ÎN NIRVANA - Caragiale despre Eminescu

Sunt peste douăzeci de ani de atunci.
Locuiam într-o casă unde trăsese în gazda un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamna şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatură... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.” Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seară trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar că pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă fata cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.
Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depanat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.
„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.
„Da, am scris”.
„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”
Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.

A doua zi seară ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţă fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat se culce devreme, şi  dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Stefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinentă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ea o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea
făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:
„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţa” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât că de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apucă, era o tortură nepomenita. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arata iar liniştit că „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, tinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta deciziva între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenta, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de trudă de care suferise aceasta iritabilă natura de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Posted in: caragiale,conspiratia romana,eminescu