partea urmasilor.

Dosarul insulina 

MAGDA MARINCOVICI
In Ajunul Anului Nou 1920, seara tarziu, savantul Paulescu paraseste laboratorul, pentru ca in zori sa revina spre a consemna cea mai mare victorie: efectul extractului de pancreas la un caine bolnav de diabet. Este incununarea a 15 ani de cercetari in care laboratorul devenise a doua locuinta, iar descoperirea hormonului antidiabetic, o obsesie care-l va urmari pana in ultima clipa a vietii. Nimeni nu poate spune cu precizie cate asemenea momente de sarbatoare le-a petrecut savantul in laborator, in compania lucrarilor de specialitate, a unui caine supus experimentelor, animat de dorinta de a-i ajuta pe suferinzii de diabet.

31 august 1921

Publicarea la aceasta data, sub semnatura romanului Nicolae C. Paulescu, in Archives International de Physiologie, la numai trei luni de la primirea la redactie a valoroasei cercetari, marcheaza momentul descoperirii hormonului antidiabetic, botezat Pancreina. Din nefericire, aceasta este data de la care incepe scurgerea unui lung sir de nedreptati la adresa lui Paulescu si a operei lui.
In februarie 1922, extractul pancreatic continand hormonul antidiabetic, purificat de Collip la Universitatea din Toronto, este utilizat pe om de catre Banting, sub indrumarea lui Macleod si Bet. S-a dovedit ca grupul de canadieni in mod cert au cunoscut cercetarile deja publicate de Nicolae Paulescu. Dar in anul 1923, Premiul Nobel pentru Medicina este acordat canadienilor in detrimentul lui N. Paulescu, caruia i se face o nedreptate flagranta, nereparata nici pana azi. Culmea, tot in 1923, inainte ca Bating si Macleod sa fi primit Nobelul, Paulescu mai publica in Archives Internationales de Physiologie doua lucrari memorabile pentru efortul de purificare si utilizare terapeutica a Pancreinei, hormon izolat de cercetatorul roman si numit ulterior insulina.

Viciul furtului de lucrari stiintifice

La inceputului lui 1922, Paulescu inainteaza dosarul la Ministerul Industriilor si Comertului din Romania, solicitand un „Brevet de Inventie" purtand titlul „Pancreina si procedura fabricatiei sale", care a primit numarul de inregistrare 6255 din 10 aprilie 1922.
„Odinioara, am crezut si am invatat pe altii ca un om de stiinta poate lucra in singuranta deplina - intrucat am fost convins ca data publicarii lucrarilor sale il poate pune la adapost de orice nedreptate. Din pacate, sunt nevoit sa recunosc ca in aceasta privinta m-am inselat complet. Dar gasesc imposibil de suportat un alt viciu, mai urat inca, acela al furtului lucrarilor stiintifice facute de altcineva." Sunt cuvintele lui Paulescu asternute in 1923 in incercarea de restabilire a adevaratei paternitati a acestei descoperiri. Din nefericire, nedreptatea isi scoate din nou coltii. Colegii de breasla si autoritatile ii refuza sprijinul, atitudine de care se va izbi si din partea Academiei Franceze.

Deceptie

Pentru Paulescu stirea ca la Stokholm doi canadieni - Bating si Macleod - au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost ca o lovitura de traznet. Initial, a considerat ca e o greseala. In lucrarea „Insulina", profesorul doctor Constantin Ionescu Targoviste, autorul lucrarii, consemneaza discutia pe care a avut fericirea sa o aiba cu fiul mecanicului care intretinea aparatura din laboratorul lui Paulescu, George Staicu. „In 1923, George Staicu avea 10 ani. Intr-o seara, povesteste copilul, tata a venit acasa foarte abatut. Ce s-a intamplat, l-a intrebat speriata mama? Profesorul - a raspuns tata - este distrus. Niste canadieni i-au furat lucrarile."
Paulescu se va adresa Comisiilor pentru Premiul Nobel de la Uppsala. Cu certitudine membrii acestei inalte comisii au stabilit, analizand punct cu punct descoperirea romanului, grava eroare. Dar cine s-ar fi putut incumeta sa-i aduca la cunostinta regelui Suediei, cel care onora cu inmanarea premiilor, ca s-a comis o nedreptate? Aceasta in conditiile in care, prin statutul Fundatiei Suedeze, Premiul Nobel este imprescriptibil.
Nedreptatea l-a urmarit pe Paulescu si dupa moarte, chiar din partea urmasilor. Profesorul Ionescu Targoviste relateaza un episod cutremurator, numit „sindromul Nitescu". „Cu o barbarie inca si mai mare, profesorul Nitescu, a carui actiune a fost aceea de a da jos placa memoriala de la facultate, a distrus intreaga colectie stiintifica pastrata cu grija in laboratorul Paulescu." Se pare ca nimeni nu are ragaz sa auda Cristul sculptat de Paciurea, de la capul mormantului savantului, care pare sa ceara recunoasterea protectorului sau.

Fair play-ul invinge uitarea

Din indepartata Scotie, dupa mai bine de 45 de ani, diabetologul Jan Murray incepe lupta de scoatere de sub semnul nedreptatii a dosarului Paulescu. Animat de spiritul de fair play, scotianul are meritul de a scoate straturile groase de uitare asezate pe acest dosar, incepand o lunga corespondenta cu specialisti de la Bucuresti. In mod ciudat, la prima scrisoare, expediata in octombrie 1968 catre prof. Grigore Benetato de la Facultatea de Medicina din Bucuresti, Jan Murray nu primeste nici un raspuns. Noroc ca scotianul nu cedeaza. Si in 17 noiembrie acelasi an trimite profesorului Pavel, singurul diabetolog cunoscut la acea vreme in Occident, o scrisoare in care solicita informatii pentru a „remedia aceasta uitare". Fost student al lui Paulescu, prof. Pavel apeleaza la nepotul de sora al savantului, dr. Constantin Angelescu, sa-i puna la dispozitie publicatiile timpului pentru a-l ajuta pe Murray in nobilul sau demers. Din acest moment, contributia lui Paulescu este treptat recunoscuta, in defavoarea grupului canadian, care intra intr-un declin continuu. Providentiala corespondenta dintre scotianul Murray si romanul Pavel. Deoarece prof. Pavel reuseste, in 1969, recunoasterea rolului lui Paulescu in descoperirea insulinei, directorul Fundatiei Nobel care precizeaza „ar fi trebuit sa primeasca, de asemenea, Premiul Nobel", ca si canadienii.

Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie sau 30 octombrie SV 1869București; d. 19 iulie 1931București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, ce a contribuit la descoperireahormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parțial prin adăugare de acid clorhidric și sodă caustică. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi numai sub formă de clismă[necesită citare] și nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 deja, Nicolae Paulescu a izolat substanța pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal. [1] Cu puțin timp după terminarea acestor experiențe, savantul român a fost chemat sub arme. [2] După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921. În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au descoperit și ei aceeași substanță activă în regularea glicemiei pe care si fiziologul român, posesor al unui doctorat în fiziologie, a unei diplome universitare în medicină și al unui alt doctorat în științe naturale (toate obținute la "Université de Paris")[3] și co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de președintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină și nosologie (1903)[4], le făcuse cunoscute lumii și el, exact în aceeași perioadă (la cinci ani după succesele lui experimentale![5]), în condițiile în care dascălul savantului român - anume Étienne Lancereaux - a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae Paulescu[6], cum cunoșteau și despre rezultatele similare obținute de Israel Kleiner și, mai înainte, germanul Zuelzer și încă alții, însă cel puțin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înțeleagă corect (traducând, pe baza cunoștințelor lor rudimentare de limbă franceză, tipice majorității canadienilor anglofoni, sensul lui "non plus" din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul bastardizat (nici engleză, nici franceză) "no bon"; pe de altă parte, canadienii au detectat totuși și neajunsuri reale, obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului român,[7] și impulsionați de înaltele exigențe ale lui MacLeoad au sfârșit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, și din lipsă de fonduri și sprijin multidisciplinar (biochimiști), n-a ajuns.
Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcooleter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de laToronto General Hospital.
În ciuda contribuțiilor sale incontestabile în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este în general ignorat complet de școala de medicină și istoriografia științifică occidentale (de exemplu monografia "The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery" (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini și care debutează cu o istorie a contribuțiilor medicale la înțelegerea rolului și modului de funcționare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este nicăieri menționat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, și asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia "International Diabetes Federation" din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste[8] să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel și azi în manualele de medicină și în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el - "celulele Clara") pentru contribuțiile lui; o dovadă a aceluiași dublu standard este și faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf - un alt savant austriac și nazist înfocat[9], tot atât de înfocat ca și colaboratorii lui[10] în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar și în 1990 "New England Journal of Medicine" scria că "este o lucrare excepțională de mare utilitate pentru anatomiști și chirurgi"[11], dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de naziști (din care o minoritate erau evrei[12]) - este și azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător și endocrin, a fost păstrat în funcția de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania[13], asta deși a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte și stresate prin anunțarea datei execuției mai sunt încă și azi citate de unii cercetători occidentali[14], în ciuda bestialității protocoalelor imaginate de medicul berlinez. "

sursa : wikipedia 

1 comentarii:

Interesant. Mulţumesc.

Trimiteți un comentariu

Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More