'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

joi, 26 februarie 2015

NOI NĂSCUŢI CONDAMNAŢI LA ÎNCHISOARE PE VIAŢĂ DIN LUMINATA CLIPĂ A NAŞTERII & Tiberiu Vanca


NOI NĂSCUŢI
CONDAMNAŢI LA ÎNCHISOARE PE VIAŢĂ DIN LUMINATA CLIPĂ A NAŞTERII

Practica propusă de noi, în titlu, se produce, ce paradox, în Ţara Dimineţilor Liniştite (Coreea), mediana nordică a peninsulei, ce a fost oferită publicului larg de interviul-reportaj semnat de către Adelin Petrişor. Subiect intervievat SHIN DONG HUNK, un tânăr născut în 19 noiembrie 1982 în Lagărul (nord-coreean) 14, colonie de muncă situată în apropierea capitalei Phenian. Dar să-l ascultăm pe Shin Dong hunk nord coreeanul născut în lagăr, loc de detenţie pe care l-a împărţit cu deţinuţii politici până la vârsta de 23 de ani când a reuşit să evadeze. Redăm mărturisirile acestuia după cum rezultă din reportaj:
„În lagăr pot spune că trăiam ca animalele. De fapt acolo animalele erau mai bine tratate decât noi. Ele mâncau ce voiau, noi nu puteam face asta. Animalele puteau merge unde voiau noi nu. Deci viaţa noastră din lagăr era mai grea decât a animalelor”, îşi începe mărturisirea Shin Dong hunk, în vârstă de 31 de ani, deţinut politic prin naştere. S-a născut în 19 noiembrie 1982 în lagărul 14. N.N. Având în faţă o hartă, îi semnalează reporterului: „Aici e locul unde aveau loc execuţiile! Da e un câmp unde cultivam orez. În fiecare an, în martie şi noiembrie, erau duşi, acolo, toţi deţinuţii iar unul sau doi erau executaţi.”
Reporterul: A pierdut şirul execuţiilor la care a asistat încă de la vârsta la care alţii au ca singură preocupare joaca.
Shin: „Nu cred că pot afla numărul celor executaţi în lagăr. Execuţiile publice aveau loc odată sau de două ori pe an şi, de fiecare dată, erau ucişi, unul, doi, trei deţinuţi. Sigur că nu numai aceştia mureau în lagăr. Unii îşi pierdeau viaţa în accidente de muncă, din cauza bolilor … Ori cum nu vă pot da o cifră aproximativă a celor executaţi în public, în perioada pe care am petrecut-o acolo. Cei care erau în lagăr erau prizonieri politici, şi erau priviţi ca nişte criminali. Cei executaţi în public nu erau ucişi pentru vreo greşeală mare, sau abatere gravă. Cred că aceste execuţii aveau rolul să-i îngrozească pe deţinuţi. Când cineva greşea, în timpul lucrului, era la latitudinea gardienilor să aprecieze gravitatea, şi, să execute respectiva persoană. Motivul principal al execuţiilor era teroarea, terorizarea celor închişi acolo.”
Reporter: Shin spune că ideea de familie nu exista în lagăr. Deţinuţii care-şi depăşeau norma puteau face sex dar, doar, numai dacă gardienii hotărau cine merită să fie astfel recompensat.
Shin: „Nu existau reguli scrise legate de buna purtare a deţinuţilor. Îşi depăşeau norma şi, din când în când, li se permitea un aşa zis mariaj. Nu era o adevărată căsătorie. Li se permitea doar să aibă o relaţie. Aşa am apărut şi eu pe lume. Din câte ştiu, asta s-a întâmplat.”
Reporter: Shin a trăit în lagărul 14 mai bine de două treimi din viaţă, 23 de ani. Copilăria a fost partea cea mai grea.
Shin: „Noi eram deţinuţi politici. Nimeni nu se preocupa ca să avem spaţiu în care să creştem. Nimeni nu-şi făcea probleme de creşterea noastră. Se întâmpla să dormim în dormitorul pentru copiii deţinuţi, mai dormeam şi la şcoală, dormeam şi la fabrica unde lucram. Din când în când, pentru bună purtare, eram trimişi acasă. În locul din lagăr pe care-l consideram casă.”
Reporter: Deşi în lagăr creşteau animale şi cultivau orez, deţinuţii mâncau doar porumb şi varză. Acesta a fost destinul lui Shin timp de 23 de ani.
Shin: „ În fiecare zi ne dădeau mâncare făcută din mălai, un fel de turtă de porumb pe care o mâncam cu varză fiartă şi sare. Acesta era meniul zi de zi. Sigur că se mai întâmpla să găsim câte ceva pe jos, la fabrică. Mai reuşeam să furăm câte ceva. Prizonierii nu primeau niciodată carne. Se mai întâmpla să găsim din când în când câte o pasăre moartă pe care o mâncam. Uneori mai prindeam câte un şobolan, pe care-l mâncam. Trebuia să facem asta fără a fi văzuţi de gardieni.”
Reporter: La 13 ani când a aflat că mama şi fratele mai mare vor să evadeze, Shin nu a ezitat să-i raporteze gardianului care se ocupa de şcoală. N.N. Reportajul nu propune informaţii privind modalităţile şi tehnicile de spălare a creierilor care au creat într-atât de mari temeri deţinuţilor încât să practice delaţiunea chiar şi în raport cu familia, părinţi şi fraţi.
Un interlocutor – Grigore Scărlătoiu –director al Comitetului pentru drepturile omului în Coreea de Nord- :”Shin şi-a auzit mama şi fratele că vor să evadeze. I-a turnat gardianului pentru că aşa erau învăţaţi în lagăr, dacă cineva încearcă să evadeze îl torni, raportezi imediat. Gardianul a raportat, la rându-i, că el de fapt i-a surprins, iar Shin a fost arestat şi torturat timp de şase luni. Şi-au dat, probabil, seama că nu a făcut parte din planul de evadare. De îndată ce a ieşit de la detenţie şi tortură a fost dus la locul de execuţie unde mama şi fratele au fost executaţi în faţa ochilor lui. Iniţial i-a fost frică că şi el va fi executat.”
Shin: „Este foarte dificil să vorbesc despre asta. Mă scuzaţi, nu pot.”
Grigore Scărlătoiu: „Categoric şi-a dat seama despre monstruozitate. Este un proces extraordinar de dificil. În lagăr nu i se spunea nimic despre sentimente umane, despre moralitate. Acum începe să descopere dragostea filială. L-am întrebat odată despre tatăl lui. Mi-a spus că s-ar putea să mai fie, încă viu, în lagăr. Mi-a spus că nu ştie dacă tatăl l-a iubit, dacă el l-a iubit pentru că pur şi simplu nu înţelegeam acest sentiment. Iar dacă m-a iubit, întradevăr, s-ar bucura să ştie că am scăpat, că nu mai sunt acolo. În lagăr s-a împrietenit cu Park, un deţinut de 40 de ani care i-a povestit de lumea exterioară. În ianuarie 2005 cei doi au hotărât să evadeze. Park a încercat să sară gardul electrificat şi a murit electrocutat. Shin a trecut peste cadavrul lui şi a reuşit să scape.”
Shin: „Nu m-am gândit pe termen lung când am fugit. Pur şi simplu am hotărât să ies şi să mănânc mai bine, să mănânc atâta cât vreau şi ce vreau. Dacă aş fi reuşit să mănânc destul, nu mi-ar fi păsat dacă m-ar fi prins în ziua următoare, m-ar fi adus înapoi şi m-ar fi executat. Tot ce am vrut a fost să mănânc bine şi de aceea am plecat. De asemenea, am vrut să văd ce era înafara lagărului. În orele imediat următoare evadării, nu mi-am dat seama ce era în jurul meu. Era noapte. Când m-am trezit dimineaţa, am fost absolut şocat. Sentimentul efectiv a fost că mă aflu în rai. Era o lume complet diferită. A fost o experienţă incredibilă . Oamenii se plimbau în libertate, purtau haine diferite. În lagăr, am văzut doar oameni în uniforme. Vedeam oameni fericiţi, care vorbeau, unii cântau. Era o lume cu totul şi cu totul extraordinară. Sincer, chiar de-mi era foame, abia aşteptam să „mă trezesc” să văd această lume superbă.” (N.N. Lumea extraordinară, lumea superbă pe care o descoperă după 23 de ani de vieţuire în lagăr, a fost teritoriul din Coreea de Nord din vecinătatea lagărului, teritoriu aflat sub cea mai tiranică dictatură comunistoidă, societate statală marcată de lipsuri materiale, de îngrădirea libertăţilor greu de prins în cuvinte, un stat în care datorită lipsurilor s-a murit de inaniţie pe o scară estrem de extinsă).
Reporter: După ce a trăit pe străzi în Coreea de Nord, şi a furat ca să supravieţuiască cu ceva noroc şi a reuşit să treacă în China, din întâmplare a fost descoperit de un jurnalist care impresionat de povestea sa l-a ajutat să ajungă la Seul (n.n. Coreea de Sud). Aici a fost interogat de serviciile secrete, iar mărturiile lui au fost puse în raport cu mărturii a unor defectori , foşti gardieni ai lagărelor nord coreene.
Grigore Scărlătoaie: „Fiecare transfug Nord Coreean trece printr-un exerciţiu, este interogat de autorităţile guvernamentale sud-coreene care vor să vadă dacă transfugii respectivi sunt defectori sau sunt agenţi ai regimului nord-corean pe care îi infiltrează devenind un pericol pentru nord-coreenii refugiaţi în sud. Shin le-a spus povestea fiind interogat o săptămână. După o săptămână agentul s-a ridicat în picioare şi i-a spus: „Iartă-mă! A trebuit să fac chestia asta!”
Reporter: Viaţa în lumea liberă despre care nu ştia nimic, chiar şi după mai bine de opt ani, procesul de adaptare este încă departe de final.
Shin: „Timp de 23 de ani am trăit în lagăr, o viaţă mai grea decât cea a animalelor. Nu au trecut decât 8-9 ani (n.n. raportul de la evadare la scrierea interviului) de când am fugit de acolo. Când interacţionez cu alţii îmi dau seama că nu cunosc sentimente fireşti, sigur, am învăţat, continui să învăţ. Fac eforturi să-i înţeleg pe ceilalţi să le înţeleg sentimentele. Simt că mai am nevoie de timp, de mult timp. 8-9 ani înseamnă puţin în raport cu cei 23 petrecuţi în lagăr.”
Reporter: Acum Shin străbate lumea în lung şi-n lat. Le povesteşte oamenilor despre lagărele din Coreea de Nord … despre duritatea regimului.. . Deşi participă la foarte multe conferinţe, de obicei evită întâlnirile cu jurnaliştii.
Shin: „Înţeleg importanţa muncii jurnaliştilor. Înţeleg că sunt interesaţi de povestea mea. E bine că e aşa şi le mulţumesc pentru interes. În acelaşi timp, este foarte greu să vorbesc. Am nevoie de foarte mult curaj. Povestea mea e una foarte tristă. E foarte greu să o retrăiesc. Îmi trebuie mult curaj şi nu îl am întotdeauna. Este cumplit să retrăiesc perioada din lagăr şi de aceea nu m-am întâlnit des cu jurnalişti. În anul acesta am fost invitat să vorbesc în faţa Consiliului pentru Drepturile Omului la Geneva. Am fost invitat să depun mărturie. Reprezentanţii Nord-Coreeni m-au întrerupt tot timpul, au tras de timp. Nimeni nu i-a oprit. M-au hărţuit necontenit. Mie, ca martor principal invitat să vorbesc despre gravele violări ale drepturilor omului, mi-au alocat două minute. Două minute! După scurgerea cărora mi-au închis microfonul (!!??) … Nu mi-am dat seama dacă cei de acolo erau concentraţi asupra comunicării ce făceam, dacă au înţeles ce spuneam… spre deosebire de cei din ţările foarte dezvoltate, românii înţeleg foarte bine pe de o parte de ce eram acolo iar pe de altă parte închiderea mărturiei în doar două minute, ei au trăit într-o dictatură pe când alţi nu realizează ce înseamnă dictatura”
…………………………………………………………………………………………………...
*
Cititorilor români, formaţi parte din subiecţi ce şi-au durat maturitatea şi insurmontabilele greutăţi existenţiale traversând cei 45 de ani de dictatură, şi parte din cei care s-au format în noua societate democratică română instalată în cei 25 de ani de la eliberarea de sub tiranica vieţuire comunistă, este necesar a li se aminti câteva date istorice pentru a putea înţelege pe de o parte suferinţa lui Shin Dong hunk, iar pe de altă parte extrase din documente ce ridică oarecum un colţ al vălului de sub care se pot deschide punţi de înţelegere a crimei comuniste. Ceea ce propunem este un minim documentar.
Pe primul loc aşezăm: „Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB” scoasă la Moscova în 2 iunie 1947, directivă obligatorie pentru toate statele din spatele cortinei de fier, respectiv şi României, prin care printr-o structură de 45 de puncte: care au constituit osatura esenţială a măsurilor de câineoşenie ce trebuiau luate în vederea „distrugerii societăţii vechi” şi „construirea societăţii noi”. La punctul 13 se ordonă distrugerea din temelii a economiei agrare, cu riscul de a trebui să se procure alimente din import; perturbarea transporturilor până la a le face deficiente; năimirea în funcţii de conducere economică a unor tâmpiţii între tâmpiţi „Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi (Pct.44). Accesul în învăţământul superior să nu se facă după setea de cultură, cât cu participarea unora ce nu-şi doresc să se perfecţioneze cât doar să aibă o diplomă (pct. 44). Grija ca sectorului industrial privat să i se blocheze accesul la materii prime şi materiale astfel încât să se împiedece producţia de calitate (pct. 31); distrugerea învăţământului elementar gimnazial şi liceal prin înlăturarea profesorilor ce se bucură de popularitate, eliminarea din planurile de învăţământ a limbilor latină; greaca veche; filozofia generală; logica şi genetică(pct.35).
Şi insistăm asupra instigării la crimă: Pct.” 40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. (să se prelucreze: a se înţelege demascarea în adunări generale prin inventarea de vinovăţii închipuite, procese de intenţii etc.) Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor,trebuie lichidaţi prin aşa numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun.” Aşa se întâmplă că o bună parte a unor zone din România sunt cercetate astăzi în vederea descoperirii mormintelor celor care au fost ucişi de securitate pe marginea unor drumuri, în păduri, fără vreo judecată cât din, abnegaţia revoluţionară a securistului provenit din „cele mai joase pături sociale” cum cere de fapt directiva.
Am pus în pagină directiva pentru a învedera că drumul la activităţi criminale era impus prin documente cu forţă istorică.
Adăugăm în ordine că în timpul celor 45 de ani de dictatură se spunea că lumina vine de la răsărit, respectiv din URSS, şi din răsărit a venit o lumină duhnindă a apetenţă genocidală. Avem în vedere un documentar ce a circulat pe internet „Povestea Sovietelor” (The Soviet Story), realizat de regizorul lituanian Edvins Snore. Documentarul este realizat cu participarea unor istorici occidentali, a unor personalităţi disidente ruse, care propun producerea pe teritoriul uniunii a unui genocid care s-a ridicat spre o sută milioane de oameni, marea lor majoritate împuşcaţi în ceafă. Uciderea în URSS a fost în vreme un agreat sport naţional. Reţinem mărturia lui Vladimir Karpov –fost membru supleant al CC al PCUS , care arată că exista o planificare a uciderilor în alte condiţii decât prin justiţie, iar în acest sens ne este dat exemplul lui Hrusciov, nimeni altul decât conducătorul imperiului rus după moartea lui Stalin. Acesta spune că se alocau cote de ucideri. La o adunare condusă de Stalin, Hrusciov, nemulţumit că i s-a alocat doar 7-8000 de ucideri a cerut să i se ridice cota la 17.000, cerere ce i-a fost îndeplinită.
Natalia Lebedeva , istoric şi Nicholas Worth ne spun că urmare a uciderilor în masă „copii unei întregi generaţii şi-au pierdut părinţii şi au devenit vagabonzi, cunoscuţi sub numele „besprizonia”. Milioane din aceşti copii cerşeau pâine pe străzile oraşelor sovietice. Era o privelişte deconcertantă în special pentru privitorii străini veniţi să viziteze Moscova. Stalin a preluat problema iar la mijlocul anilor ’30 a autorizat execuţia (uciderea) copiilor de peste 12 ani.”
Minţile luminate, istorici, jurnalişti, savanţi, cu ajutorul cărora Edvins Snore a propus opiniei publice documentarul Povestea Sovietelor „The Soviet Story”, îi pun la dispoziţie acestuia date despre apetenţa criminală a fondatorilor doctrinei comuniste, enumerăm. Engels; Marx Lenin şi Stalin, care au teoretizat crima de genocid aproape recomandând-o:
Engels. Îi caracteriza pe basci, britanici, scoţieni şi sârbi, drept gunoaie rasiale, respectiv seminţii ce ar trebui, spunea el, distruse. Despre Polonia spunea că nu există vreo raţiune pentru a exista.
Marx: vorbeşte de „Clasele şi rasele care sunt prea slabe ca să se adapteze la noile condiţii de viaţă drept care trebuie eliminate! Acestea, spunea el, trebuie să piară în holocaustul revoluţionar.!” George Watson istoric literar la Universitatea Cambridge „De la Marx a pornit totul. El a fost creatorul genocidului politic modern. Chiar nu cunosc un alt gânditor al Europei moderne care înainte de Marx şi Engels să fi publicat ceva despre exterminarea rasială…. Consider că totul a început de la el.”
Încheiem cu Lenin, care a spus.”Înfiinţaţi cel puţin o sută de Gulaguri! Executaţi ostaticii! Faceţi astfel ca populaţia, pe sute de mile împrejur să vadă şi să se cutremure.” Stalin a fost cel care a rotunjit, zecile de milioane de împuşcaţi în ceafă după învăţătura leninistă, respectiv în cele o sută de gulaguri, care în mare parte au existat.
Rusia şi-a împânzit teritoriul cu gulaguri, iar din cele mai neconfortabile au fost cele preluate de la ţarism, respectiv Siberia cu capacitatea ei de a adăposti locuri suplicatoare în condiţii climatice din cele mai incomode. Exemplul rus a fost preluat şi de sateliţii săi din estul Europei. Şi România a fost împânzită de lagăre de exterminare dintre care cele din preajma canalului Dunăre Marea Neagră, rămân exponenţiale. Apetenţa criminală dusă până la cel mai negru sadism a fost preluată şi de dictaturile asiatice, iar între acestea la loc de frunte şi cu mare longevitate se dovedeşte a fi cea din Coreea de Nord, care prin cuvântul şi experienţa lui Shin Dong hunk aduc un primat istoric, condamnarea la închisoare pe viaţă a unor noi născuţi.
25 februarie 2014
Tiberiu Vanca

marți, 10 februarie 2015

LEGENDELE CRIŞENILOR XVIII CIOROLIŢA MONUMENT DE CULTURĂ ZĂRĂNDEAN & Tiberiu Vanca

LEGENDELE CRIŞENILOR 
XVIII 
CIOROLIŢA MONUMENT DE
CULTURĂ ZĂRĂNDEAN 
„ …trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece”
(Mihai Eminescu - Luceafărul)
„Zarandul” – periodic de informare al Consiliului municipal Brad- numărul 199 al anului XVI, (decembrie 2009), sub semnătura Diana Leucian şi Nicolae Cristea, publică articolul „Obicei de iarnă inedit din satul Ţebea : Cioroliţa”. Dacă autorii mărturisesc „Nu se ştie originea acestui obicei”. Noi, în limitele în care ne ajută bibliografia mitică, vom încerca decriptarea lui. Potrivit autorilor „Cioroliţa”este un eveniment de sacralitate populară derulat cu participarea întregii obşti săteşti. În ajunul Bobotezei (5 ianuarie), bărbaţii, femeile şi copii obştei învestmântaţi în straie caraghioase (potrivit autorilor „de tot râsul”), la ceasul îngemânării zilei cu noaptea, înarmaţi cu obiecte făcătoare de zgomote asurzitoare ( tălăngi, clopote ,plite reciclate în obiecte de făcut zgomot, instrumente de suflat ş.a) în climatul unui parcurs gălăgios, derulat pe uliţele satului se înscriu într-o procesiune cu puncte de sosire pe două din colinele ce domină aşezarea. Aici se derulează momente de sacralitate precreştină, se înfăşoară şomoioage de paie pe roţi de căruţă cărora cuprinse de flăcări li se iniţiază rostogolirea pe panta colinei în timp ce la locul de lansare se aprind fascii, tot de paie, prinse între braţele unor prăjini, confecţionate în tehnica cozii de greblă, pe care participanţii le rotesc iniţiind un inedit joc de lumini. Momentul fiind asezonat cu invocaţia orală „Cioroliţa-liţa!-liţa!/ C-o murit bădiţa!/ Pe-o scândură lată,/ Dumnezeu să-l bată!/ Pe-o scândură verde,/ Dumnezeu să-l ierte!” Parcursul pe uliţele satului este punctat cu aprinderi de foc la fiecare răspântie.
*
Cioroliţa este o manifestare compozită în ale cărei scenariu se regăsesc manifestări cultuale caracteristice unor multiple scene mitofolcloroice dintre care enumerăm:
Alămor sau Alimori: -„Sărbătoare mitofolclorică… din Transilvania şi Banat, consacrată focului viu.” „Se ţine la începutul primăverii, cu mari ruguri aprinse pe dealuri şi roţi de foc rostogolite la vale,” Este văzut ca un relict al unui cult arhaic solar. Cuprinde: dans cu cântece în jurul focului prăvălirea unor roţi învelite în paie şi aprinse pe povârnişul unui deal.(1)
Hodaiţele – „Sărbătoare românească rituală consacrată focului viu de către moţii din Munţii Apuseni”. Se ţine în preziua deschiderii postului pascal iar în unele arealuri şi în preziua deschiderii postului Crăciunului. Tinerii ies pe dealuri cu hodaiţele (fascii confecţionate din mănunchiuri de nuiele împletite laolaltă cu pănuşi de porumb şi paie cărora li se dă foc, iar în această stare sunt folosite la iniţierea unor desene rituale de foc pentru privitorii din sat (2+3).
Focul viu: „Element principal în mitologiile lumii, considerat cauză şi motor al vieţii, dar şi distrugător şi purificator al ei , venerat adesea ca zeu important, reprezintă personificările focului solar şi ale focului atmosferic (fulgerul), a focului astral, al celui lăuntric şi mai ales al focului viu văzut în ipostazele de prieten şi duşman al omului”. Amintim existenţa sărbătorilor de foc nou (Hodaiţele în Munţii Apuseni şi Alămor sau Alimori în Transilvania şi Banat „…se rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse,… ca simbol solar. *roţile de foc din basme, de Mucenici (9 martie) sau de Paşti, se aprind focuri peste care sar flăcăii satului.”
Focul este o realitate sacră, iar sacralitatea acestuia determină atitudini comune pe arii extinse ale planetei şi principii ce pot surprinde. Astfel: „…nu se poate scuipa în foc (Iran ,România), nu se aruncă în foc deşeuri fiziologice (Iran), nu se lasă udul peste foc (România, Rusia) , nu se leapădă în faţa unui foc aprins nimic murdar (Helada),; un vinovat nu poate să stea în foc (Helada), focul nu poate fi insultat (Iran, India) sau blestemat (România); când se dărâmă o casă, cuptorul sau vatra nu trebuie atinse (România)” (4)
Roţile de foc: după destinaţie sunt, roţi de foc mitice, roţi de foc rituale. „Ritualul roţilor de foc practică tradiţional gonirea pe câmp a unei roţi aprinse de către flăcăi în cadrul celor două sărbători specifice zonei româneşti intercarpatice Alămor (Transilvania şi Banat) sau Hodaiţele -Munţii Apuseni-, legate de vechile rituri agrare. Privite în general, toate variantele ritualului roţilor de foc se sprijină unitar şi consecvent, pe simbolul arhaic al purificării prin flacără, atât al oamenilor cât şi al câmpurilor.” (5)
Strigările peste sat: Act de prevenţie pentru păstrarea datului moral sătesc Se exercită de către „Ceata de feciori” care la ceremoniile de rostogolire a roţilor de foc, produse la iniţierea principalelor perioade de post (Crăciun şi Paşti), clamează, de pe dealuri, prin strigături actele imorale comise de unii din localnici. Este vizată cu precăderea moralitatea fetelor precum şi acte antisociale comise de alte categorii de locuitori ai satului (6).
Chiraleisa: Obicei mitofolcloric de alungare a duhurilor, de purificare a mediului sătesc derulat în ajunul Bobotezei, cunoscut de noi după practicile din Bănişor (judeţul Sălaj). Protagoniste cete de copii ce intră în gospodării şi înconjurând construcţiile aruncă boabe de grâu comiţând oraţia „Chiraleisa ! Popa cu feisa!”, Mirşid (judeţul Sălaj) unde în climatul rostogolirii roţilor de foc şi a consumării Strigărilor peste sat se desăvârşeşte ritul legării pomilor şi prevenţia accesului spiritelor malefice prin legarea cu ramuri de rug şi bulbi de usturoi, Valcăul de Jos (judeţul Sălaj) menirea pomilor, respectiv ocolirea acestora de către cetele de copii care descântă „Pomule de nu-i rodi/ Securea te va lovi/ sau : Pomule de nu-i rodi/ Tat-tat-tat te-oi meleşti/ Turaleisaaaa!...”(n.n. denumirea locală a Chiraleisei).(7)
Ţapul ispăşitor: obicei mitofolcloric transfrontalier, specific civilizaţiei ebraice. Potrivit Micului Dicţionar Enciclopedic Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1978, „Masculul caprei domestice al caprei negre şi căprioarei… pe care Marele Preot îl încarcă, la sărbătoarea ispăşirii (Vechiul Testament) cu toate păcatele neamului lui Israel şi care era apoi alungat în deşert”: Potrivit lui Mircea Eliade în „Regenerarea Timpului”: ritul încărcării ţapului cu păcate este asociat cu manifestări colective de alungare a demonilor prin, zgomote, lovituri (în interiorul locuinţelor), ţipete şi întreţinerea zgomotului de-a lungul satului (8).
*
Am enumerat, mai sus, masa de evenimente cultuale şi valori mitice ce intră sau pot intra în compoziţia obiceiului ţebean, (Cioroliţa), şi putem conchide că ne aflăm faţă în faţă cu o manifestare de alungarea spiritelor malefice. Identificăm roţile de foc şi fasciile cu flăcări caracteristice Alămorului, Hodaiţelor şi a Chiraleisei de Mirşid . Manifestări de alungare a spiritelor malefice, dar fără foc sunt Chiraleisa de Bănişor şi Turaleisa din Valcăul de Jos. O altă caracteristică ce ne pune în situaţia înrudirii evenimentului din Ţebea cu Hodaiţele, Alămorul şi Chiraleisa de Mirşid este determinată de încărcarea repertoriului respectivelor manifestări cu strigările peste sat. Dar în timp ce în situaţia Alămorului şi Hodaiţelor invocările din repertoriul strigărilor privesc moralitatea fetelor şi acte antisociale comise de diverşi localnici în practica ţebeană oraţia îl priveşte pe „bădiţa”, subiect fără altă identitate decât tinereţea şi sexul,debutând cu un sentiment în registru de urgisire („Dumnezeu să-l bată!”), ce, neaşteptat, se preschimbă, într-unul de clemenţă („Dumnezeu să-l ierte!”). Oraţia de referinţă determină, într-un fel, vârsta obiceiului care poate aparţine zonei matriarhale. Dacă Alămorul şi Hodaiţa se localizează în zilele de debut ale posturilor, Cioroliţa se localizează în pragul altui eveniment sacru, respectiv, în ajunul Bobotezei. Ca o particularitate faţă de manifestările de ţinută românească enumerate în prezentul studiu Cioroliţa este încărcată şi de o valoare transfrontalieră respectiv maniera ebraică de alungare a spiritelor malefice, de curăţirea spaţiului public prin zgomot. În situaţia acestui obicei localizăm şi o prejudecată caracteristică ţăranilor din zona Braşovului (Tohanu Vechi; Poiana Mărului; şi Moeciu de Jos) respectiv credinţa că răspântiile de drumuri sunt locurile în care adastă spiritele malefice, şi ca o consecinţă sunt locuri rele, spaţii în care drumeţul este mai expus decât la drumul drept iar pe cale de consecinţă aceste spaţii trebuie eliberate de spiritele rele prin foc purificator. Tributari acestui concept ţăranii din Ţebea în marşul de alungare aprind focuri la răspântii de drumuri. (9). O altă împrejurare de natură a deosebi obiceiul ţebean de cele socotite de noi, oarecum, analoage este ţinuta vestimentară pe timpul derulării marşului. Învestmântarea în haine uzate cu aspect neplăcut privirii se poate motiva cu credinţa că ţinuta şi atmosfera pe care o produc ,şi, prin infernalitatea zgomotelor ce-i însoţesc determină demonii să-i privească cu teamă şi să se îndepărteze, cu consecinţa purificării spaţiilor publice.
Cititorii rândurilor de faţă se vor întreba, desigur, care este mijlocul prin care o valoare de apărare împotriva duhurilor necurate specifică orientului apropiat a ajuns să fie regăsită într-o localitate situată la mii de kilometrii, şi îmbrăţişată de localnici aparţinători altei civilizaţii. Pentru edificare în lucrarea noastră „Magie erotică agrară la Bănişor” (10) precizam „Cum se gândeşte în Bănişor, se gândeşte şi în America Centrală, şi în Indonezia (Iava) şi în Oceania”, iar prelungind constatarea noastră de atunci, spunem astăzi, cum s-a gândit în vechea Palestină se poate gândi şi la Ţebea Dacă ceea ce spuneam atunci a fost un simplu enunţ folosim lucrarea de faţă pentru a ne face mai bine înţeleşi. Plecăm de la o constatare banală. Deseori aflaţi în compania soţiei, a soţului, a altui apropiat emitem un punct de vedere iar cel de lângă noi ne întâmpină cu surprinzătoarea remarcă „Şi eu gândeam acelaşi lucru!”. Astfel de întâmplări au o rată de producere extrem de extinsă, încât nu poate fi cotată că s-ar fi produs sau s-ar putea produce la un număr restrâns de persoane. Este situaţia pe care îndrăznim să o propunem, respectiv existenţa spiritului gemelar, capacitatea de a reflecta asupra aceluiaşi subiect, şi a fundamenta pe o anumită temă, aceleaşi soluţii, în acelaş timp, de către subiecţi ce nu se află în contact fizic sau spiritual direct, cât, nu de puţine ori, sunt despărţiţi de incredibile fusuri orare. Pentru a convinge vom plonja în lumea primordială, respectiv în preistoria omenirii, în vremurile în care existenţa celor două americi ,şi ale altor continente nu era cunoscută, la timpul în care informaţia nu putea fi transmisă decât pe spaţii restrânse, prin strigăt, prin deplasare la pas, sau, performanta, pe atunci, deplasare hipo. Ne vom afla deci în situaţia nu lipsită de inedit de a constata că subiecţi aflaţi pe varii meridiane, din rase opuse au întrebări, caută răspunsuri şi fundamentează teze asemănătoare. Vom începe demonstraţia cu banalul ou.
Omul primordial, umanoidul ce s-a desprins de lumea animală prin raţiune şi a evoluat astfel cum se prezintă azi în istoria civilizaţiei, a avut revelaţia lumini, a întunericului, a căldurii şi frigului, a durerii şi câte altele. Acoperit de imensa boltă a universului a vrut să ştie ce este acesta şi cum s-a născut, pentru că în concepţia lui nu putea să existe din totdeauna, şi trebuind să aibă un început a trebuit să se nască. A reflectat şi a conchis că universul s-a născut din ou (11). Asistăm astfel la apariţia celui mai răspândit mit cosmogonic, naşterea universului din ou. Spunem că este cel mai răspândit pentru că îl regăsim în cele două variante cunoscute ( 1.Oul originar şi 2. Oul confecţionat) pe aproape întreg globul. Ne referim la India; Iran; Tibet; China; Fenicia; Grecia; Finlanda; Australia; Havaii; Indonezia şi Africa spaţii care îl consacră sub forma oului originar. Varianta „oului confecţionat” a fost semnalată în Egipt; Africa şi America precolumbiană. Alchimiştii medievali l-au socotit „Oul filozofal” declarându-l simbol al universului. Răspândirea acestui mit pe o arie planetară la timpul istoric în care populaţiile planetei nu puteau comunica direct ne întăreşte în convingerea că informaţia s-a transmis prin gândurile interschimbate prin mijloace telepatice de indivizi ce sub aspect raţional comunicau prin mijloacele numite, subiecţi aflaţi în stare de înfrăţire gemelară.
Vom împinge demonstraţia înspre evenimente istorice şi vom avea a constata naşterea simultană a unor sentimente de mânie convertite în acte revolute, cu efecte reconstructive, pe spaţii geografice ce nu aveau comunicare directă între ele. Exemplificăm cu anul revoluţionar 1848 când mare parte din Europa a pus mâna pe arme în vederea schimbării unei orânduiri sociale, şi continuăm cu anii ’80 şi sfârşim cu ’89-90 a secolului trecut când mânia colectivă a şters de pe harta Europei de răsărit plaga roşie instaurată de către comunism. Le-a fost necesar popoarelor din imperiul (fost) Sovietic să traverseze 73 de ani de crime abominabile în masă, ca răbdarea colectivă să ia sfârşit, ca masa de trăitori să se încarce cu puterea de a vrea altceva şi să procedeze la eradicarea spaţiului urmată de construirea unei societăţii, de consum normale, iar popoarelor din Europa de est contaminate de aceeaşi plagă după cel de al doilea Război Mondial 45 de ani de răbdare. Am pus în pagină două evenimente istorice ce dovedesc că modificările de status instituţional oricât de oprimatoare ar fi ele nu pot fi înlăturate până la momentul de trezie colectivă şi că aceasta se produce, iar atunci când se pune în mişcare ocupă spaţii extrafrontaliere, iar marşul blajinelor victime aruncă în istorie pentru nerepetare forţele crimei ce i-au înfometat coborându-i la limitele trăirii animalice, ce le-au înveninat viaţa, ce le-au ucis antecesorii semănând ură şi învrăjbire. Trezia colectivă nefiind nimic altceva decât ieşirea din starea de apatie, de lâncezeală, de laşitate motivată de frica ce le-a fost inoculată prin teroare, este momentul în care pe arii geografice extinse frica dispare, suma indivizilor intră instantaneu într-o stare de temeritate soră cu curajul fără limite, piepturile dezvelite se propun armelor neputincioase, ce fie nu mai ştiu trage, fie trag fără a mai provoca temeri. Asistăm la un insuflu colectiv de bărbăţie ce prinde într-un unic ,moment istoric falii considerabile ale planetei, ţări, continente şi mai mult, insuflu de sorginte gemelară, moment în care oamenii planetei sau al unor părţi ale acesteia gândesc împreună, se înarmează cu o unică voinţă şi de la mic la mare se urcă pe baricade şi înving cu forţa piepturilor dezvelite. Cele trei exemple puse în pagină pot dovedi că propunerea noastră vizând comunicarea gemelară este operantă că este forţa motrice ce scrie atât istoria civilizaţiei cât şi istoricitatea faptelor.
Împrejurarea că Cioroliţa este o variantă compozită de Chiraleisă ne-o spun, fără a fi expliciţi, autorii comunicării din periodicul Zarand, respectiv Diana Leucian şi Nicolae Cristea, atunci când se referă la formula rituală greacă kirie eleison pe care o întâlnim în M.D.E 1978 la pag. 185, în textul ce explică instituţia mitică „Chiraleisa” afirmând că se traduce prin „Litanie liturgică la ortodocşi şi catolici”, încredinţându-ne că respectivele cuvinte sunt rostite de însoţitorii preotului când acesta umblă cu botezul. Pe cale de consecinţă este o instituţie comună la două rituri creştine, şi este consacrată şi celor două manifestări mitofolclorice pe care le-am alăturat (Cioroliţa şi Chiraleisa) în prezentul studiu.
Cât privesc două din variantele sălăjene de Chiraleisă o frumoasă similitudine se poate stabili între varianta din Mirşid şi Valcăul de Jos cu o practică rituală din Oceania, respectiv de pe insulele Ambion, locaţie unde „când plantaţiile de cuişoare par deficiente, bărbaţii se duc acolo, noaptea, goi, şi încearcă să fertilizeze pomii, strigând <Cuişoare!> (12) prin simularea unui act sexual între bărbatul gol şi arborele a cărei rodire se vrea stimulată.” Deosebirea între variantele sălăjene şi cele din îndepărtata Oceanie este că la ultima se simulează un act sexual iar la primele se proferă doar o ameninţare. Şi una şi cealaltă privesc acte cultuale de stimularea rodirii la pomi fructiferi şi ne prezintă practici asemănătoare ce acoperă credinţe şi prejudecăţi, fundamentate în profunzimea timpului istoric de populaţii ce îşi aveau habitatul pe spaţii despărţite de continente şi luciu oceanic inabordabil mii de ani. Credinţa autorului de faţă este că cele două chiraleise sălăjene (de Mirşid şi Valcăul de Jos) şi actul insularilor din Pacific sunt înrudite, au aceeaşi raţiune de a exista şi s-au statornicit pe cale de comunicare (n.n. gemelară) în timpuri imemoriale.
Autorii articolului din Zarandul spun ceva ce nu poate fi negat „Nu se ştie originea acestui obicei” şi continuă în alt paragraf „poate să dăinuie din vechi timpuri, poate chiar din vremea dacilor” punct de vedere pe care-l amendăm cu menţiunea că s-a format şi a apărut în momentul când omul a dobândit conştiinţă şi raţiune pentru că manifestările mitofolclorice ce şi-au întins aria de celebrare până la noi sunt mijloace de apărare iar apărarea se naşte prin deliberări raţionale. Înclinăm să credem că dacii l-au moştenit de peste milenii, l-au celebrat şi ni l-au oferit ca pe o moştenire sfântă.

1 Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 23
2 Ibidem „ 228
3 Tiberiu Vanca Izbăvirea prin limbă pag. 98-106
4 Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 188-191
5 Ibidem pag. 515
6 Romulus Vulcănescu Etnologie juridică pag. 184-187
7 Tiberiu Vanca Bănişorul mitic pag. pag.43-45 şi M. Moldovan Magazin Sălăjan nr. din 31 dec. 2009
8 Victor Kernbach Mic dicţionar enciclopedic pag. 998 + Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 605 + Mircea Eliade –Regenerarea timpului + Tiberiu Vanca Bănişorul mitic pag. 129-132
9 Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român pag. 21-28
10 Tiberiu Vanca – Bănişorul mitic pag. 120
11 Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 447-448
12 Mircea Eliade – Tratat de istoria religiilor pag. 292.

6 ianuarie 2010-

Tiberiu Vanca

AU ATENTAT LA SĂNĂTATEA SPIRITUALĂ A SATULUI ROMÂNESC & Tiberiu Vanca

AU ATENTAT LA SĂNĂTATEA SPIRITUALĂ
A SATULUI ROMÂNESC
Ori de câte ori se comite un asasinat, şi o vai acestea au o frecvenţă absolut diabolică şi asta pentru că uciderea vine din ograda lui „Bată-l Toaca”. Se ucid oameni, se ucid şi servituţile dătătoare uneori de deprinderi îngemânate cu munca ce acoperă nevoile de supravieţuire, prin asigurarea confortului necesar trecerii grupurilor sociale prin istorie. Şi ori de câte ori se produc astfel de fapte socialul, sau subiecţi ai acestuia încearcă să depisteze autorii întru sancţionare , întru îndreptare şi nu de puţine ori pentru eliberarea oftatului a pagubă. Această ultimă categorie, va face obiectului demersului nostru, oftatul, pentru că este vorba de o crimă care a ucis îndeletniciri cu largi efecte întru închegarea a nenumăratelor instituţii ce formează suprastructura existenţială a satului românesc prin care înţelegem structuri ocupaţionale, deprinderi lucrative, acoperirea de nevoi materiale, şi acoperirea cu doruri existenţiale.
Autor al crimei ce a ucis în covârşitoare parte etnosul românesc, este Parlamentul României, iar data calendaristică a crimei 3 august 2000, când inconştienţii ce mai ridică mâinile, între două dormitări, pe acolo, zic ei, întru întronarea ordinii sociale prin votul al cărui efect a fost legea 143/2000, aflaţi într-o mare confuzie au ucis cultivarea cânepei. În data de referinţă au intrat în vigoare un pachet de măsuri din care desprindem:
Interdicţia (sub sancţiunea închisorii de la 3 la 15 ani) cultivării tradiţionalei resurse vegetale, fără, o autorizaţie de la DADR (Direcţia Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) aparţinătoare Ministerului Agriculturii Alimentaţiei Publice şi Pădurilor; cu încuviinţare de la D.S.P. (Direcţia de Sănătate Publică pendinte de Ministerul Sănătăţii şi Familiei); cu înregistrare la organele locale de poliţie aparţinătoare de către Ministerul de Interne şi Administraţiei Publice.
S-a ajuns la instituirea măsurilor draconice uşor de desprins din nivelele de autorizare enumerate mai sus, cu adausul că cultivatorul autorizat este ţinut să asigure paza zilnică a culturii sub rigoarea controlului poliţienesc şi a măsurilor nu de puţine ori obtuze ce sunt la latitudinea agenţilor de poliţie, indivizi cu nivele de percepţie şi operare în interdisciplinar discutabile, ce au descurajat fermierii români , în structura cărora ţărănime este copleşitor majoritară, să continue cultivarea cânepii şi a derulării artizanatului casnic derivat din servituţile puse la îndemână de vegetala în discuţie.
S-a ajuns la quasi-prohibirea cultivării acestei plante textile, nu lipsită de valenţe alimentare, prin grava confuzie ce s-a făcut între cânepa aflată în cultură în România „Canabis sativa italica” cu cânepa indiană „Canabis indica” . Aceasta din urmă cultivată în India: Iran; Turcia; Siria; Nordul Africii; Orientul apropiat şi Orientul mijlociu, produce acizi cu conţinut de substanţe halucinogene din care se extrage haşişul şi marijuana. La capacitatea acesteia de a produce substanţele amintite concură şi împrejurarea oarecum esenţială, existenţa în locaţiile în care se cultivă a unui climat cu temperaturi zilnice de peste 32 ° celsius, climat esenţial pentru formarea substanţelor de referinţă. Dacă canabis indica conţine acizii din care se pot extrage substanţele halucinogene, canabis sativa-italica cultivată în Europa şi România deţine un conţinut într-atât de redus (0,2-0,3% faţă de 7,5 până la 24%
la prima) , încât extracţia narcoticului (haşiş şi marijuana) este imposibilă. Ei bine, adormiţii, în mare parte, din scaunele parlamentare şi-au zis că dacă cânepa cultivată în România face parte din aceiaşi familie, cu periculoasa canabis indică, să o indexeze şi pe aceasta drept purtătoare de pericol şi ca o consecinţă să impună măsurile draconice de cultivare care au descurajat fermierii (ţăranul român) privitor la punerea acesteia în cultură. Am arătat că canabis sativa conţine substanţe halucinogene pretabile la extragerea narcoticelor în proporţie într-atât de neglijabilă încât nu o fac periculoasă. Dacă canabis sativa are capacitatea de a purta substanţe halucinogene pretabile la obţinerea narcoticelor în proporţii (0,2-0,3%) ce nu o fac periculoasă, în România există în cultură plante cu conţinut de substanţe halucinogene mai mare decât a cânepei autohtone, plante ce se cultivă neîngrădit. Ne referim la barba ştiuletelui de porumb sau mătasea de porumb, frunzele de salcâm şi macul cultivat în grădini.
Urmare măsurilor draconice privind cultura cânepei prin L.143/2000, odată printr-un un lanţ birocratic de autorizare, iar apoi impunerea obligaţiei cultivatorului de a asigura „paza zilnică” a culturii, cultivarea acestei deosebit de importantă resursă vegetală în gospodăriile săteşti a încetat „de facto”. Dacă în 1989 s-a cultivat în România 56.000 hectare cu cânepa în 2013 s-au mai cultivat doar 184 hectare, în staţiuni agricole, cum este Lovrin-Timiş, şi 23 hectare în gospodării ţărăneşti. Dacă în timpul de referinţă (secolul trecut) existau în România douăzeci şi opt de unităţi de procesare industrială a cânepei, şi 36 de topitorii, în prezent mai există doar două unităţi (Secuieni şi Lovrin) , unităţi ce-şi acoperă capacitatea de producţie prin procesarea (Atenţie!) a cânepei din import. În 1989 România ocupa locul I în Europa sub raportul cultivării acestei resurse vegetale.
Pentru a învedera unde ne-a dus superficialitatea dusă până la inconştienţă a Parlamentului României atunci când a draconizat cultivarea acestei resurse vegetale, vom face succinte referiri la pierderile suferite de către economia naţională.
Primo: Cânepa ca resursă vegetală cultivată aduce socialului 25.000 (!) de utilizări. Până şi antecesorii de peste veacuri conştienţi de valoarea acestei culturi au impus-o în cultură. Îl amintim pe Henry al VIII-lea al Angliei care a edictat obligaţia ca la fiecare 60 de acri de sol cultivabil un sfert de acru să fie cultivat cu cânepă.
Secundo: Este benefică pentru sănătate, întrucât conţine acizii graşi omega 3 şi omega 6. Protejează inima şi previne bolile cardiovasculare. Planta produce substanţele minerale: potasiu; magneziu; zinc; fier; calciu; fosfor; ce întăresc sistemul osos şi încetinesc îmbătrânirea. Cânepa conţine toţi cei 21 de amino acizi esenţiali organismului uman.
Are şi valenţe alimentare, în care sens în alimentaţie se folosesc seminţele; pudra proteică de cânepă; uleiul de cânepă şi fibrele de cânepă.
Dacă până în 1989 cultivarea cânepei a avut valenţe ridicate până a fi o cultură cu valoare de aur, din anul 2000 (odată cu edictarea L.143), cânepa a fost alungată de pe ogoare şi din grădini, ca o cultură ciumată deşi făcea parte dintre plantele cultivate în mod tradiţional de români. Fermierul Aurel Torj spunea: „Trebuie să fii înregistrat la organele de poliţie, să asiguri paza zilnică, eşti verificat tot timpul”. Iar cercetătorul Valeriu Tabără : „La staţiunea Lovrin vin şi ne verifică cei de la poliţia antidrog cu privire la: dacă cultura este în sola autorizată, dacă se are grijă (n.n. dacă e păzită) de această cultură.” În condiţiile în care potrivit articolului 2 din legea de referinţă defecţiunile întru administrare, pază etc. pot duce la pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar marea personalitate a culturii tradiţionale române, Ileana Graţiana Pop din Ciumărna-Sălaj, laureată a Academiei Artelor Tradiţionale, „Cam de douăzeci de ani nu s-a mai cultivat, că n-o avut nimeni curajul. Eu am avut acest curaj, pentru că în trecut ţăranul cu cânepă s-a îmbrăcat.”(Notă: în 2014 în Sălaj s-a cultivat 25 + 40 +15 ari , în Gâlgăul Almaşului, în Ciumărna şi Lemniu – În Gâlgău timişoreanca Leontina Prodan, iar în Ciumărna Ileana.G.P.-amintită mai sus-). Reţinem de pe internet, de sub semnătura Oana Suciu „În anul 2000 ….. votând L.143 prin care cânepa a fost declarată drog”…” S-a făcut confuzie între canabis indica, soiul care este cultivat pentru droguri şi canabis sativa soi cultivat în scop industrial”.
Parafrazând gluma cu moţul ce mergând pe muchea unui deal cu calul încărcat cu ciubere, căruia rupându-i-se chinga ce stabiliza marfa pe cărător, ciuberele au căzut luând-o vijelios pe panta ce se deschidea pe una din coame până la a se face doage şi scândurele a exclamat cu năduf „Paguba! Ca paguba! Da! Îmi plăcu cum merseră!”, ei bine şi în cazul nostru, pierderea economică la care ne-am referit este imensă, dar asociat acesteia efectele distructive asupra culturii tradiţionale româneşti sunt imense şi pe deasupra ireparabile, ducând până la pierderea unui nivel de civilizaţie milenar, cu referire la reacţia moţului când şi-a văzut distrusă bruma de agoniseală ce adăsta pe spatele calului, putem spune acum că pierderea economică o fi ea cum e dar pierderea pe tărâmul spiritualităţii este de neremontat.
Vom pune în discuţie arealul de civilizaţie cunoscut nouă, Bănişorul Sălăjan, locaţie în care ne-am deschis ochii întru observare, cunoaştere şi civilizare şi pe care-l îmbrăcăm cu iubirea ce ne-o conferă locul sfânt al naşterii.
A dispărut cultura vegetală ce prin finalitatea sa după trecerea prin eforturile auxiliare de după semănat, întreţinere, recoltare şi topire, intra în faza de prelucrare casnică:
uscat meliţat, pieptănat pentru a obţine fuiorul, tors, ţesut, albirea pânzei, croiul, cusutul şi aducerea preţioasei pânze, în poale, cămăşi, cearceafuri (lipidee), lenjerie intimă (n.n.izmene), gaci (un fel de baggy-pants, cum se poartă azi cu menţiunea că ei s-au aflat în vestimentaţia ţăranului transilvan înainte de a deveni modă la cei ce se îmbracă azi în haine nemţeşti cum spune acelaşi ţăran trans…), şi adausul cu doruri şi orgolii, cusăturile măiestre pentru personalizare şi înfrumuseţare, la gulere la pumnaşi la râurile de pe piept şi curgerile de pe mânecile iilor la femei. A dispărut din inventarul gospodăresc un vast inventar de instrumentar tradiţional: meliţa, piptănuşii, furca de tors cu nelipsitul fus, socala, războiul de ţesut, spata, suveica, mângălăul ( instrumentul din vechime ce a anticipat fierul de călcat), maiul de la operaţia numită lăut, şi altele. Au dispărut timpii în care satele răsunau armonic sub puterea sonorităţilor încorporate în concertele de meliţe la vremea meliţatului. Odată cu dispariţia fuiorului au rămas în istorie instalaţiile ţărăneşti de împletire întru realizarea de sfori, ştreanguri şi funii, precum nu mai are căutare nici mâna măiastră a artizanului de funii, funierul.
Dar cea mai grea şi de nerecuperat de către istorie pierdere este disparţia habei,
Clubul-Cenaclu al satului. Nopţile lungi de iarnă în care femeile se întruneau într-o anumită casă pentru tors. Adăstau acolo de la bunice, la mame şi adausul esenţial, punctul de maximă atractivitate fecioarele care prin tors transformau fuiorul în fibră fină răsucită care după trecerea prin socală ajungea în suveică şi de aici prin servituţile războiului de ţesut se încorpora în pânză. Ei bine „Haba” a fost cea mai înaltă instituţie a spiritualităţii săteşti, locul unde grupul de fete participante la tors atrăgeau, flăcăii satului, aidoma fluturilor crepusculari ce simt femela pe funcţionalitatea unor unde nedesluşite încă de ştiinţă de la kilometrii distanţă. Acolo în habă femeile munceau, iar flăcăi se întreceau pe ei înşişi pentru crearea atmosferei spirituale, prin cimilituri, ghicitori, succinte povestioare, iar fecioarele dorite, sub atenta supraveghere şi deosebita autoritate a matroanelor (mame şi bunice) puteau primi şi sărutul care putea închega raporturi până la cele matrimoniale. Acolo se împleteau dorurile oferindu-se ca legăminte, acolo se realiza temeinica familie sătească, acela era locul de rendez-vous, al tinerimii satului.

8 februarie 2015-

Tiberiu Vanca

vineri, 6 februarie 2015

DE pe 27 februarie un film care trebuie vazut ...Un film cu dedicatie pentru victor viorel pOnta " De ce eu? " un film inspirat din fapte reale, în regia lui Tudor Giurgiu

cristian-panait-285x300
Singur împotriva tuturor! Emilian Oprea în De ce eu?, un film inspirat din fapte reale, în regia lui Tudor Giurgiu - Din 27 februarie în cinematografe!
De ce eu? - o productie Libra Film Productions |
Trailer realizat de Good Hands | Film distribuit în România de Transilvania Film în colaborare cu Ro Image ! ‪#‎deceeu‬ ‪#‎berlinale2015‬

" Am avut șansa să vizionez filmul lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”, varianta în lucru cum ne spunea chiar regizorul la discuțiile de după.


Un film cu o mare încărcătură dramatică, dar nu mai puțin politică, și despre care Victor Ponta a spus: „Nu este despre mine!”. Și trebuie să îi dau dreptate, filmul nu este despre Ponta. Este despre ce reprezintă Ponta. Este despre cloaca de foști ciraci ai regimului comunist, rămași aceiași clică de mafioți și după ce l-au trădat pe Ceaușescu în 89.
Un film ce ar fi trebuit să fi fost văzut de toți românii de toate vârstele, înainte de alegerile prezidențiale din acest an, să își amintească ce însemna sistemul Năstase în anii 2000 și ce se va întâmpla după aceste alegeri dacă pupilul lui va ajunge președinte.
Filmul ne spune povestea dramatică a procurorului Panait într-un scenariu bineînchegat considerând misterul și secretomania din jurul morții tânărului magistrat. Mie mi-a adus aminte de destinul lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților, și cred că de acolo s-a și inspirat cel care a conceput ideea generală a scenariului.  Din punct de vedere regizoral filmul a fost aproape să depășească „Noul Val”, și atinge, de multe ori, un fel de curaj Oliver Stone-ian. M-au plictisit pe alocuri secvențele lungite, dar pot spune despre final că este GENIAL, și demască cinismul, mârșăvia, și bestialitatea oamenilor ce compun acest sistem corupt care ne-a pângărit tinerețea, și care încă mai încearcă, în ziua de azi, să se reîncarneze la putere.
Ar mai fi de spus că regizorul se joacă puțin cu noi și alternează cadrele cu indicii care prevestesc destinul tragic al procurorului, cu secvențe, mai rare însă, prin care încearcă acel stil Hollywood-ian ce uneori ne trezește un sentiment de speranță că poate în film mai primește o șansă la viață. :)
Mă opresc aici pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a vedea acest film fără prea multe anticipații, cu gândul că măcar pelicula va primi atenția meritată, dacă exemplul justițiarului Panait, la vremea lui, n-a avut din partea cetățenilor români purtători de valori, cât de cât morale, aprecierea cuvenită. Adică nici un micuț protest simbolic împotriva politicienilor corupți, care iată și astăzi prin VICTOR PONTA și tagma lui mafiotică din parlament, ÎNCEARCĂ, acum prin metode mult mai europene, și mă refer la legea amnistiei și grațierii, exact același lucru, SĂ SCAPE DE JUSTIȚIE!
Filmul apare anul viitor și dacă nu va avea vizionări record pot spune că suntem la fel de vinovați de dispariția lui Panait ca și cei ce se fac responsabili, cel puțin moral, dacă nu și penal, de moartea lui. "
Sursa : https://flaviusaureliangrozoni.wordpress.com/2014/11/14/de-ce-noi/

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More