sâmbătă, 31 mai 2014

Gânduri de seară...........


Eu sunt lucrătorul cinstit şi tenace
Măreaţă mi-e fapta şi truda mi-e grea,
De-aceea, eu am despre tot ce se face
...Opinia mea.

În coarne de-aş lua pentru ea lumea toată,
Cedarea ca luptă mi-ar fi mult mai grea,
Pe viaţă o dată, pe moarte o dată,
Opinia mea.

Şi, singur de-aş fi pe a mea baricadă
Şi-n rest milioane cu tifla mi-ar da,
Păstrez, chiar când capul vor alţii să-mi cadă,
Opinia mea.

Respect instituţii, opinii celebre,
Cultiv disciplina şi-s gata de ea,
Sunt om social, dar conserv în vertebre
Opinia mea.

Eu pot şi să râd dacă hoţii-mi sparg casa,
Flegmatic mă las depăşit pe şosea,
Mai am, când pe front îmi luaţi şi mireasa,
Opinia mea.

Acolo e sudul, acolo e nordul,
Am dreptul la nu, dacă vreţi să fiu da,
Vitală e lupta, normal dezacordul,
Opinia mea.

Furnică pot fi şi accept să fiu greier,
Chiar limba din gură de mi s-ar tăia,
Întreagă-mi rămâne, zidită în creier,
Opinia mea.

Nu caut comori, nu râvnesc la avere,
Din cerul întreg mi-am ales doar o stea,
Eu şi de la cer o favoare aş cere,
Opinia mea.

Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea! (Adrian Păunescu)

155 de ani cu Big Ben!


Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot și patru fețe, și al treilea turn cu ceas ca înălțime din lume. Ceasul a fost pus în funcțiune în ziua de 31 mai 1859.
La Westminster s-a construit un turn cu ceas în 1288. Turnul actual a fost înălțat ca parte din proiectul lui Charles Barry de construcție a unui nou palat, după ce vechiul Palat Westminster a fost distrus de incendiu în noaptea de 16 octombrie 1834.
Noul Parlament a fost construit în stil neogotic. Deși Barry era arhitect-șef al Palatului, el a apelat la Augustus Pugin pentru a proiecta turnul cu ceas, turn ce se aseamănă cu alte turnuri proiectate de Pugin, printre care se numără cel de la Scarisbrick Hall. Proiectul turnului cu ceas a fost ultimul realizat de Pugin. Turnul are 96,3 m înălțime. Primii 61 m de la bază sunt construiți din căramidă învelită în calcar de Anston colorat cu nisip. Restul turnului este din fier. Turnul își are baza pe o placă de beton pătrată cu latura de 15 m și cu o grosime de 3 m, aflată la o adâncime de 4 m sub pământ. Cele patru fețe ale ceasului se află la o înălțime de 55 m. Volumul interior al turnului este de 4.650 m³.
Deși este una dintre cele mai importante atracții turistice din lume, interiorul turnului nu este deschis vizitatorilor străini, doar cetățenii Regatului Unit putând să aranjeze vizite (cu multe zile în avans) prin intermediul parlamentarului lor. Turnul nu are lift, astfel că vizitatorii trebuie să urce toate cele 334 de trepte până la vârf. Din cauza schimbării stării solului de la construcție (în primul rând prin construcția liniei de metrou Jubilee), turnul este ușor înclinat spre nord-vest, cu aproximativ 220 milimetri la fața ceasului. Orarul este de 2,7 metri lungime, iar minutarul are 4,3 metri lungime. Ceasul și fețele sale au fost proiectate de Augustus Pugin. Fețele sunt fixate într-un cadru de fier cu diametrul de 7 m, care susține 312 bucăți de sticlă de opal. Unele din bucățile de sticlă pot fi înlăturate pentru inspectarea brațelor. Cadrul fiecărei fețe este aurit. La baza fiecărei fețe este gravată inscripția în latină:

    "DOMINE SALVAM FAC REGINAM NOSTRAM VICTORIAM PRIMAM"  .

Ceasul este celebru pentru acuratețea sa. Mecanismul său a fost proiectat de avocatul și ceasornicarul amator Edmund Beckett Denison, și de George Airy, Astronomul Regal. Lucrările de construcție au fost încredințate ceasornicarului Edward John Dent; după moartea sa în 1853, fiul său vitreg Frederick Dent i-a dus munca la bun sfârșit, în 1854. Întrucât turnul a fost terminat abia în 1859, Denison a avut timp să facă experimente: în loc să folosească un regulator și un remontoar, așa cum fusese inițial proiectat ceasul, Denison a inventat regulatorul gravitațional dublu cu trei picioare. Acest regulator dă cea mai bună separare între pendul și mecanismul ceasului. Pendulul este instalat într-o cutie închisă ermetic aflată sub camera ceasului. Ea are 3,9 m lungime, cântărește 300 kg și bate la fiecare 2 secunde. Mecanismul ceasului dintr-o cameră de sub ea cântărește 5 tone.
Deasupra pendulului este o mică stivă de monezi vechi britanice de un penny; ele sunt puse acolo pentru ajustarea orei ceasului. Adăugarea unei monede are ca efect o mică înălțare a poziției centrului de masă al pendulului, reducând lungimea efectivă a brațului pendulului și astfel mărind viteza cu care el se deplasează. Adăugarea sau înlăturarea unei monezi modifică viteza ceasului cu 0,4 secunde pe zi.

Clopotul principal, denumit oficial Great Bell, este cel mai mare clopot din turn. El a fost primul care a primit porecla Big Ben.
Clopotul instalat inițial cântărea 16.3 tone și a fost turnat la 6 august 1856 la Stockton-on-Tees de către John Warner & Sons. Clopotul a fost denumit în cinstea lui Sir Benjamin Hall, numele acestuia fiind gravat pe clopot. Cum turnul nu era încă terminat, clopotul a fost instalat în curtea Palatului Westminster. Turnat în 1856, primul clopot a fost transportat la turn pe un tren tras de șaisprezece cai, avansul său lent fiind observat și aclamat de mulțime. Din păcate, în timpul probelor, clopotul a crăpat, nu a mai putut fi reparat și s-a făcut un altul nou. Clopotul a fost turnat din nou la Whitechapel Bell Foundry (turnătoria de clopote Whitechapel) cu o masă de doar 13,76 t. Acesta a fost ridicat 60 m până în clopotnița turnului cu ceas, efort ce a necesitat 18 ore. El are 2,2 metri înălțime și 2,9 metri lățime. Acest nou clopot a bătut pentru prima oară în luna iulie 1859. În septembrie și el a crăpat sub ciocan, la doar două luni după intrarea în uz.Timp de trei ani, Big Ben a fost oprit și ora fixă a fost bătută de clopotul mic cel mai de jos până la reinstalarea clopotului. Pentru reparații, s-a extras o bucată de metal din jurul crăpăturii, iar clopotul a fost rotit cu 45° pentru ca noul ciocan să lovească în alt loc. Sunetul clopotului Big Ben a sunat de atunci într-un fel neobișnuit și este încă utilizat astăzi cu tot cu crăpătură. La turnare, Big Ben era cel mai mare clopot din insulele Marii Britanii până la turnarea lui „Great Paul”, un clopot de 17 tone aflat în catedrala Saint Paul din Londra, în 1881.

Împreună cu Marele Clopot, turnul cu ceas găzduiește patru clopote mai mici care bat la fiecare sfert de oră. Cele patru clopote de sfert de oră bat pe tonalitățile: sol♯, fa♯, mi și si. Ele au fost turnate de John Warner & Sons la turnătoria Crescent în 1857 (sol♯, fa♯ și si) și 1858 (mi). Turnătoria se afla în Jewin Crescent, ceea ce astăzi este centrul artistic Barbican din Londra.
Clopotele de sfert de oră bat într-o secvență de 20 de bătăi, 1–4 la și un sfert, 5–12 la și jumătate, 13–20 și 1–4 la fără un sfert și 5–20 la oră fixă (cu 25 de secunde înainte ca clopotul cel mare să bată ora fixă). Întrucât clopotul cel mic (mi) bate de două ori la rând foarte repede, nu este suficient timp pentru a trage ciocanul înapoi și a repeta bătaia, și astfel el este dotat cu două ciocane aflate pe două părți opuse. Melodia este cea a clopotelor de la biserica Sf. Maria cea Mare din Cambridge, împreună cu ceea ce pare a fi o variație, atribuită lui William Crotch, după o bucată din Mesia de Händel. Versurile imaginare sunt tot cele de la Sf. Maria cea Mare și fac aluzie la psalmul 37: „All through this hour/Lord be my guide/And by Thy power/No foot shall slide". Ele sunt scrise pe o placă de pe zidul sălii ceasului.

Deși ceasul a funcționat cu mare precizie de-a lungul timpului, funcționarea sa a suferit uneori din cauza evenimentelor. Astfel, în 1916, în timpul Primului Război Mondial, clopotele au fost oprite și nu au bătut timp de doi ani pentru a evita atacurile zeppelinelor germane. De asemenea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși clopotele au continuat să bată, fețele ceasului nu au mai fost luminate, pentru a nu-i ajuta pe piloții Luftwaffe.
Alteori, vremea a avut efecte nedorite asupra funcționării lui Big Ben. În ultima zi a lui 1962, ceasul a încetinit din cauza zăpezii și gheții depuse pe minutare, determinând detașarea pendulului de mecanism, așa cum era și proiectat să se întâmple în asemenea cazuri pentru a evita deteriorarea mecanismului—pendulul a continuat să se miște liber. Astfel, la miezul nopții dintre anii 1962 și 1963, el a bătut cu 10 minute mai târziu. În vara lui 2005, vremea deosebit de caldă pentru acea perioadă este una din posibilele cauze ce au determinat de două ori oprirea ceasului, care a trebuit reajustat.
Singura mare defecțiune suferită de Big Ben a fost cea din 5 august 1976. Regulatorul de viteză al mecanismului de declanșare a clopotelor s-a defectat după ce a fost supus forțelor de torsiune timp de peste 100 de ani, determinând căderea greutăților de 4 tone în mecanismul clopotelor. Ceasul a fost oprit un timp total de 26 de zile de-a lungul următoarelor nouă luni - fiind în cele din urmă reactivat permanent la 9 mai 1977; aceasta a fost cea mai mare oprire din istoria sa.
În afara acestor evenimente, ocazional Big Ben este oprit pentru mentenanță. La 29 octombrie 2005, a avut loc prima mare oprire după incidentul din 1976, timp de 33 de ore, pentru lucru la clopote. Apoi, la 5 iunie 2006, clopotele care bat sfertul de oră au fost oprite timp de patru săptămâni pentru repararea unui rulment uzat. La 11 august 2007, clopotele și întreg mecanismul au fost din nou oprite timp de șase săptămâni pentru mentenanță, fiind înlocuiți rulmenții din mecanismul de comandă al ceasului și percutorul clopotului mare, pentru prima oară de la montare. În timpul opririi, ceasul a continuat să arate ora exactă, fiind comandat de un mecanism cu motor electric. În timpul opririlor, BBC Radio 4, care folosește în mod tradițional sunetul clopotelor lui Big Ben pentru anunțarea orei exacte, a transmis semnalul Greenwich Time Signal.













vineri, 30 mai 2014

Independentul român.


Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neaşteptate, ataşamentul naţional pentru candidatul independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu. Nu putem şti din ce motive a optat pentru o asemenea lepădare de sine. Exclus să fie vorba de bani! Pentru a măsura dimensiunile jertfei sale, să ne gîndim cum ar fi să auzim că Robert de Niro sau Victor Rebengiuc au abandonat scena şi ecranul pentru a îmbrăţişa, la bătrîneţe, un destin parlamentar. Dacă nici ăsta nu e „spirit civic“, ce altceva poate fi numit astfel? Pe de altă parte, românii par să aibă solide tradiţii în materie de „independență“.
Textul de mai jos, scris acum zece ani, o dovedeşte!

 În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent“. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi „independent“ e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri“, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „neatîrnare“, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a admite altă autoritate în afara celei proprii.

Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e „prezidentul grupului independent“, „un bărbat independent“, activ în „Comitetul grupului independent“, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent“ (şi „impertinent“ – adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare“ şi „nifilism“). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, „un om endepandent“, calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii „partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...“. Prin urmare, independentul român e captiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi dobîndeşte independenţa decît pentru a o sacrifica în chip oportun: partidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru...“ De unde însemna „neatîrnare“, independenţa ajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii autohtone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti probleme de conştiinţă, fără false consecvenţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi independent e a-ţi permite luxul de a fi infidel.

În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent anti-european. „Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într- ale noastre...“

Neamestecul în trebile interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spirit, Caţavencu fondează în oraşul său de provincie „Aurora Economică Română“, „soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti...“. „Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor.“ Acesta este, în viziune locală, apogeul spiritului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evident, cînd prea mulţi independenţi se strîng laolaltă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Costăchel Gudurău e „atacat palme picioare“ tocmai în „piaţa endependenţi“. Dar bătălia e scurtă. Tot „piaţa endependenţi“ e spaţiul unei universale reconcilieri. „Pupat toţi“. Căci independentul român nu e dogmatic. La o adică, ştie să lase de la el. E realist, maleabil, fără idei fixe. Justiţia independentă fiind absentă, el se refugiază filozofic în singurătate, pentru a căuta dreptatea transcendentă: „Procoror lipseşte oraş, mănăstire maici chef.“
(Andrei Pleşu)

La mulţi ani !


"Ceea ce am făcut eu pentru România a fost darul meu. Cum să ceri bani pentru un dar?“.

Doina Cornea este una dintre personalităţile cunoscute din lumea disidenţei anticomuniste. Simbol al luptei contra totalitarismului, Doina Cornea s-a născut la 30 mai 1929, la Braşov.
A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), "Încercarea labirintului", urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Pr. Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, - partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.
Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).


În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.
Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.





După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia. A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR). Doina Cornea este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria. A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe a l'aube du XXIeme siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

A primit un mare număr de distincții, titluri și premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul „Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989); Doctor Honoris Causa al Universității Libere din Bruxelles (1989); Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 2000); Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).
Legiunea de Onoare în grad de Comandor (Franța, 2009)
Din partea Regelui Mihai a primit Crucea Casei Regale a României in Octombrie 2009.

"Aceasta este democraţia originală pe care a impus-o Ion Iliescu: un singur partid (front) de mase, de stânga, din interiorul căruia să se manifeste mai multe curente politice de stânga. Pentru el ajungea acest Front, nu mai era nevoie de altceva. Doar această frază  este de ajuns pentru a înţelege de ce alegerile de la 20 mai au fost strâmbe."


joi, 29 mai 2014

Gânduri de seară............


Mi-am văzut, în treacăt, sufletul.
Dar, l-am ignorat.
N-aveam timp pentru el.
Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile.
Eram prea grăbită, prea copleşită şi aveam atâtea lucruri importante de făcut…
Dar, într-o zi, m-am trezit pustiită… şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care, atâta timp l-am ignorat.
Mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate…
Iartă-mă, al meu suflet! Iartă-mă că am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!
Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!.

Iartă-mă că te-am transformat într-o gară, prin care au poposit tot felul de trecători, care n-au ştiut să te respecte, care te-au murdărit şi care au luat tot ce au putut din tine!
Iartă-mă că te-am locuit cu oameni care nu te-au preţuit şi care au lăsat în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!
Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!
Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!
Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contrarii şi iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc şi că te-am supus rătăcirilor!
Iartă-mă că ţi-am luat pacea şi că ţi-am luat dreptul la fericire!
Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!
Iartă-mă! (Irina Binder)




duminică, 25 mai 2014

Gânduri de seară..............


Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul
ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,
Nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă
sfârşitul unui cer sau începutul.

Adânci milenii poate ne inundă,
poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
Se naşte-un ev, se-ntunecă trecutul,
sau timpul vast se rupe de secundă...

Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone,
în pulbere de sori să ne transforme?



Tu capeţi chipul limpezii madone,
eu, trup de zeu al bolţilor enorme;
În noi tresar păduri de anemone
şi-ntâia oară lumea prinde forme.(Radu Gyr)

sâmbătă, 24 mai 2014

Happy Birthday Bob Dylan !


How many roads most a man walk down
Before you call him a man?
How many seas must a white dove sail
Before she sleeps in the sand?
Yes, how many times must the cannon balls fly
Before they're forever banned?
The answer my friend is blowin' in the wind
The answer is blowin' in the wind......................



Bob Dylan (născut ca Robert Allen Zimmerman la 24 mai 1941 la Duluth, Minnesota, SUA, dintr-o familie de evrei emigrați din Rusia este un cântăreț, compozitor, muzician și poet american ale cărui contribuții în muzica americană sunt comparabile, în faimă și influență, cu cele ale lui Stephen Foster, Irving Berlin, Woody Guthrie și Hank Williams.



O parte din cele mai apreciate cântece ale lui Dylan sunt din anii 1960, iar cântece precum "Blowin" în the Wind" și "The Times They Are a-Changin'" au devenit embleme ale mișcărilor anti-război și pentru drepturile civile la scară mondială. Albumul "Together Through Life" a intrat în topul vânzărilor de albume din Marea Britanie și din SUA în 2009, Bob Dylan fiind astfel cel mai în vârstă artist care reușește acest lucru.
Pe lângă faptul că este cântăreț vocal, Dylan mai cântă și la muzicuță, chitară, chitară bas, pian și orgă electronică.



De-a lungul carierei, cântăreţul a fost onorat cu numeroase premii şi distincţii. În anul 2004, revista Rolling Stone l-a clasat pe locul doi în lista celor mai mari artişti ai tuturor timpurilor, după trupa The Beatles. Patru ani mai târziu, Dylan a câştigat un Premiu Pulitzer onorific.


Din ianuarie 2011 creația sa este obiect de studiu la Catedra de Istorie a Ideilor din cadrul Facultății de Filosofie, Istorie a Ideilor și a Artelor și Limbi Clasice, Universitatea Oslo, Norvegia.


 În prezent, Bob Dylan se bucură de recunoaştere şi apreciere datorită interpretărilor sale fără cusur şi a albumelor lansate.











 


vineri, 23 mai 2014

Gânduri de seară.........



Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâni,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.


În zâmbetul ce va miji
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi. (Radu Gyr)


La mulţi ani!


"E nevoie de timp ca să educi partea din tine care trebuie să se supună benevol legii sau autorităţii. După cum e nevoie de timp ca să educi exersarea autorităţii. La noi procesul acesta, care a început odată cu naşterea României moderne şi cu monarhia constituţională, a fost întrerupt în plină desfăşurare, cam la şapte decenii de la naşterea lui. Pe urmă a venit iar domnia bâtei. În orice caz, când conducătorii nu sunt impuşi din afară, fiecare popor îşi merită conducătorii pe care îi are. După '90, cehii l-au avut pe Havel, iar românii, pe Iliescu. Nu e adevărat că noi nu am avut un Havel român. Nu am avut un popor care să-l descopere şi să-l aleagă."

Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

Este absolvent al Facultății de Filozofie (1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1973) din București. În 1976 obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii. Tânăr cercetător la Institutul de filozofie în anii '70, începe să frecventeze alături de Andrei Pleșu "Școala de la Păltiniș" (stațiune de munte în care filozoful Constantin Noica își desfășura prin seminarii private, împreună cu câțiva discipoli, proiectul cultural de recluziune formativă voluntară în fața realității regimului comunist), ca elev preferat al lui Noica. Volumele "Jurnalul de la Păltiniș" și "Epistolar", mărturii ale acestui parcurs formativ, au în epocă un ecou important în rândul publicului cultivat.
 
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran.
După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social. În opinia criticilor lui Gabriel Liiceanu, acesta împărtășește (alături de ceilalți membrii ai G.D.S-ului), o poziție elitistă și neo-populistă.

Prin ideile valorizate și comentate cu precădere în operă (alienarea, contingența, libertatea, aporia morală, facticitatea), tematica gândirii sale poate fi definită ca existențialistă și agnostică („Unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoaștere reală”, cf. Ușa interzisă). Ideile sale și-au primit influența cu predilecție din idealismul platonician, Kant, Schelling, Husserl și onto-fenomenologia heideggeriană. Schițează în lucrarea Despre limită o fenomenologie existențială definită de ideea transcenderii determinărilor generale și a necesității istorice, înspre o responsabilitate individuală obținută prin alegere, proiect și hotărâre.

În calitate de conducător al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu a reeditat după Revoluția din 1989 o multitudine de autori români interziși (în totalitate sau parțial) în perioada comunistă. Spectrul acestora acoperă diferite domenii, precum filozofia (Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu), literatură (Eugen Ionescu, Lucian Blaga) și istoria (memoriile lui Constantin Argetoianu, I. G. Duca). Un eveniment editorial de excepție a fost publicarea în 1996 a ediției princeps a jurnalului scriitorului român cu origini evreiești Mihail Sebastian, carte care supraviețuise în manuscris de la moartea autorului (în 1945). Jurnalul a avut un impact foarte mare, întrucât reprezenta prima mărturie din interior a fascizării și antisemitismului generației '27. Au avut loc numeroase dezbateri și polemici despre modul în care ar trebui să se raporteze lumea intelectuală la operele indubitabil valoroase al vârfurilor generației criterioniste (cât și alte teme aferente). Gabriel Liiceanu, alături de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca s-a situat în permanență în tabăra care pleda pentru recuperarea operelor lui Mircea Eliade și Emil Cioran, în virtutea valorii lor estetice. În acest context, Liiceanu și-a atras critici precum cea a fostului dizident Gabriel Andreescu, care îl califica drept facilitant al extremismului, deoarece a promovat naționaliștii și iraționaliștii interbelici, care ar fi fost „ideologi ai extremismului de dreapta”.

Gabriel Liiceanu s-a situat în centrul unei alte dezbateri publice în 1999, în timpul bombardării Serbiei de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Atunci a susținut poziția ministrului de externe Andrei Pleșu de permitere a survolării teritoriului românesc de către avioanele NATO, împotriva majorității opiniei publice, care favoriza o poziție neutră a României, în virtutea relațiilor istorice de bună vecinătate cu Serbia. Majoritatea analiștilor de politică internațională sunt de părere că atitudinea României în această problemă a contribuit la aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în 2004.


"Ei bine, spiritul luminează. ...Prostia, plictisul, dezlânarea ţin toate de întunericul spiritului, aşa după cum mânuirea lui articulată, surprinzătoare, asociativă, cursivă sau plină de umor reprezintă "lumina" lui. Mintea fiecărui om este un potenţiometru, un aparat care reglează gradele de iradiere luminoasă ale spiritului cuiva. Fineţea potenţiometrului este diferită de la un om la altul. Nu toţi oamenii au darul de a iradia, de a face ca vibraţiile dintr-o adunare să capete o frecvenţă impresionantă. În schimb, toţi oamenii trag spre un centru care iradiază."

"Ce facem cu viaţa noastră, de ce facem sau spunem prostii, de ce urâm sau de ce invidiem, ce sens are cititul, la ce e bună democraţia sau dacă e bine să faci politică, sunt întrebări care ne privesc pe toţi şi în jurul cărora, conştient sau nu, ne construim viaţa". 

marți, 20 mai 2014

Happy Birthday, Cher!


Cher (n. 20 mai 1946 sub numele Cherilyn Sarkisian LaPiere) este o actriță, cântăreață, compozitoare, autoare, producătoare de filme și designer de modă americană de origine armeană. Printre realizările sale în muzică, film și televiziune, a câștigat un premiu Oscar, un premiu Grammy, un premiu Emmy și trei Globuri de Aur, printre altele.





După ce a devenit cunoscută în 1965 ca membră a duo-ului pop/rock Sonny & Cher, a reușit să devină o artistă solo de succes, o stea de televiziune în anii '70 și o vedetă de cinema în anii '80.




"If I could turn back time
If I could find a way I'd take back those words that hurt you and you'd stay

I don't know why I did the things I did I don't know why I said the things I said
Pride's like a knife it can cut deep inside
Words are like weapons they wound sometimes..........."



Cu o carieră de peste 40 de ani, Cher a devenit unul din cei mai cunoscuți idoli de pop și unul dintre artiștii cu cele mai mari vânzări ale tuturor timpurilor, vânzând aproape 275 de milioane de copii în toată lumea (inclusiv înregistrările cu Sonny Bono).




Hitul ei „Believe” (1998), este single-ul al treilea ca vânzări în toată lumea al unei cântărețe, al optulea ca vânzări al anilor '90, cel mai bine vândut single al casei de discuri Warner Bros. Records și cea mai bine vândută melodie dance, peste 10 milioane de copii ale acesteia fiind vândute în toată lumea. Cher a intrat în Cartea Recordurilor când „Believe” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cea mai în vârstă cântăreață care reușește acest lucru.



                                                        Sonny and Cher, 1976















"De ce contează Corneliu Coposu".


"Cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării.

Răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea, iertarea şi seninul."



"Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, om politic de o remarcabilă verticalitate morală şi etică, a cărui voce a însemnat atât de mult într-o Românie marcată de totalitarismul comunist şi de dificultăţile tranziţiei spre democraţie.
Membru de marcă al PNŢCD, Corneliu Coposu a asigurat, în spaţiul dezbaterilor civice şi pe scena politică din ţara noastră, continuitatea unor valori pe care le-a ilustrat şi asumat în planul acţiunii, libertate, demnitate, respect pentru drepturile individuale şi solidaritate cu destinul unei Romanii pentru a cărei orientare europeană a luptat întreaga viaţă. De la Corneliu Coposu am învăţat că fără condamnarea comunismului şi fără asumarea trecutului istoric, nu putem progresa ca societate şi ca ţara. Corneliu Coposu a susţinut, cu luciditate critică şi responsabilitate civică, aceste principii drept pentru care trebuie să rămână un model pentru clasa politică românească.".
(Preşedintele României,Traian Băsescu - Mesaj cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea omului politic Corneliu Copos)


"Corneliu Coposu contează, aşa cum contează Monica Lovinescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ioan Barbuş, Ion Flueraş, Vladimir Ghika, N. Steinhardt, I. D. Sârbu, Szilard Bogdanffy, Sandu Tudor, Petre Pandrea, Nicolae Margineanu, Vasile Paraschiv, spre a numi doar câteva figuri proeminente ale tradiţiei anti-totalitare, pentru ca, în pofida intemperiilor istorice, a rămas fidel unui crez democratic. A ştiut să se opună oricăror tribalisme, atavisme şi colectivisme gregare. Ataşamentul său pentru Iuliu Maniu şi tradiţia PNŢ a fost unul fără rezerve. Graţie lui şi unui grup de militanţi care au rămas pe poziţii, în pofida anilor îndelungaţi de temniţă, acest partid a renăscut după prăbuşirea regimului comunist. La un ceas când România are ghinionul unui premier pentru care cuvântul adevăr nu înseamnă nimic, un admirator al radicalismelor revoluţionare de extremă stângă, e bine să ne reamintim că pentru Corneliu Coposu nimic nu era mai primjedios decât cinismul politicianist, iresponsabilitatea găunoasă şi tembelismul amoral.
Corneliu Coposu contează pentru că a ştiut să numească Răul din viaţa politică românească şi să demaşte, fără urmă de resentiment vindicativ, cripto-comunismul lui Ion Iliescu şi al acoliţilor săi. Am discutat adeseori cu Corneliu Coposu despre comunism şi post-comunism, despre catastrofele secolului XX şi despre ispita totalitară. Venind din lumea curată şi demnă a greco-catolicismului, Corneliu Coposu respecta toate credinţele şi veştejea orice fundamentalism, politic ori religios. Îi repugnă excesul şi îl deranjau panglicile verbale ale câte unui pripăşit prin politica democratică post-decembristă. Ştia să-şi dozeze atent ironia şi se ferea de excesele retorice. Dar, de câte a fost nevoie, a vorbit tranşant, a spus lucrurilor pe nume. Şi-a iubit patria cu o pasiune deopotrivă discretă şi fierbinte.
Corneliu Coposu a fost susţinătorul unui naţionalism civic, ori, dacă preferaţi, unul liberal. În alţi termeni, a fost un patriot. Nu a acceptat ca formula “Noi” să anihileze demnitatea ireductibilă a cuvântului “Eu”. Tocmai din acest motiv a fost atacat în chip mizerabil în publicaţiile stalino-fasciste. Iată un citat care spune mult despre viziunea sa civic-democratică:   

“Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.
(Vladimir Tismăneanu -"De ce contează Corneliu Coposu" )

Corneliu Coposu a fost un mare vizionar, prevăzând căderea sistemului comunist şi revenirea ţării noastre între democraţiile europene. Presimţea că acest colos cu picioarele de lut nu avea cum să reziste în faţa democraţiei. Astfel, încă din anul 1987, în plin regim comunist, a reuşit să afileze P.N.Ţ-ul la Internaţionala Creştin-Democrată, care s-a dovedit, ulterior, a fi majoritară în Parlamentul European. Credem că acest moment dovedeşte faptul că marele om politic a avut clarviziunea că sistemul comunist se va prăbuşi, iar Europa va deveni o Europă unită a democraţiilor”.
(Marin Pop -„Monografia familiei Coposu. Între istorie şi memorie”)




luni, 19 mai 2014

Electoratul de dreapta, alegeri grele.


Voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce.
S-au terminat și alegerile europarlamentare din România. Aproape imediat cum au început. E clar deja că partidelor le e indiferent câți și ce fel de parlamentari trimit la Bruxelles. Pentru cele de pe dreapta, cel puțin, miza e poziționarea pentru negocierile de unificare de după 25 mai. În strania logică a politicii românești, rostul tuturor sciziunilor și atacurilor fratricide din ultimul an e marea împăcare. Nu ni se mai cere să votăm pentru ce votăm, ci pentru ce urmează să votăm. Aportul de democrație originală al României în Europa continuă voios.
Iar cel mai voios, pentru încă vreo două săptămâni bănuiesc, e președintele Băsescu. Opțiunea lui, veche, dar mereu reînnoită, pentru Elena Udrea ne-a intrigat din nou pe cei care așteptam ceva mai mult de la domnia sa. Și de la finalul domniei sale. Această ieșire din scenă, cu miza pe câștigătorul imposibil, e o încununare nefericită a fantasticelor lupte pe care președintele le-a dus în ultimii zece ani, împotriva oricăror obstacole.
Primul președinte de dreapta postdecembrist a fost răpus de un sistem ticăloșit, al doilea, de o femeie loială. Noi, votanții de dreapta, suntem răpuși sistematic de lipsa președinților noștri de înțelegere a ceea ce ne-am dori să reprezinte în numele nostru. Dar, cum e foarte posibil ca președinții să știe mai bine ca mine ce-și doresc votanții de dreapta din România, o să vorbesc doar în numele meu.
Eu mi-aș fi dorit de la aceste alegeri europarlamentare să îi văd opunându-se celor care sunt mândri că îi fură pe români pe unii care sunt mândri că se pot uni în lupta cu hoții ăștia așa de mândri. A fi împreună e cea mai mare provocare pe care societatea românească o trăiește de 25 de ani. Mai presus de orice, comunismul ne-a distrus această capacitate de a avea încredere unii în alții. Pretenția politicienilor de dreapta ca noi să avem încredere în ei, deși ei nu au încredere unii în alții, e absurdă. Pentru că și ei știu, și noi știm că, deși acum îi votăm separat, în câteva luni îi vom vota la un loc. Jocul lor pentru a-și schimba locurile între ei e ipocrit și contraproductiv. Iar exemplul dat de președintele Băsescu, de a avea încredere doar în cine i se supune necondiționat, e fix pe dos față de ceea ce aș avea eu nevoie ca model de conducere a unei Românii europene.
Mi-aș mai fi dorit o majoritate de candidați noi și redutabili pe locurile eligibile. România are nevoie și de voci noi, conectate la modernitatea mentalităților și aspirațiilor pe care se clădește Europa de mâine. Cu fiecare ciclu electoral, lucrurile se schimbă din ce în ce mai rapid. Chiar dacă politica și administrația au rămas mult în urma economiei, din perspectiva vitezei de transformare, sensul schimbărilor e același.
Și mi-aș mai fi dorit, nu în ultimul rând, să aflu de la candidați ce fel de Uniune Europeană își doresc ei pentru România. Criza din Ucraina repune pe tapet fundamentul arhitecturii militare, economice și politice a continentului, iar România are șansa, pentru prima dată în istorie, să aibă un cuvânt de spus din interiorul coaliției care decide viitorul Europei. Aș fi vrut să aflu cu ce planuri se duc la Bruxelles europarlamentarii noștri de dreapta. Că despre cei de stânga mi-e clar că se duc acolo cu planurile Rusiei în buzunar.
În concluzie, mă apropii de votul din 25 mai cu două gânduri: dacă voi vota pentru europarlamentare, voi pune ștampila în căsuța PDL, pentru că Monica Macovei e singurul candidat pe care îl votez fără niciun fel de rezerve. Dacă voi vota acum în perspectiva alegerilor prezidențiale din toamnă, atunci votul meu va merge către Forța Civică, pentru că Mihai Răzvan Ungureanu mi se pare cel mai potrivit candidat al dreptei dintre cei care se prefigurează în acest moment.
Oricum ar fi, voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce. Să mă lase cu sentimentul că își văd în primul rând de ale lor, nu de ale mele. Dacă mi-aș vedea și eu de ale mele în 25 mai și nu i-aș mai vota, pe nici unii, poate ar simți un pic cum e și le-ar mai veni mintea la cap și prioritățile în ordinea firească. (autor : Cosmin Alexandru )

sursa : revista 22



duminică, 18 mai 2014

Gânduri de seară............


Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea, credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi niciun ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte...

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi niciun cerşetor mai trist ca mine.

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava. (Omar Khayam)


„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure — Roata de Azur
Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?"

Omar Khayam sau Khayyam (n. 18 mai 1048 Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.
A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local.
Khayam a scris mai târziu că a fost în perioada tinereții „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

În lucrarea "Discuții asupra unor probleme de algebră" (1070) se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune problema rezolvării ecuației de gradul III în mod asemănător celei de gradul II, dar nu reușește acest lucru. Totuși, el nu disperă și afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.
A studiat și "Elementele lui Euclid", fiind cu precădere atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstrație. Se ocupă și de problema coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
Lucrările lui Khayam vor fi cunoscute în Europa abia peste șapte secole.

În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască un observator astronomic împreună cu alți mari învățați ai vremii. Aceștia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obținea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.

Valoarea operei sale poetice eclipsează în ziua de azi faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale.
Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiate). Au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.
La noi cea mai cunoscută versiune a poemelor lui Khayyam este semnată de George Popa, care le-a grupat pe teme majore (Autoportret, Prefacerea eternă, Vanitas vanitatum, Fatalitatea, Imposibilitatea cunoaşterii, Nimicnicia şi absurdul vieţii, Incertitudinea credinţei, Singurătatea omului, Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!, Vinul eliberator, Suprema înţelepciune: detaşarea, Poezia absolută), raliindu-se traducerilor occidentale prin prisma nesublinierii posibilului mesaj sufi.


"Am întrebat savantul şi-am întrebat şi sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul."



sâmbătă, 17 mai 2014

Gânduri de seară...............


Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept. (Radu Gyr)

vineri, 16 mai 2014

Tovarăşul imberb şi războiul său de uz electoral.


Cine e de fapt jovialul premier Ponta şi ce hram par a purta declaraţiile sale belicoase de la Antena 3 în replică la admonestările vicepremierului rus, Rogozin?
„Europa e o doamnă cu barbă”, m-a apostrofat cu obidă, zilele trecute, un individ excedat de articolul în care calificam triumful la Eurovision al Conchitei drept un mesaj european al libertăţii, transmis de o majoritate europeană nu doar heterosexuală, ci şi dispusă să accepte alteritatea.
În revanşă, omul credea, în mod fals, că aş fi făcut propagandă pentru o anumită orientare sexuală, că ar fi vorba să i se confişte lui dreptul să-i deteste pe homosexuali, şi zicea adio Europei, salutând, practic, fascismul rus.
Evident, nimănui nu i-ar da prin cap să descrie România, ţară membră a NATO şi a UE, ca pe o doamnă cu barbă. În fond, la cârma ei e un premier imberb. Unul, pe care observatori cu oarecare haz îl numesc „impecabilul”, deşi nici el nu prea atinge idealul frumuseţii biblice, fiindcă nu dispune de o barbă de prooroc. N-are nici una pravoslavnică precum cea a vechilor ţari ruşi. În schimb pare să nutrească o mare slăbiciune pentru urmaşii lor.

După anii de ochi dulci făcuţi de Victor Ponta Moscovei, după vastul răstimp al ocheadelor filoruseşti ale primului său ministru de externe şi interminabilele tăceri vinovate faţă cu revoluţia ucraineană ale celui de-al doilea, cel primit nu de John Kerry, ci de Serghei Lavrov, a urmat „marele bang”.
Premierul român, care şi-a creat o imagine de imatur şi infantil a ieşit în fine, bărbăteşte, la război. Dar contra cui? A ursului şi elefantului despre care am spus că e priceput în jocul cazaciocului în prăvăliile de porţelanuri ale Europei! A vicepremierului rus Rogozin, căruia, în reacţie la ameninţarea invaziei cu bombardierele Kremlinului, i-a promis să-l vâneze nu cu praştia, precum David pe Goliat, ci cu aviaţia militară dâmboviţeană.
În mod vădit, „geografia politică a Europei răsăritene se modifică într-o viteză ameţitoare, dar nu într-o manieră civilizată, ci la modul obraznic”, după cum afirma zilele trecute un ziarist german.
Era, din unghiul Rusiei, al PSD şi al logicii electorale o elementară nevoie de acest mare şi obraznic „bang”. Din perspectiva Kremlinului, care joacă bine şah, cunoaşte valorea unui gambit şi impopularitatea regimului moscovit între români, lovitura de imagine dată de Ponta la Antena 3 (televiziunea unui ex- securist) cu stropşelile sale de paraleu la adresa lui Rogozin, ar urma să elimine un mare neajuns. Ar urma să întărească popularitatea lui Ponta, amplificând notabil şansele de trecere la cârma României a unui ins care, în fapt, în ciuda intempestivei lui ieşiri anti-Rogozin, e net mai sensibil la doleanţele ruseşti decât actualul preşedinte Traian Băsescu.
Pe scurt, răţoiala isterică şi bătălia aeriană de uz electoral cu Rusia, de pe micul ecran al oligarhului corupt au prin urmare obiectivul de a asigura viitorul politic al fruntaşului „celui mai cinstit guvern” postcomunist al României.
Ele „se cereau” electoral. Fiindcă românii n-au uitat cu totul, încă, nici sfaturile Vocii Rusiei date aliaţilor ei din USL în timpul puciului din vara lui 2012, nici atacurile aceleiaşi Voci a lui Putin împotriva susţinătorilor lui Traian Băsescu, ori a preşedintelui însuşi. Imixtiunea groasă a propagandei ruseşti în treburile politice româneşti s-a soldat cu puternice atacuri antiamericane şi antieuropene lansate la televiziunea unui oligarh precum Dan Voiculescu, cel provenind din structuri secrete similare celor ce l-au copt şi pe fostul agent al KGB, Vladimir Putin. Ele nu se pot şterge cu una cu două din memoria electoratului român.

Ca atare, era mare nevoie de o scenetă de succes, prin intermediul căreia să i se răpească şefului CSAT, Băsescu, ascendentul în materie de politică externă viguroasă în faţa agresivei Rusii neoimperiale.
Nici o problemă să se scrie şi să se pună în scenă o atare piesă. Moscova e mare specialistă în materie. Peste tot în Europa extrema stângă şi dreaptă arată multă înţelegere faţă de Putin. Nu puţini fascişti ori comunişti propun azi lupul rus ca paznic la stâna ucraineană şi îi refuză Kievului orice simpatie, orice autoderminare şi dreptul de-a respinge viitorul pe care i-l pregătesc Moscova şi agenţii ei de influenţă din Apus.
În ce le priveşte, serviciile secrete occidentale au reliefat recent cât de periculoasă e crescânda influenţă a Rusiei asupra unor guverne socialiste precum cel bulgar, bazate pe partide guvernamentale doldora de oligarhi şi securişti.
PSD nu-i altfel. E un partid plin, din păcate, şi de unii şi de alţii. Nu e un secret apoi că, după cum nota Vladimir Tismăneanu, „fesenismul a inclus de la început o dimensiune fascizantă. Patrulaterul Roşu a fost o alianţă între roşu şi verde. Comunismul românesc, în faza amurgului său, a încorporat în al său baroc ideologic, teme şi obsesii fasciste. Să adăugam, ca ingredient specific, rusofilia ortodoxistă şi nostalgiile sovietizante ale unor profeţi ai prăbuşirii capitalismului fără suflet”.

Evident, e recomandabil şi util, ba chiar imperios ca oficialii români să adopte poziţii clare şi ferme faţă de ameninţările ruseşti. Dar România numai de noi şi jenante ediţii de pistolari gen Rambo, care se răstesc nevricos la demnitarii ţărilor vecine nu ar avea nevoie.
În context, mulţi observatori greşesc serios criticându-l magnanim pe Ponta ca pe un puber teribilist cu mici scăpări scuzabile, datorate pasămite naivităţii şi eternei sale juneţi. Premierul are o forma mentis imprimată de aliaţi şi cei ce l-au marcat. De aparatcici precum Adrian Năstase, socrul Ilie Sârbu, de Ion Iliescu, tatăl lor, de tovarăşi din fostele organe, ca Putin şi Dan Voiculescu. Adevărata lui faţă e a unui homo sovieticus perfect.
Dacă ar fi să-i asociez imaginea l-aş compara cu personajul lui Oscar Wilde, Dorian Gray. Oricâte rele ar comite, „impecabilul” rămâne un chip tânăr şi frumos. Doar portretul lui secret, din pod, se urâţeşte şi devine pe zi ce trece tot mai hidos. (Petre M. Iancu)

sursa : revista 22


miercuri, 14 mai 2014

Gânduri de seară.............


Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lăsa-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...  (George Topîrceanu)







marți, 13 mai 2014

Iraționalul în politică.


Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală.
Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta conducere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a contrasemna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lipsei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii intelectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, redusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lipsit de orice interese reale pentru ideologii și teoretizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu președintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot servi drept ținte secundare în campania prezidențială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți funcționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile decăzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat salariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poate să fie așa, deși mi se pare că gestul premierului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i înstrăineze pe unii oameni de stânga onești.

Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod autentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și alții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e plagiatul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria conspirației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar provocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de suspendare și apoi de demitere a președintelui fusese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut rateurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit reacțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Europeană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului concertat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a venit această rezistență neașteptată, neanticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au întrebat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară care să sape guvernul legitim, cineva cu trecere la nemți, la americani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are legături cu presa străină sau cu diplomați europeni și americani? ICR-ul lui Patapievici, bineînțeles. E adevărat că, vigilent, USL deja schimbase conducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era marea urgență?, s-au întrebat mulți atunci. Din punctul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a continuat și și-a atins scopul. Băsescu a rămas președinte.

Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un calcul rațional. Într-o măsură considerabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se combină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teoriei jocului. De aici provin și inutilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea discutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lumea reală sfârșește prin a-și lua revanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o întrebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată.  (Andrei Cornea)

sursa : Revista 22

Gânduri de seară........


Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă,
un braţ puternic sau un mare vis.
Eram ca izgonit din paradis,
ca bântuit de ciumă şi năpastă.

Şi te-aşteptam, cum creanga de cais
aşteaptă, primăvara, floarea castă,
sau cum potirul, sfântul vin şi-adastă
şi spada-nfriguratul pumn deschis.

Te-adulmecam în pânde lungi, ca lupul,
şi-n calea ta mă aşterneam chilim...
Minunea ta, ce har îmi umple trupul?.

Ce coasta-mi dai, ce braţ de heruvim?
De tine-s plin, cum e de faguri stupul,
şi aripi prind în cerul tău sublim.(Radu Gyr)

 

Happy birthday Stevie Wonder!


Happy birthday !

Stevie Wonder, născut pe data de 13 mai 1950, este un cântăreț, compozitor, multi-instrumentist și producător american.
A luat lecții de pian la vârsta de 7 ani şi  a învățat singur să cânte la armonică, tobe şi bas, până la vârsta de 10 ani.
În anul 1961, la vârsta de 11 ani, Wonder a fost descoperit cântând la colțul unei străzi de către o rudă a trupei The Miracles, Ronnie White, care a făcut mai târziu cunoștință cu Wonder. White l-a adus pe Wonder și pe mama sa la Motown Records.


Impresionat de tânărul muzician, șeful executiv de la Motown, Berry Gordy i-a făcut un contract cu Motown Records cu numele de Little Stevie Wonder. Înainte de a semna, producătorul Mickey Stevenson i-a dat numele de scenă lui Wonder, după ce a spus „This boy is a wonder” (băiatul ăsta este o minune). A semnat un contract cu casa de discuri Motown la vârsta de 11 ani și continuă să cânte pentru aceasta și în ziua de azi.


Pe data de 4 octombrie 1975, Wonder a cântat în cadrul concertului „Wonder Dream Concert” în Kingston, Jamaica, un concert de caritate pentru Institutul Jamaican pentru orbi. Împreună cu Wonder, cei trei membri ai trupei The Wailers — Bob Marley, Peter Tosh și Bunny Wailer — au cântat împreună pentru ultima dată.



Până în anul 1975, la vârsta de 25 de ani, Stevie Wonder a câștigat două premii Grammy consecutive: în 1974 pentru "Innervisions" și în 1975 pentru "Fulfilligness First Finale".


În anii '80, Wonder a atins un nivel mare de popularitate, evidențiat de o creștere a vânzării albumelor sale, participarea la acțiuni de caritate, colaborări importante, impact politic și apariții TV.



"Hotter than July" (1980) a fost primul album single de succes al lui Wonder, iar single-ul „Happy Birthday” a ajutat foarte mult la campania lui pentru a transforma ziua de naștere a Dr. Martin Luther King într-o sărbătoare națională. Albumul a mai inclus și „Master Blaster (Jammin')”, dedicat lui Bob Marley, „All I Do” și balada „Lately”.



Are un simț al armoniei foarte dezvoltat și folosește note extinse în compozițiile sale. Multe din melodiile sale au schimbări bruște și imprevizibile.




Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More