'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

Se afișează postările cu eticheta povesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povesti. Afișați toate postările

miercuri, 10 iulie 2013

Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă

Moş Nichifor Coţcariul


Ascultați aici : 



Citiți aici :        


       Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Ţuţuenii din Târgul Neamţului, dinspre satul Vânătorii Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de câte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi moş Nichifor din Ţuţueni.

       Moş Nichifor era harabagiu. Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. De inima căruţei atârnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era aninată o bărdiţă, pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moş Nichifor era şi geambaş de cai, şi când îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, şi atunci rămânea oiştea goală pe de-o parte. Îi plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era slăbiciunea lui. Mă veţi întreba, poate: De ce iepe, şi totdeauna albe? Vă voi spune şi aceasta: iepe, pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeaţa iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.
        Moş Nichifor nu era dintre aceia care să nu ştie "că nu-i bine să te pui viziteu la cai albi şi slugă la femei"; el ştia şi aceasta, dar iepele erau ale lui, şi, când le grijea, grijite erau, iar când nu, n-avea cine să-i bănuiască.
        Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii; el se ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.
        Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în căruţă. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cânepă, împletită de mâna lui şi cu şfichiul de mătase, cu care pocnea de-ţi lua auzul. Şi cu încărcat şi cu descărcat, la deal moş Nichifor se da pe jos şi trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriaşii, vrând- nevrând, trebuiau să se dea şi ei, căci le era lehamete de morocăneala lui moş Nichifor, care îndată troncănea câte una cam de aceste:
        - Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi...
        Dacă ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, apoi era cât se poate de şăgalnic. De întâlnea vrun om călare, pe drum, întreba: "Departe ai lăsat pe vodă, voinice?" Şi apoi îndată da bici iepelor, zicând:
                                Alba-nainte, alba la roate,
                                Oiştea goală pe de-o parte.
        Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!! De întâlnea pe drum neveste şi fete mari, cânta cântece şăgalnice, de-alde-aceste:
                                Când cu baba m-am luat
                                Opt ibovnice-au oftat:
                                Trei neveste cu bărbat
                                Şi cinci fete dintr-un sat ş.a.
        Ei, ei! Apoi zi că nu-ţi venea să porneşti la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic şi de-a pururea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâşmei te făceai niznai şi nu ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar şi atunci tot repede mâna de la o crâşmă până la alta.
        Mai ales într-un rând îi plăcea lui moş Nichifor două iepuşoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crâşmă, mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă, nefiind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cumpere altele, care să ţină fuga tot întruna!
        Spunea tata că i-au spus şi lui bătrânii, care auziseră din gura lui moş Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul-Neamţului, că te-apucau pe-a-mâinile. Cum ieşeai din Văratic, intrai în Agapia, şi cum ieşeai din Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la mitoace, şi aveai muşterii, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănăstirea Neamţului, ba la Secu, ba la Râşca, ba în toate părţile, pe la hramuri.
        Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului meu că protopopul de la Neamţ, de pe vremea aceea, ar fi zis unor călugăriţe, care pribegeau în săptămâna mare prin târg:
        - Maicelor!
        - Blagosloveşte, cinstite părinte!
        - De ce nu vă astâmpăraţi în mănăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor?
        - Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre... Dar n-am mai veni noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot pişcă.
        Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind noduri..., şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor, zicând:
        - De-ar crăpa odată să crape şi harabagiul care v-a adus! C-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la târg.
        Şi cică auzind moş Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mâhnit în sufletul său şi s-ar fi jurat cu jurământ ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, din păcate, era şi evlavios moş Nichifor şi tare se mai temea să nu cadă sub blestemul preoţesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfânta Agură, care-şi cănea părul şi barba cu cireşe negre, şi în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la lumânare, ca să mai uşureze din cele păcate. Şi apoi s-a hotărât el ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească.
        - Numai negustorul, zicea moş Nichifor, trăieşte din seul său şi pe seama lui. Când întrebai: "Pentru ce?" moş Nichifor răspundea, tot glumeţ: "Pentru că n-are Dumnezeu stăpân".
        De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz.
        Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scârţâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori şi tot umbla din babă în babă cu descântece şi cu oblojeli, încât lui moş Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, şi de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsân, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încât biata băbuşca lui era bucuroasă uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă.
        Se vede lucru că şi moş Nichifor era făcut pe drumuri, căci cum ieşea afară la drum parcă era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe câţi îi întâlnea şi de povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.
        Într-o dimineaţă, miercuri înainte de Duminica Mare, moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea; când numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupân Strul din Târgul-Neamţului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimeneală, boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri.
        Pe vremea aceea nu era spiţerie în Târgul-Neamţului, şi jupânul Strul aducea, pentru hatârul călugărilor şi al călug ăriţelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, şi alte negustorii... În sfârşit, nu ştiu cum să vă spun, era mai mult decât duhovnicul, că fără de dânsul nu puteau mănăstirile.
        - Muni dimineaţă, moş Nichifor!
        - Bună să-ţi fie inima... jupâne Strul. Da' cu ce treabă ai venit pe la noi?
        - Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ţi dau ca să mi-o duci?
        - D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba d-voastră, jupâne, zise moş Nichifor, scărpinându-se în cap; numai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci şi căruţa mea e largă; poate să încapă într-însa cât de mult. Apoi, fără să ne zbatem, jupâne Strul, mi-i da şasesprezece lei, un irmilic de aur, şi ţi-oi duce-o, ştii cole, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum e sucala.
        - Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi fecioru-meu la Piatra.
        - Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne Strul! Mă bucur şi eu că-i tocmai în dricul iarmarocului şi poate mi-a pica ceva şi când voi veni înapoi. Numai aş vrea să ştiu, când avem să pornim?
        - Şi acuma, moş Nichifor, dacă eşti gata.
        - Gata, jupâne Strul, numai s-adăp iepuşoarele aceste. Du-te şi d-ta de-ţi pune nora la cale, că acuş te-ajung şi eu din urmă.
        Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, repede zvârle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o pereche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între umeri şi biciul în mână şi tiva, băiete! N-apucase jupânul Strul a ajunge bine acasă, şi moş Nichifor şi trăsese căruţa dinaintea uşii.
        Malca, aşa era numele nurorii lui jupân Strul, a ieşit afară să-şi vadă harabagiul. Ş-apoi, povestea cântecului; las' că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbujorată Malca... din pricina plânsului, că se despărţeşte de socri, pentru că întâiaşi dată venise ea la Neamţ, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decât două săptămâni de când se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupân Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Iţic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, şi la două săptămâni Iţic au adus pe Malca la Neamţ, a încredinţat-o în mâna părinţilor lui şi s-a întors repede la Piatra, să se gândească pe negustorie.
        - Da' te-ai ţinut de cuvânt, moş Nichifor!
        - Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioşmolesc atâta, că la drum e bine să porneşti cât de dimineaţă, iar seara să poposeşti devreme!
        - Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moş Nichifor?
        - Ă... ra! da' ce stai de vorbeşti, jupâne Strul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ţi pun nora în Piatra.
        - D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvali nora!
        - Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite, şi, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine... Ia, numai cu maica Evlampia, desăgăriţa din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptişor la drum; şi cu asta-mi aducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtuiască iepuşoarele. Şi eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: "Măicuţă, de ce eşti scumpă la tărâţe şi ieftină la făină?" Ea atunci se uita galeş la mine şi-mi zicea cu glas duios: "Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata văcuşoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinţii pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; şi dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sfinţiile lor ştiu mai multe decât noi, păcătoasele!" Dacă am auzit aşa, am zis şi eu, în gândul meu, că are întrucâtva dreptate maica desăgăriţa, şi am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică şi voieşte cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum şi cu vaci. Şi apoi, giupâneşica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da şi pe jos câte-oleacă; mai ales că acum e o frumuseţe afară la câmp, de turbă haita! Da' ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneşică Malca, să te duc la bărbăţel acasă; ştiu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.
        - Iaca, mă sui, moş Nichifor!
        Şi îndată încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare şi alte mărunţişuri. Apoi Malca îşi ia ziua bună de la socri şi se suie deasupra saltelelor, în fundul căruţei. Iară moş Nichifor se azvârle pe capră, dă bici iepelor şi lasă pe jupânul Strul şi cu ai săi cu lacrimile pe obraz.
        Prin târg, aşa mâna de tare moş Nichifor, de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva.
        Prundul, satul şi dealul Humuleştilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă.
        Dar de pe la Grumăzeşti încolo, moş Nichifor a ras o duşcă de rachiu din plosca lui cea de Braşov, şi-a aprins luleaua şi a început a lăsa iepele mai la voie.
        - Doamne, jupâneşică, Doamne! Vezi satul ista mare şi frumos? se cheamă Grumăzeştii. De-aş avea eu atâţia gonitori în ocol şi d-ta atâţia băieţi, câţi cazaci, căpcâni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!
        - Să te-audă Dumnezeu, să am băieţi, moş Nichifor!
        - Asemene şi eu gonitori, jupâneşică... că de băieţi nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulţi înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe piept, are să rămână căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte!
        - Nu te supăra, moş Nichifor, zise Malca, că poate aşa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că aşa scrie şi la noi în cărţi despre unii, că tocmai la bătrâneţe au făcut copii!
        - Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărţile cele a d-voastre în pace, că eu ştiu ce ştiu eu, degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit şi eu spunând în biserică la noi că "Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă". Apoi ce-ţi trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin casa cu baba pân-acum. În privinţa asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă până la sfârşitul vieţii, şi copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i aşa, jupâneşică? Mai zi, dacă ai ce!
        - Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor.
        - Ba chiar aşa-i, jupâneşică dragă, cum îţi spun eu. Ptru! ciii! Da' bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba şi, când se trezeşte, cine ştie unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul şi tovărăşia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnaţi înainte! Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. Hei! jupâneşică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; ştiu că am avea ce asculta!
        - Da' ce-a fost pe-aici, moş Nichifor?
        - Of! jupâneşică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici, fără să fie jefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplă mai mult noaptea decât ziua. Însă pe mine, unul, de n-aş grăi într-un ceas rău, până acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte câteodată, dar nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, şi ei s-au dus în treaba lor.
        - Ă...ra! moş Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem! V-am spus că era şăgalnic moş Nichifor, şi, când spunea câte una, ori te ţineai cu mâna de inimă, râzând, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică.
        - Iaca un lup vine spre noi, jupâneşică!
        - Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu?
        - Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu, unul, ţi-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.
        Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A şezut ea aşa cât a şezut şi apoi a zis tremurând:
        - Unde-i lupul, moş Nichifor?
        - Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, jupâneşică, ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era frumos.
        N-apucă a sfârşi bine moş Nichifor, şi Malca zice cătinel:
        - Să nu mai zici că vine lupul, moş Nichifor, că mă vâri în toate boalele!
        - Nu că zic eu, da' chiar vine, iacătă-l-ăi!
        - Valeu! Ce spui? Şi iar se ascunde lângă moş Nichifor.
        - Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, jupâneşică, aşa-i? şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu...
        - Nu mai vine lupul, moş Nichifor?
        - Apoi, na! eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! Ia, pe la Sfântul Andrei umblă şi ei mai câte mulţi la un loc. Ş-apoi, vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea pe ruşine, lăsându-şi pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă. Iaca şi Dealul Balaurului, jupâneşică! Ia, aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură, şi când şuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau şi se băteau cap în cap, de spaimă, şi ţipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.
        - Valeu! şi unde-i balaurul, moş Nichifor?
        - D-apoi mai ştiu eu, jupâneşică? Pădurea-i mare, el ştie unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mâncat foarte mulţi oameni şi a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră şi cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai ştiu eu pe cine să cred? Că oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Noroc numai că eu unul ştiu solomonii şi nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind şarpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.
        - Da' ce-s acele solomonii, moş Nichifor?
        - Ei, jupâneşică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, şi ce n-a făcut ea şi cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, şi tot nu i-am spus. Şi ea, din pricina asta are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulţi înainte; că atunci mi-aş lua şi eu una tinerică, şi macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dânsa, cum ştiu eu, şi apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mă morocăneşte şi-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsa acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva.
        - Ia lasă, lasă, moş Nichifor, că aşa sunteţi d-voastră, bărbaţii.
        - Ei, ei! jupâneşică, iată-ne şi aproape de vârful codrului! Ia mai dă-te şi d-ta oleacă pe jos, pân' vom sui dealul, că nu mi-i de alta, dar mă tem că-i înţepeni în căruţă. Uite florile cele frumoase de prin marginea pădurii cum umplu văzduhul de miroznă! Şi d-ta să şezi ghemuită acolo, nu-i păcat de Dumnezeu?
        - Mă tem de lup, moş Nichifor, zise Malca, tremurând.
        - Ia mai sfârşeşte odată cu lupul cela! Altăceva n-ai de vorbit?
        - Stai dară să mă dau jos!
        - Ptru! ciii! Sai binişor pe ici, pe crucea căruţei. Ho... pa! Ia, acum te văd şi eu că eşti voinică; aşa mi-e drag să fie omul: fătat, nu ouat.
        Şi pe când Malca culegea nişte dumbravnic, să ducă lui Iţic, moş Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichirea şi cisluia primprejurul căruţei. Apoi repede strigă:
        - Gata eşti, jupâneşică? Hai, sui, şi să pornim cu ajutorul lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai mult.
        Malca, după ce se suie, întreabă:
        - Oare nu-i târziu, moş Nichifor?
        - D-apoi de acum suntem scăpaţi deasupra nevoii; acuş te pun în Piatra. Ş-odată dă bici iepelor, zicând:
                                Alba-nainte, alba la roate,
                                Oiştea goală pe de-o parte.
        Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!! N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, şi prrr! se rupse un capăt!
        - Na, asta încă-i una!
        - Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!
        - Ia nu mai meni a rău, jupâneşică, că doar n-am păţit eu asta numai o dată în viaţa mea. Până-i îmbuca d-ta ceva, şi iepele iestea ş-or şterge gura c-oleacă de coşolină, eu am şi pus capătul.
        Când se uită moş Nichifor la belciug, bărdiţa nicăieri!
        - Apoi toate-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind din sprâncene şi oţărându-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngrijeşte ea de mine! Aşa-i că nu-i securea?
        Malca, sărmana, când mai aude şi asta, începe a suspina şi a zice:
        - Moş Nichifor, ce facem noi?
        - Ia las', jupâneşică, nu te împuţina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde.
        Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut... L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte frânghie; dar de unde să iei dacă n-ai pus?
        Dacă vede şi vede, taie băierile de la traistă, mai căpeţala din capul unei iepe şi face cum poate, de leagă gârneţul unde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, suceşte lamba ş-o strânge la scară; apoi îşi aprinde cioanca şi zice:
        - Iaca, jupâneşică dragă, cum învaţă nevoia pe om ce să facă... Cu moş Nichifor ţuţuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai să te ţii bine de carâmbi şi de speteze, că am să mân iepele iestea de au să scapere fugind. Da' să ştii d-ta că babei mele n-are să-i fie moale când m-oi întoarce acasă... Am s-o iau de cânepa dracului şi am s-o învăţ eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ţine-te, jupâneşică! Hi, ha!!!
        Ş-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele şi sărea colbul în naltul cerului. La vro câteva obraţuri, gârneţul s-a înfierbântat, s-a muiat şi... folfenchiu! iar sare roata!
        - Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineaţă mi-a ieşit înainte vrun popă, sau dracu ştie ce!
        - Moş Nichifor, ce facem noi?
        - Om face noi ce-om face, jupâneşică. Dar acum, deodată, linişteşte-te acolo şi taci molcum. Bine că nu s-a întâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului, sunt deajuns şi de-ntrecut în pădure. Poate să ne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte şi să-mi împrumute vro secure. Şi cum vorbea, numai iaca că vede venind un om din urmă cu traista în băţ.
        - Bun ajuns, om bun! Aşă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruţei?
        - Ia las' şaga la o parte, măi omule, şi mai bine vin' de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inima de necaz.
        - D'apoi eu mă grăbesc să ajung la Oşlobeni. D-ta poţi să mâi astă-noapte şi în pădure; nu cred că-i muri de urât!
        - Mă mir că nu ţi-e oarecum, să-ţi fie, zise Nichifor posomorât; eşti un cheag zbârcit, mai ca şi mine, şi iaca ce-ţi urlă prin cap!
        - Da' nu-ţi fie cu bănat, om bun, că am şuguit şi eu. Bun rămas! Te-a învăţa Dumnezeu ce să faci... şi s-a tot dus înainte.
        - Vezi, jupâneşică, câtu-i de-a dracului lumea asta? Numai de pleşcuit umblă. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, şi să vezi atunci, ar şedea carul stricat atâta timp în mijlocul drumului? Cum văd eu, tot moş Nichifor are să facă ce a face. Ia să mai fac o încercare.
        Şi iar începe a tăia alt gârneţ. Mocoşeşte el cât mocoşeşte, până îl pune şi pe acela. Apoi dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o teşitură, şi iar se rupe capătul.
        - Acuma, jupâneşică, mai că-mi vine să zic şi eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.
        - Vai de mine şi de mine, moş Nichifor, ce spui?!
        - Ia! spun şi eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi şi d-ta că dă soarele după deal, şi noi tot pe loc stăm? Da' nu-i nimica, jupâneşică, să n-ai nici o grijă, că ştiu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, şi suntem ca şi în casă la noi. Locul e ferit, şi iepele au ce paşte. D-ta te-i culca în căruţă, şi eu te-oi străjui toată noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, câte zilişoare a avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage...
        - Apoi dar, fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine.
        - Las', jupâneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.
        Ş-odată moş Nichifor apucă iepele de dârlog, cârneşte căruţa ş-o târăşte cum poate până în poiană.
        - Iaca, jupâneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăieşti şi să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteţi deprinşi cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem nişte târşuri şi să facem toată noaptea foc, să fugă tânţarii şi toate gângăniile pe lume!
        Biata Malca vede şi ea că tot de una îi e acum. Se dă jos şi începe a strânge la târşuri.
        - Doamne! bine-ţi mai şede, jupâneşică; parcă eşti una de-a noastre! Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orândă în sat, undeva?
        - Ba a ţinut mult timp ratoşul de la Bodeşti.
        - Apoi mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ţi se pare aici în poiană? Aşă-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngână!
        - Moş Nichifor, oare n-om păţi ceva în noaptea asta? Ce-a zice Iţic?
        - Iţic? Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Da' ce crezi d-ta, că Iţic ştie ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Aşa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, ştie şi hleabul de baba mea, de-acasă. Jupâneşică, ia să te vedem, ştii cum să faci focul?
        Malca aşază gătejele, moş Nichifor scapără, şi îndată amândoi aţâţă focul. Apoi moş Nichifor zice:
        - Vezi, jupâneşică, cum pârâie de frumos gătejele?
        - Văd, moş Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!
        - Ă... ra? Da' ce, Doamne iartă-mă, parcă eşti din neamul lui Iţic. Da' fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eşti aşa de fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i numai un ceas; acuş se face ziuă!
        Malca, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă. Iară moş Nichifor îşi aprinde luleaua, aşterne cojocul şi se pune într-o râlă jos, lângă foc; şi pâc! pâc! pâc! pâc! din lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, când numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!
        - Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Malca, că tare m-a fript... Dormi, jupâneşică Malcă?
        - Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moş Nichifor, dar mi-au venit o mulţime de năluciri prin cap, şi m-am trezit.
        - Şi eu mai tot aşa am păţit: mi-a sărit o scânteie pe nas, şi mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Las' că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-şi fac de cap, nu altăceva! Da' acum li-e şi lor vremea să se drăgostească... Dormi, jupâneşică?
        - Parcă iar era să mă prindă somnul, moş Nichifor.
        - Ştii una, jupâneşică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă şi vine după fum.
        - Stinge-l, moş Nichifor, dacă-i aşa. Atunci moş Nichifor odată începe a turna la ţărnă peste foc şi-l înnăduşă.
        - De-acum, jupâneşică, dormi fără grijă, că acuş se face ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua! Dar las' că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!
        Mai şede moş Nichifor aşa pe gânduri, până-şi găteşte de băut luleaua, apoi se scoală binişor şi se duce în vârful degetelor lângă căruţă. Malca începuse a horăi puţin. Moş Nichifor o clatină încetişor şi zice:
        - Jupâneşică, jupâneşică!
        - Aud, moş Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimântată.
        - Ştii ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?
        - Ce, moş Nichifor?
        - Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă şi să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt şi securea şi, când s-a zări de ziuă, sunt aici.
        - Vai de mine, moş Nichifor, ce vorbeşti? Vrei să mă găseşti moartă de frică când îi veni?
        - Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâ- neşică! Ia las', nu te spăimânta, că am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vânt...
        - Ba nu, moş Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos şi am să şed toată noaptea lângă d-ta.
        - Ba păzeşte-ţi treaba, jupâneşică; şezi binişor unde şezi, că bine şezi.
        - Ba iaca vin; ş-odată se dă jos şi vine pe iarbă, lângă moş Nichifor.
        Şi ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, şi-au adormit duşi. Şi când s-au trezit ei, era ziulica albă!
        - Iaca, jupâneşică, şi sfânta ziuă! Scoală-te şi hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica? Numai frica ţi-a fost mai mare.
        Malca, în vorbele acestea, iar a adormit... Iar moş Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruţă şi a început a scormoli în toate părţile pe sub coşolină, şi numai iaca că dă de secure, de-o funie şi de un sfredeleac pe pomoştina căruţei!
        - Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, şi cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, până într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte din tinereţe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a ştiut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor... Dar ţi-ai găsit să ştie femeia trebile bărbatului!
        - Jupâneşică, jupâneşică!
        - Ce-i, moş Nichifor?
        - Da' nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure şi frânghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie.
        - Unde, moş Nichifor?
        - Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am păţit şi noi ca un cerşetor care şedea pe comoară şi cerea milostenie... Da' bine că s-au găsit şi acum; tot biata babă se vede că le-a pus.
        - Vezi cât eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate?
        - Apoi dă, jupâneşică, văd şi eu că am greşit, de-am ponegrit-o aşa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt şi eu un cântec de împăcare:
                                Sărmana băbuşca mea!
                                Fie bună, fie rea,
                                Am să ţin casă cu ea.
        Ş-odată suflecă moş Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum şi zice:
        - Sui, jupâneşică, şi haidem să mergem de acum! Iepele, fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.
        - Iaca, te-am văzut ş-acasă, jupâneşică!
        - Slavă lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi-n pădure nu mi-a fost rău...
        - Aşa este, jupâneşică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.
        Şi, din vorbă în vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupân Iţic. Iţic tocmai atunci venea de la şcoală şi, când a văzut pe Malca, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţumească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.
        A doua zi, moş Nichifor a pornit înapoi cu alţi muşterii. Şi când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu ştia baba lui ce l-a găsit, de-i aşa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, jupâneşica Malca venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup...
        După un an, sau după mai mulţi, moş Nichifor s-a răsuflat, la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeştilor şi frica ce a tras jupâneasa Malca... Prietenul lui moş Nichifor s-a răsuflat şi el către alţi prieteni ai săi, şi de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă... au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: "Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul". Şi poate acum a fi oale şi ulcioare, şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om numele şi până în ziulica de astăzi.

vineri, 7 iunie 2013

Povestea lui Stan-Păţitul de Ion Creangă

Povestea lui Stan-Păţitulde Ion Creangă


Ion Creangă - Povestea lui Stan păţitul

,,  Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute.



        Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos.

        Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

        Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând.

        Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cântecului:

                                De urât mă duc de-acasă,

                                Şi urâtul nu mă lasă;

                                De urât să fug în lume,

                                Urâtul fuge cu mine.

        Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?

        Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se însoare?!

        Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.

        Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele, câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare, tot nu l-au putut face să se însoare.

        Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine.

        Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea.

        Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.

        În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste.

        Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul.

        Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.

        Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.

        Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet.

        Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:

        - Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!

        - Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră.

        - Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?

        - Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne., Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?

        - Ba n-am zis nimica, stăpâne., Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las' că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele... Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa!

        - Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:

        - Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da' de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?

        - De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpân.

        - Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu eşti bun... Cam de câţi ani îi fi tu?

        - Ia, poate să am vro treisprezece ani., Ce spui tu, măi? Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi... Eu de-abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:

                                Cu antereu de canavaţă,

                                Ce se ţinea numa-n aţă,

                                Şi cu nădragi de anglie,

                                Petice pe ei o mie.

        Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: "Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de câini". Şi acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine?

        - Tot Chirică mă cheamă., Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?

        - Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă., Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit.

        - Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da' pe d-ta cum te cheamă?

        - Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume.

        - D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec:

        Ipate, care dă oca pe spate

        Şi face cu mâna să-i mai aducă una.

        - Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele!

        De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:

                                Lată peste lată,

                                peste lată îmbujorată,

                                peste îmbujorată crăcănată,

                                peste crăcănată măciulie,

                                peste măciulie limpezeală,

                                peste limpezeală gălbeneală

                                şi peste gălbeneală huduleţ.

        Chirică atunci începe a zâmbi şi zice:, De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa?, D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întâi, să vedem.

        - Ce să fie?! zise Chirică. Ia faţa casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau melesteul.

        - Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! Hai! cât să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine?

        - Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul., Dar cum te tocmeşti tu?, Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins a umbla din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc ceva când voi ieşi de la d-ta.

        - Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani?

        - Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voi vrea eu.

        - Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap să ceri!?

        - Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun lucru mare până pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă nu-ţi face trebuinţă d-tale.

        - Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit.

        - Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine să te tocmeşti întâi, decât pe urmă.

        - Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci, de-oi ajunge cu sănătate, ce-i al tău şi ce-i al meu.

        - Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atâta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap de ţară...

        - Măi Chirică, ştii una? rămâi la mine, şi ne-om împăca noi atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi, mai ştii păcatul?, poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui.

        - Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte.

        - Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân ca pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci câteodată să-mi ies din răbuş afară.

        - Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate., Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă.

        Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui.

        Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.

        Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise stăpânului său:

        - Stăpâne, să nu bănuieşti, da' am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i trezi că ai îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere?

        - Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine... Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult bătrân decât tânăr.

        - Da' ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.

        - Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia... Vorba ceea: "Când se-nsoară, nu-i de moară."

        - De asta te plângi, stăpâne?

        - D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura înainte de toate şi apoi celelalte?

        - Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las' că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi pentru cumătrie dacă vrei.

        - De unde, măi Chirică?

        - Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu care dă în copt?

        - Le văd., Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi dacă te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d-tale.

        - Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela?

        - Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultă- mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat.

        Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. În sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice:

        - Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători?

        - Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere.

        - Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer., Cum, singur?, Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?

        - Cum văd, te bizuieşti în braţe multe., Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac.

        - Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta?, Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea duce în spate eu şi c-un băietan al meu.

        - Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti?, Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de dânsul, zicând:

        - Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi.

        - Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane., Ei, du-te, du-te, şi las'! să vedem! Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă:, Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul?, Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu acum. Dracul ştie ce avem să facem!

        - N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică., Ia mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan.

        Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice:

        - Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul.

        - Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă vom vorbi amândoi.

        Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?

        Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul.

        - Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om lua dreptul.

        Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul:

        - Om bun, na-ţi bani în locul grâului ce mai ai a lua, şi lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.

        - Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de-a dat inima din noi.

        - Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători! Şi chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveţi a da seamă. Primeşte banii, cum ţi-am spus, şi mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu, unul, ştiu c-am păţit-o bună.

        Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi când ajunge acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârşit, pusese toate trebile la cale. Şi Ipate, când a mai văzut şi asta, nu mai ştia ce să zică; mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul.

        - Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat şi bani de am adus acasă.

        - Şi aceştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir şi taci molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de cheltuială.

        A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate:

        - Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mâinepoimâine mi se împlinesc anii, şi rămâi făr' de mine. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba?

        - Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş însura; când aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de însurat, şi de avere, şi de tot!

        - De asta ţi-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las' pe mine, că te-oi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie!

        - Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. Ş-apoi, mult stau eu câteodată şi mă gândesc în mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, ca boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?

        - Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în joc lâng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa.

        - Da' ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti tu, bine zic eu.

        - Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine.

        În sfârşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt; se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus şi, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică era şi el pe-acolo, şi, cum se lasă Ipate din joc, spiriduşul dracului îi zice:

        - Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală?

        - Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gândesc s-o pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum.

        - Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te pârjoleşte câteodată. Fetişoara asta, o vezi d-ta cât e de scumpă la râs? Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe moşu-meu în fântână.

        - Cum asta, mă Chirică?, Da', ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpâne!, Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mine şi s-a face şi ea mai bună.

        - Î... hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că fetişoara asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi cea mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai laşi, stăpâne, pân-om da măcar peste una de acelea, ş-apoi ţi-oi mai spune eu ce mai este de făcut.

        - Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de însurat, şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum îţi vine ţie la socoteală.

        - Stăpâne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai să greşeşti.

        Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă nu era acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se frământa cu gândurile şi de-abia aştepta să vină duminica viitoare.

        Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc lângă o fată, care o chiteşte el; joacă cât joacă şi lângă aceea, şi, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era şi el pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice:

        - Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături; aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă?

        - Mai aşa, măi Chirică!

        - Apoi îţi spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâşină, dar şi asta are două coaste de drac într-însa. Să te mai laşi, stăpâne, cum ţi-am spus eu.

        - Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a mai fi cu crucea-n sân, cum cauţi tu... Eu gândesc că tot om alege, om alege, pân-om culege.

        - Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac.

        - Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua prindea buburuzi şi, punându-i pe dosul mâinii, zicea:

                                Buburuz, buburuz,

                                Încotro vei zbura

                                Într-acolo m-oi însura.

        Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pârpăra însuratului. Ş-apoi ştiţi că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: "Arde focu-n paie ude". Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia aştepta să vină duminica.

        Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lângă un puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică. Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cât le poate calul; că ce-i mai greu de ales decât omul? Dar Chirică era şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfârâi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte şi-l întreabă:

        - Ei, stăpâne, cum ţi se pare?

        - Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat minţile pân-acum.

        - Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o noi şi pe-aceea.

        Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din păcălit, ba din una, ba din alta şi, de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, nemaiavând răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o cere. Vorba ceea:

                                Vin' la mama de mă cere:

                                De m-a da, de nu m-a da,

                                Peste noapte mi-i fura.

        Părinţii fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. Peste câteva zile nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte mulţumit de asta, zise într-o zi:

        - Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine mi-am ales-o!

        - Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar ştii că este-o vorbă: "Când nici nu gândeşti, atunci te trânteşte!"; las' să vedem. Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cât îi de bună şi blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidec ât, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu dânsa până la adânci bătrâneţe.

        - Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie, măi Chirică. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi dea de fund.

        Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Chirică, simţind toate, cum îi dracul, trage pe stăpânu-său la o parte şi zice:

        - Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi mai spune eu ce-i de făcut.

        Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său:

        - Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, şi, de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, binede,bine, iară de nu, te rog să mă ierţi.

        Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui Ipate cu copil cu tot şi se ca' mai duce.

        În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate:

        - Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în gazdă la dânsa şi te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre şi punte şi juruieşte-i cerul şi pământul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Şi atunci să vezi ce pot babele şi cât îi de credincioasă femeia!

        - Să...ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş pune capul la mijloc.

        - Ba nu fi aşa de darnic, stăpâne. Mai bine cruţă-ţi capul, că poate ţi-a mai trebui.

        - Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică?, N-aibi grijă, stăpâne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască.

        Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară pe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul.

        Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap şi zice:

        - Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi nu-i de-acele de care gândeşti d-ta?

        Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo câteva gâturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă de bani, zicând:

        - Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pământul.

        Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfârşit, mai şede ea pe gânduri cât şede, apoi ia punga şi zice:

        - Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Eu ştiu ce va să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-o bată! Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de ruşine când gândesc cum am să mă înfăţişez înaintea femeii celea cu vorbe de-acestea... Mă duc şi eu într-un noroc, să vedem, şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, şi rar le scoatem la capăt.

        - Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi fie degeaba.

        Atunci baba zice:, Să vedem; întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici.

        Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi se duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta lui Ipate deoparte, îi spune codoşca câte şi mai multe ş-o face pe femeie să se alunece cu mintea.

        - Mătuşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine?

        - Acesta nu-i vrun lucru pân' pe-acolo, copilă, hăi, zise baba. Ia, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pişcă-l tot câte-oleacă, şi el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul şi să-l dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, să iei băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dânsul la mine. Ş-apoi atunci...

        Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi, pe înserate, vine la dânsa cu copilul în braţe; şi cum intră în casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.

        Atunci Ipate le dă de băut până le ameţeşte pe amândouă, apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învăţase Chirică, şi fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese înainte de pe la poartă şi zice:

        - Ei, stăpâne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba?

        - Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea!

        - Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da' ştiu eu cine-i de vină aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are să iasă dintr-însa.

        Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate şi cu baba, cănd se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ.

        - Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac!

        Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una:, Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înşomoltăcim motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară. Şi când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare şi a striga: foc! foc! şi, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate s-o tămăduim.

        - Că bine zici d-ta, mătuşă, asta s-o facem!, S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum, la bătrâneţe, fără leac de adăpost?

        - Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te iau cu mine şi-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. Bărbatu-meu e cum îi pâinea cea bună, şi te-om avea curat ca pe-o mamă.

        Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc casei, şi până când sar oamenii, până nu ştiu ce, şi casă, şi motan, şi tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udau pământul, zicând:

        - Vai de noi şi de noi, copilaşul nostru, cum au ars! Oamenii, văzându-le zbuciumându-se aşa, au început care dincotro să le mângâie. Şi a doua zi, tatăl femeii lui Ipate trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă şi pe babă şi pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cu mare părere de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe drum, femeia lui Ipate zice babei:

        - Mătuşică, vâră-te ici în sacul acesta, şi când vom ajunge acasă, întâi am să spun bărbatu-meu că aici sunt nişte buci de la mămuca, pentru făcut saci. Şi aceasta numai până s-a duce de la noi un ticălos de argat care-l avem, că chiar azi i se împlineşte.

        Baba ascultă şi se vâră în sac. Şi cum ajung acasă şi trag carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate cele în car şi se duce de-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe bărbatus ău şi să-i spună cele întâmplate. Însă, când colo, nici Ipate, nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate şi cu argatul tătâne-său tăbârcesc sacul cum pot, îl pun într- o căsoaie, pe cuptor, după horn, şi apoi ea dă drumul argatului să se ducă înapoi. Şi cum porneşte acesta, Ipate şi pică în loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice:

        - Vai de mine şi de mine, bărbate, ce-am păţit! Copilaşul nostru nu mai este!

        Şi îi spune toată întâmplarea, după cum se înţelesese cu baba. Ipate atunci îi zice:

        - Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădeşti? pesemne aşa a fost să fie de la Dumnezeu!

        Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mână. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui şi lui. Dar Chirică, după ce-o ascultă, zice:

        - O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! Ia mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costiţa ceea.

        Atunci Ipate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trânteşte la pământ ş-o ţine bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stânga, zicând: una, două, trei şi, când la a patra, pune dalta, trânteşte cu ciocanul, o apucă cu cleştele ş-o dă afară. Apoi aşază pielea la loc, pune el ce pune la rană, şi pe loc se tămăduieşte. După aceasta zice:

        - Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ţii din frâu şi să-i retezi unghiile din când în când, ca nu cumva să-ţi pună coarne.

        Şi odată se duce Chirică la casa de alăturea şi aduce copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut şi asta, numai i s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică.

        Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate şi zice:, Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am venit. Dar să ştii de la mine, şi să spui şi altora, că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boţ de mămăligă de pe teşitura din pădure şi pentru un putregai de căpătâi ce-mi trebuieşte sub talpa-iadului.

        Şi atunci, odată şi înşfacă Chirică sacul cel de după horn cu babă cu tot şi se face nevăzut. Femeia lui Ipate începe atunci a ţipa grozav şi a zice:

        - Aleargă după dânsul, bărbate, şi nu-l lăsa! Câlţii de la mămuca mi i-a luat! din ce mai facem noi saci?

        Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul.

        Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine.

        Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:

        - Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul!  " 

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More