'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

Se afișează postările cu eticheta comunism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comunism. Afișați toate postările

marți, 19 mai 2015

Scuze, despăgubiri, iertare.


De curînd, ministrul de externe german, domnul Frank-Walter Steinmeier, şi-a cerut scuze, în prezenţa omologului său rus, pentru suferinţele provocate de trupele naziste soldaţilor şi civililor de la Stalingrad în timpul luptelor din 1942-1943. Au trecut de atunci peste 70 de ani, dar memoria suferinţei e încă vie, iar victimile merită – fie şi această tîrzie – recompensă morală.
Nu de mult, preşedintele Germaniei Federale, domnul Joachim Gauck a făcut, de asemenea, un gest reparator, declarînd că ţara sa ar trebui să ia în considerare cu seriozitate cererea Greciei de a căpăta despăgubiri de război (în valoare de 278 miliarde de euro!) din partea agresorului german de la jumătatea secolului trecut. (Asta după ce, în 1960, Germania livrase deja Greciei – cu titlu de reparaţie materială – 115 milioane de mărci). Cu acest prilej, preşedintele Gauck a rostit o propoziţie memorabilă, demnă de atenţia şi respectul oricărei naţiuni: a cere iertare şi a lua în calcul eventuale despăgubiri este datoria de onoare a „oricărei ţări conştiente de istoria ei“. Îmi spun, uneori, că, după război, Germania a compensat deja, cu asupra de măsură, relele pe care le-a făcut întregii planete în anii `40. Îmi mai spun că a te căi şi a oferi reparaţii substanţiale ar putea constitui şi premisa unui început de iertare. Nu te poţi scuza la nesfîrşit, dacă nu speri ca, într-un tîrziu, scuzele tale să fie acceptate. Pe de altă parte, ştiu că poţi ierta fără să uiţi şi că nu poţi oferi o iertare „de protocol” pe seama unor dramatice suferinţe individuale. Mama care şi-a pierdut fiul poate să-l ierte pe cel vinovat, dar numai în nume propriu. Nu putem ierta noi în numele ei. Prin urmare, gestul de a cere iertare rămîne, în orice condiţii, legitim, iar consecvenţa cu care Germania face acest gest e mai mult decît onorabilă: e comportamentul firesc şi nobil al unei „ţări conştiente de istoria ei“. Inevitabil, mă întreb, totuşi, dacă există şi un comportament simetric al taberei celeilalte. Îmi amintesc, vag, că Mihail Gorbaciov şi-a cerut scuze, în 1990, poporului polonez, pentru masacrul de la Katyn (cca. 25 de mii de morţi), asumat de parlamentul rus drept crimă ordonată de Stalin abia în 2010. Dar nu-mi amintesc ca oficialităţile ruseşti să-şi fi cerut vreodată scuze pentru genocidul (prin înfometare) al populaţiei ucrainiene în anii 1932-1933 (peste 3 milioane de morţi). Lipsesc şi scuzele pentru uriaşa tragedie a Gulagului, pentru ofensiva sîngeroasă a trupelor sovietice asupra Budapestei (1956) sau asupra „primăverii“ pragheze (1968). Victimele regimului impus samavolnic de comunişti în mai multe regiuni ale lumii se ridică, după Stéphane Courtois, la aprox. 100 de milioane. Şi-a cerut cineva scuze, vreodată, pentru această catastrofă? De altfel, umanitatea poate inventaria şi alte dezastre de acest tip, fără a-i identifica, riguros, pe vinovaţi şi fără a-i obliga să-şi asume vinovăţia.

 "Nu-şi cer scuze, nu oferă despăgubiri. Şi, tocmai de aceea, nu pot fi iertaţi."

Pendulăm între cei dispuşi să-şi pună decent, fără încetare, cenuşă în cap şi cei care defilează victorios pe scena istoriei, impenitenţi, puri, nesimţiţi: un soi de demoni exterminatori, siguri pe ei, oricînd pregătiţi să-şi testeze, din nou, „dexterităţile“. ( Andrei Pleșu)


luni, 26 ianuarie 2015

Posibilele consecinţe ale victoriei stângii elene.



A vrut Churchill, după război, să salveze Grecia de comunizare? De a deveni prada lui Stalin? Comuniştii au ajuns, iată, într-un târziu, la putere. A-nvins populismul, cu efecte potenţial cataclismice pentru europeni.

Victoria radicalilor Syrizei, a extremiştilor de stânga şi de dreapta în alegerile greceşti e, în primul rând, responsabilitatea electoratului elen. Grecii au optat liber şi în cunoştinţă de cauză.
Mulţi au ales ura, crezând că votează un populist simpatic. Iar dezastrul rezultat, pentru care Europei îi revine o parte din vină, riscă, politic, să fie abia la început, chiar dacă UE e net mai bine pregătită economic să facă faţă unui “grexit”, unei iesiri a Greciei din zona euro, decât a fost cu nişte ani în urmă.


De Europa şi modul ei de se raporta la Syriza, la noul executiv elen şi la revendicările lui vor depinde, în mare măsură, dimensiunile finale ale reizbucnitei crize. Care părea pe cale de a se rezolva, pe măsură ce programul de austeritate şi reforme introdus în Grecia prin grija troicii, formate din UE, FMI şi Banca Europeană începuse, în fine, să dea rezultate şi să scoată economia elenă din marasm.

Grecilor, acest progres li s-a părut prea lent şi prea puţin suficient. Ura pe strânsul curelei şi vrăjmăşia pe ţările prospere, în special Germania, care au impus programul de austeritate, a explodat în ultimii ani. A detesta nordul şi vestul Europei a devenit un soi de sport naţional ca oina la români, însă mai popular, şi n-a putut fi atenuată suficient şi-n timp util spre a se evita cataclismul electoral.

În Europa toate extremele exultă. Populiştii de stânga şi de dreapta îşi freacă mâinile de bucurie din pricina victoriei stângii radicale de la Atena. Or, în urma ei, atât moneda euro, cât şi democraţia europeană sunt în mare pericol. Iar europenii, care, în privinţa Greciei, se zbat în prezent într-o dilemă similară celei în care s-au aflat acum câţiva ani, au numeroase motive să-şi facă reproşuri.
Prea mult timp, responsabilii europeni au idolatrizat moneda comună şi au ridicat menţinerea Greciei în uniunea monetară la rangul unui comandament sacrosanct şi intangibil. Perpetuarea pretenţiei potrivit căreia prezenţa Atenei în zona euro constituie o dogmă în care n-am avea de ales decât să credem cu maximă pioşenie, una, de a cărei respectări scrupuloase ar depinde, chipurile, viitorul şi bunăstarea întregii Europe a întreţinut la greci varii pretenţii câtuşi de puţin realiste.

După ani în care i-au înşelat pe europeni ducând o viaţă de lux şi de huzur, grecii se treziseră cu ani în urmă în faţa falimentului de stat, din care Europa îi salvase, cu singura condiţie de a economisi şi de a introduce reforme. Nu e nefiresc ca, după ani de „vaci” scheletice, grecii să se sature, în majoritatea lor, de austeritate şi să dorească din răsputeri să revină „cele grase”, din epoca faraonică în care globalizarea părea să mai fie departe, iar europenii să poată trăi fără probleme pe picior mare.

Dar materializarea electorală a opţiunii elene în favoarea renunţării la sobrietate şi luciditate economică ar putea antrena consecinţe politice net mai grave pentru Europa decât vor mulţi să admită. În replică la succesul neo-comunist, aplaudat deopotrivă de fascişti, neonazişti, populişti de dreapta şi de stânga şi, evident, de putinişti, Europa va avea de ales între a capitula în faţa revendicărilor Syrizei, a le refuza categoric, ori a negocia un compromis. E cât se poate de probabil ca responsabilii occidentali, ca şi cei de la Atena, să încline către cea de-a treia variantă.
Dar, dată fiind nevolnicia europeană în varii crize interne şi externe, nu e deloc exclus ca oficialii de la Bruxelles, susţinuţi de stânga germană (care aplaudă cu maxim entuziasm triumful neo-comuniştilor eleni) şi de statele din sudul continentului să cedeze în faţa şantajului radicalilor greci.

Într-o atare alternativă se va lansa un semnal clar, indicându-se popoarelor europene că n-ar avea decât să se dea pe mâna unor formaţiuni extremiste şi a le propulsa la putere spre a-şi rezolva automat şi fără dureri de cap toate problemele economice. Subit, hărnicia şi asumarea unei atitudini de seriozitate economică, a reformelor şi a programelor de austeritate ar apărea ca un soi de sumum al stupidităţii, iar extremismul, ca fiind, vai, calea regală de ieşire din orice impas.
Nu e greu de imaginat ce efect cataclismic ar avea acest drum asupra sorţilor electorali ai unor partide xenofobe, rasiste şi antidemocratice din Europa, ca şi asupra şanselor de menţinere a coeziunii unei Uniuni, din care să continue să facă parte naţiunile prospere.

La capătul acestui drum Europa, oricum tot mai centrifugală, s-ar face sigur zob. Ar râde în schimb cu gura până la urechi doar Putin şi actualii aliaţi fundamentalişti şi extremişti ai Kremlinului, precum şi, în genere, toţi liderii autoritari, dictatoriali sau totalitari.

Cu toţii ard de nerăbdare să vadă Europa unită cât mai degrabă pe butuci. Cât de puternic salivează extremiştii, iată, in corpore, în reacţie la victoria Syrizei! Uitat de grecii pe care i-a salvat cândva, Churchill, europeanul, se întoarce în mormânt. (autor - Petre M. Iancu)






vineri, 14 noiembrie 2014

Într-o ţară normală la cap Ponta n-ar fi avut nici 3%.


Dă-i dracului de tâmpiţi, îmi zice ieri un prieten. Dacă vor să moară cu Ponta de gât, lasă-i să vadă ce-i aia. Cum au văzut şi cu Iliescu, până le-a ieşit pe nas: 2 mineriade, de n-a mai pus nici un investitor străin piciorul în România, timp de 6 ani. Lasă-i să rămână şomeri, fără fime, fără patroni, să se fure unul pe altul până or crăpa. Care-i problema? zice amicul.

Şi într-adevăr, nu poţi să nu te gândeşti cu plăcere la suferinţele pe care le vor îndura în primul rând votanţii lui Ponta şi ai PSD-ului (pensionarii şi bugetarii).

Nu poţi să nu te gândeşti cu plăcere la explozia preţurilor, la devalorizarea pensiilor şi salariilor, la privirile lungi şi înfometate cu care se vor uita în vitrine, la Auchan sau Cora. Ca banii din portofel abia vor acoperi o pâine nenorocită.

În schimb, programatori ca prietenul meu, o vor duce întotdeauna bine. Nu numai în România, ci oriunde. Aşa că PSD-ul îi loveşte acum, cu scumpirile din această iarnă, în primul rând pe proprii săi susţinători: pe sărăntoci, pe bătrâni, pe imbecili, pe incapabilii abonaţi la ajutoare sociale.

Într-adevăr, e un gând foarte plăcut. Aproape că-ţi vine să aplauzi, când te gândeşti cum o să-şi scurme burţile de foame, cum or să se apropie de vitrine ca fantomele, şi or să se uite cu orele la o bucată de şuncă.

Comunism aţi vrut? Comunism să mâncaţi, până vă iese pe nas! (Mihai Giurgea)


miercuri, 22 octombrie 2014

Fostii turnatori si securisti nu mai au dreptul sa ocupe functii publice ( video - 1989. Poveste reala cu securisti si turnatori. Profesor anchetat de securitate la Cluj )

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că nu a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie în cazul unui fost parlamentar român, Petre Naidin, căruia i-a fost interzis accesul la un post în serviciul public pe motiv că a fost informator al Securităţii, fosta poliţie politică.
" Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că nu a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie în cazul unui fost parlamentar român, Petre Naidin, căruia i-a fost interzis accesul la un post în serviciul public pe motiv că a fost informator al Securităţii, fosta poliţie politică.  

                     .
În cazul Naidin împotriva României, CEDO a stabilit, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a Articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie), în conjuncţie cu Articolul 14 (interzicerea discriminării) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, informează un comunicat al CEDO transmis marţi şi citat de Agerpres.
Cazul viza o decizie de interzicere ca fostul informator al Securităţii să ocupe un post public.

Între 1990 şi 1991, Petre Naidin a fost subprefect al judeţului Călăraşi. El a fost ales apoi membru în Parlament timp de trei mandate, până în 2004. În 2000, când Naidin candida pentru cel de-al treilea mandat de parlamentar, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) i-a verificat trecutul candidatului, pe baza unei legi adoptate în 1999.
CNSAS a concluzionat că, între 1971 şi 1974, Naidin a colaborat cu Securitatea. Fostul parlamentar a contestat decizia CNSAS la Curtea de Apel Bucureşti, care i-a respins apelul. În 2003, a fost modificat statul funcţionarilor publici, acestora interzicându-se persoanelor descoperite că au colaborat cu poliţia politică să fie angajate în serviciul public.
În 2004, spre sfârşitul mandatului său de parlamentar, Naidin a încercat să ocupe din nou un post de funcţionar public şi a cerut Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să-i treacă numele pe o listă de rezervă pentru subprefecţi. La 1 octombrie 2004, Agenţia i-a refuzat solicitarea, bazându-se pe prevederile legii din 2003, privind interdicţia ca foştii colaboratori ai Securităţii să ocupe o funcţie publică.
Naidin a contestat în instanţă răspunsul Agenţiei şi a iniţiat un apel de neconstituţionalitate la Curtea de Apel Bucureşti în privinţa Articolului 50 din lege, modificat în 2003. El a spus că este vorba de o discriminare nejustificată în privinţa accesului la serviciul public.
La 24 ianuarie 2006, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile vizate sunt compatibile cu Constituţia. Printr-un verdict al Curţii de Apel de la 11 aprilie 2006, menţinut de o decizie finală de la 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitările petiţionarului au fost respinse. "
Sursa : http://www.asociatia21decembrie.ro/2014/10/verdict-istoric-al-cedosecuristilor-li-se-poate-interzice-accesul-la-functii-publice/


1989. Poveste reala cu securisti si turnatori... by gherlainfo

joi, 9 octombrie 2014

" Ia plecați băieți dacă nu respectați legile în țara asta " ...ponta noi facem parte din UE și din NATO noi nu vrem închinarea la putin (pentru cine nu a văzut " Conferința de presă a președintelui Traian Băsescu - 9 octombrie 2014" )

ponta câți bani ai luat sa iei apărarea Luckoil ? ( după câte te cunosc pentru interesul tău tu ponta iți vinzi și țara ) ponta cine ți-a dat dreptul sa dai ordine justiției și sa te închini Moscovei . Mai ponta UE și NATO dau sancțiuni rușilor iar tu faci blat-uri cu putin ?



Apropo mai este o întrebare . Atunci în 2012 când împreună cu penalii ( aliat era și iohanis ) ați dat o LOVITURA DE STAT promiteați o revigorare a Oltchim-ului . Nu știu eu bine ? Dar eu știu ca Oltchim e un morman de fier vechi în care câteva zeci de mii de locuri de munca nu mai exista . Asta pentru a darma mitul celor 3500 de locuri de munca .
A da și mai am o întrebare unde sunt cele un milion de locuri de munca ?

Iata mai jos declarația domnului presedinte Traian Băsescu . (  a mitomanului nu o dau pentru ca el visează la dictatura ) :



DACĂ VREȚI DICTATURA ȘI ALIANTA CU MOSCOVA VOTAȚI  ponta ...DAR DACĂ VA TREZIȚI ÎN ULTIMA CLIPA ȘI VREȚI CA DEMOCRAȚIA SA MEARGĂ MAI DEPARTE ȘI SA MAI FACEM PARTE DIN UE ȘI NATO

VOTAȚI MONICA MACOVEI ! 

marți, 17 iunie 2014

150 de ani de la infintarea senatului României ...Darwin se desfată

pdl&pnl comp srl deci contestați ne-prezenta președintelui Traian  Basescu  la aniversarea  a 150 de ani de la infiintare ...dar participați ( cata ipocrizie ...dar ne-am obișnuit cu limbajul vostru dublu si cu biluțele albe și negre ) . Ei da acolo va fi și tătucul vostru ilici si va va da "indicații prețioase ".... Distracție maxima tovarăși .... ilici e cu voi si voi sunteți părtași la politica de distrugere a României din ultimii 25 de ani . 
PS. : Domnule presedinte Traian Băsescu nu pierdeti nimic ....locul dumneavoastră nu este intre borfași ! 

evolutia comunismului

luni, 16 iunie 2014

Rusia a închis robinetul gazelor pentru Ucraina!

Moscova a sistat livrarea de gaze către Ucraina. Rusia anunţase deja că va opri livrarea de gaze naturale în cazul în care Kievul nu plătește o datorie de 1,95 miliarde de dolari până la ora 06.00 GMT, a declarat purtătorul de cuvânt al companiei ruse Gazprom la finalul negocierilor de la Kiev care s-au soldat cu un eșec, potrivit AFP.
Moscova a sistat livrarea de gaze către Ucraina. Rusia anunţase deja că va opri livrarea de gaze naturale în cazul în care Kievul nu plătește o datorie de 1,95 miliarde de dolari până la ora 06.00 GMT, a declarat purtătorul de cuvânt al companiei ruse Gazprom la finalul negocierilor de la Kiev care s-au soldat cu un eșec, potrivit AFP.

Negocierile dintre Rusia și Ucraina, cu medierea Uniunii Europene, în problema gazelor au eșuat la sfârșitul săptămânii trecute, iar Gazprom se pregătește să închidă robinetul. Moscova a dat un ultimatum Kievului să achite până luni, la ora 09.00 (6.00 GMT), 1,95 de miliarde de dolari, în caz contrar, livrările de gaze vor fi sistate. În acest context, premierul Ucrainei le-a cerut instituțiilor abilitate să se pregătească pentru sistarea livrărilor de gaze rusești. În această situație, cel mai probabil că Kievul nu va mai permite tranzitul gazelor rusești către Europa, așa cum s-a mai întâmplat în 2009. Atunci, disputa dintre Rusia și Ucraina a dus la perturbarea aprovizionării cu gaz a mai multor țări din UE, care își acoperă mare parte din consumul de gaz importând de la Gazprom, prin conductele de pe teritoriul Ucrainei. Incidente grave petrecute în ultimele zile au adâncit și mai mult diferendul ruso-ucrainean. 

Negocierile în problema gazelor desfășurate sâmbătă și duminică la Kiev între Rusia și Ucraina, cu medierea UE, s-au încheiat fără rezultat. Mai grav este că un termen pentru o altă rundă de discuții pe acest subiect nu a fost stabilit, informează Agerpres. Anunțul a fost făcut de către purtătorul de cuvânt al concernului rus Gazprom, Serghei Kuprianov. ”Nu am ajuns la niciun acord și este puțin probabil să ne întâlnim din nou, suntem deja în avion” pentru a ne întoarce la Moscova, a declarat la telefon, duminică seara, Serghei Kuprianov. Moscova a cerut în mod ultimativ Kievului să achite până pe 16 iunie 1,95 de miliarde de dolari, plus alte 1,85 de miliarde de dolari până la data de 26 iunie, amenințând că, în caz contrar, livrările de gaze vor fi sistate. ”Dacă nu primim plata până la ora 10.00 (6.00 GMT), nu vom mai furniza gaze naturale”, a Kuprianov.

Rusia a introdus luni un sistem de plată în avans a livrărilor de gaze naturale către Ucraina, după expirarea ultimatumului, relatează AFP. Astfel, Gazprom va furniza Ucrainei doar volume plătite în avans. Anunțul a fost făcut de către oficialii companiei ruse. ”Nicio plată aferentă lunii iunie nu a fost efectuată. Începând din această zi (luni), societatea ucraineană mai primeşte doar volumele pe care le va fi plătit”, au declarat aceștia.

joi, 17 aprilie 2014

„Eu am rămas sub zidurile Troiei”.


Dr. Galina Răduleanu

"Lupta pentru distrugerea intimităţii e mai prezentă ca oricând, dar cu metode mai perfide!"




Imediat după căderea (cel puţin oficială) a comunismului, în ianuarie 1990, când începuseră să se facă auzite voci care acuzau făţarnic Biserica Ortodoxă de o „lipsă de martiraj” în timpul perioadei regimului totalitar, s-a ridicat o altă voce care le-a stat împotriva: aceea a Părintelui Boris Răduleanu, unul din pătimitorii temniţelor comuniste, condamnat la 10 ani pentru catehizarea copiilor şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva regimului. „Unde a fost Biserica?”- „În prima linie” răspunde Părintele, în „tranşeele” beciurilor Securităţii, prin miile de preoţi, monahi şi mireni conştienţi că lupta pentru Adevăr trece prin sânge şi prin Cruce. Aceasta este Biserica, cea zidită pe sfinte moaşte, şi pe această Biserică „porţile iadului nu o vor birui”Matei 16:18 , după cum ne-a încredinţat Hristos.
                                                                                                            Părintele Boris Răduleanu

Mărturie a acestui cuvânt este însăşi fiica Părintelui Boris Răduleanu, Doamna Galina Răduleanu, trecută la rându-i prin aceleaşi „tranşee”- şi la rându-i ridicată întru pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă din viaţa de acum. După experienţa închisorii şi-a împlinit unul dintre vise practicând medicina ca psihiatru la spitalul „Al. Obregia”din Capitală, câţiva ani şi după ieşirea la pensie. În ajunul lansării cărţii domniei sale, „Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor”, D-na Galina, ajunsă acum la vârsta de 80 de ani, a primit invitaţia de a se întâlni cu un grup de tineri pentru a da mai departe ceea ce generaţii după generaţii au purtat, din grija de a nu se pierde.

- Atunci când tata, Părintele Boris Răduleanu, a fost arestat, la 13 martie 1960, la percheziţie i s-a luat şi ultima hârtie, lucruri pe care tata le scrisese o viaţă întreagă — totul. În această percheziţie se găsiseră însă şi jurnalele mele, caietele pe care tata, când aveam 10 ani, mi le-a pus în mâna şi a zis: „Scrie tot ceea ce ţi se întâmpla, tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei!”. De-aici a pornit totul. Pentru că eu eram foarte sinceră şi scriam exact cum gândeam în caietele respective, şi sigur că ceea ce gândeam era departe de a fi în conformitate cu vremurile pe care le trăiam. Mai ales făceam anumite comentarii în ceea ce priveşte felul în care se comportau comuniştii, şi multe, multe altele.

În plus, eu mai aveam încă un stigmat: datorită acestei împotriviri făţişe împotriva deznaţionalizării şi a comunismului, aveam un caieţel tot aşa, cu însemnări, în care îmi scriam părerile despre orele noastre de la Liceul „Lazăr”, unde eram elevă. Şi sigur că la istorie făceam biografia lui Stalin, la geografie făceam geografia U.R.S.S.-ului, drept care eu îmi spuneam toate părerile, şi despre profesorii pe care îi aduseseră aşa, mai „pe puncte”, la noi.

 Galina Răduleanu, după eliminarea din liceu, 1952.

O bună amică, secretara UTM-ului, mi-a furat carneţelul şi l-a dus la directoare, care a fost obligată să ia măsuri. Şi a fost adusă o inspectoare de la Ministerul Învăţământului, şi pe baza acestui carnet eu am fost eliminată pentru totdeauna din toate şcolile din România. Eram în clasa a X-a, deci aveam 17 ani.

Mai târziu, la câteva luni, m-am încadrat într-o muncă, la o tipografie, ca magazioneră, şi după vreun an de zile tata a avut o idee dată de un prieten: să iau de la Lugoj, unde făcusem opt clase, certificatul de absolvire a celor opt clase — pentru că pe atunci nu erau computere, nu se prea ştia ce se întâmplă dintr-o parte într-alta a ţării. Pe baza acestui certificat, eu fiind şi salariată, am făcut la seral încă o dată liceul. M-am înscris la facultate la Cluj, pentru că la Bucureşti putea oricând să mă vadă cineva, şi am terminat facultatea fără voia lor – sub ochii lor! Numai că acuma, odată tata arestat, s-a descoperit şi ceea ce am făcut eu. Deci era o vină în plus, cu toate că nu mai puteau să facă nimic, fiindcă nu era nici un fel de plastografie — eu am făcut complet legal facultatea.

Şi, în cele din urmă — eu eram medic la Poiana Mărului, la ţară, un sat care atunci era minunat, un sat excepţional, arhaic, de altădată… Eram cu calul, cu câinele, făceam teren… Şi acolo a venit Securitatea, mi-a făcut o percheziţie, şi pe 23 septembrie am fost dusă la Braşov, şi ulterior la Uranus, unde tata era deja de şase luni de zile. Bineînţeles că eram speriată, nu se poate să nu fii, dar în sinea mea aveam o oarecare mândrie: îmi ziceam că toţi ăştia pe care îi iau comuniştii şi-i chinuiesc sunt eroi — şi eu voiam să fiu eroina!

Şi acolo am început ancheta. Aveam la vremea aceea 24 de ani. Acuma, fiind eu cu toate documentele mele şi cu toată istoria mea scrisă, mă gândeam: „Măi“, zic, „de fapt e adevărat că eu sunt împotrivă — dar la urma urmei n-am făcut nimic, sunt nevinovată”. Numai că anchetatorii, care erau şi analfabeţi, şi proşti, erau foarte puşi pe o anumită linie: trebuiau, cu orice preţ, cu frazele lor de lemn, să-şi facă dosarul, pentru ca să se arate importanţi, foarte importanţi… În ’60 nu mai era elita aceea politică, însă Securitatea trebuia să-şi menţină poziţia de supremaţie şi de „păzitor al democraţiei” — şi atunci, cum-necum, ei trebuiau să inventeze duşmanii. Şi noţiunea de „a face”, la ei, era egală cu „a vorbi”, pentru că punctul la care te încadrau era articolul 209, punctul 2, litera A – care erau „discuţii”. Or, analfabetul de anchetator te întreba aşa: „Ce discuţii aţi vorbit?” sau „Ce aţi făcut?“. Eu nu făcusem nimic, nu ştiam nimic, eram foarte liniştită. Până la urma m-au lămurit ei că, faptul că gândisem şi vorbisem (mă rog, vorbisem cu tata) era un delict: delict de opinie. Şi, după un număr impresionant de luni şi o atmosferă celulară foarte apăsătoare şi foarte chinuitoare (în care, de la orele 5 dimineaţa până la 10 seara, n-aveai voie să stai decât pe marginea patului, n-aveai voie să te sprijini, n-aveai voie să aţipeşti, n-aveai voie să vorbeşti tare, trebuia să fii ca o simplă marionetă), a urmat procesul.

Dar toate acestea aveau şi un revers, pentru că, ştiţi, ca în vasele comunicante, când se taie celelalte vase, tot lichidul se ridica pe unul singur, şi atunci se ridică într-o cantitate mai mare, toate celelalte vase fiind suprimate. Deci în această asceză, că e un fel de asceză forţată la care eşti supusă, nu-ţi rămâne decât o singură posibilitate: să te întorci în tine, să te găseşti şi să-ţi trăieşti viaţa interioară mult mai intens decât ai trăit-o până atunci, şi mult mai intens decât o vei trăi după ce vei ieşi din închisoare…

În vremea asta, pe tata l-au torturat timp de nouă luni de zile într-un mod barbar — de altfel modul „obişnuit”, nu pot să zic că a făcut excepţie – până când l-au adus la spitalizare. Acolo, când te torturau, era de faţă şi doctorul, care venea să constate dacă mai poţi să fii torturat sau trebuie să se oprească, că altfel moare deţinutul şi piere „obiectul muncii”. Iar pe taică-miu şi-au revărsat întreaga ură, şi comunistă, şi ateistă, şi l-au torturat teribil. A fost dus la spital, acolo l-au mai reanimat; ajunsese piele şi os, ca o zdreanţă. Iar ca să fie tortură pe toate planurile, au găsit un motiv să-l aresteze şi pe fratele meu, care era student, şi nu avea absolut nimic de care să poată ei să se agaţe, decât că la un moment dat plecase de acasă la Constanţa, avea el în cap să fugă, dar n-a făcut-o — şi atunci s-au agăţat de asta, că a vrut să fugă, lucru pentru care n-au avut nici o dovadă, şi l-au băgat în închisoare şi în proces. Şi în procesul ăsta mai era şi verişoara mea, Doamna Xenia Mămăligă (acum Maica Mina), care fusese legionară, dar nu făcea nici un fel de caz de asta. A urmat procesul. Procesul a fost lucrul cel mai cumplit, absolut cel mai cumplit, pentru că acolo îţi vedeai părintele ajuns ca o fantomă, fratele scheletic, şi o grămadă de minciuni care se derulau. În procesele comuniste nu exista decât martorii acuzării, nu exista martorii apărării – asta doar la „burgheji”, la comunişti, nu! N-aveai voie să vorbeşti cu cel de alături. Şi a fost un proces tipic, aşa cum au fost toate procesele lor, la care era sentinţa dinainte stabilită de către Securitate — de altfel anchetatorul, D-l Mihăilescu, ne-o şi spusese. Şi completul de judecată a luat aminte şi s-a supus, aşa încât la sfârşit tata a fost condamnat la 15 ani, Xenia la 10, eu la 7 şi fratele meu la 5. Şi aşa a început periplul prin închisori.

Anchetatorul, care avea un anumit simţ al umorului, îmi spunea să nu fiu amărâtă, că în închisoare cei mai grei sunt primii zece ani şi ultimii zece ani. Ăsta era bancul. Iar un alt banc, pe care ni-l spunea turnătoarea care era în celulă cu mine: doi inşi se întâlnesc, şi unul întreabă: „Măi, nu te-am mai văzut de mult, ce-ai păţit?” „Păi am stat la închisoare, am fost condamnat…” „Pentru câţi ani?” „Pentru cinci ani” „Pentru ce?” „Pentru nimic” „Fii serios, mă, «pentru nimic» se dau zece!”…

Este de remarcat că, în închisoare, cei care au avut simţul umorului — şi în închisoare s-a râs foarte mult, foarte mult! — au suportat mult mai uşor decât cei care vedeau numai partea tragică a lucrului. Aceia au suportat greu şi au ieşit mult mai stigmatizaţi.

Deci aşa, ca „exterior”, am trecut prin închisorile Uranus, Jilava — care a fost o închisoare absolut sinistră, dar nu am stat decât câteva luni; acolo era şi fratele meu, şi tata — şi după aceea ne-au dus să muncim (că trebuia să muncim!) la Arad şi la Oradea, unde erau ateliere. Aici trebuia să facem nişte împletituri de papură şi de plastic, o normă imposibil de atins, şi cu nişte condiţii de frig teribile, în care, pentru ca să poţi să lucrezi firele de plastic, trebuia să le ţii în sân ca să le poţi face mai uşor de manevrat.

Dar, dincolo de aceste chestii „de exterior”, era o libertate interioară şi o trăire din ce în ce mai profundă, foarte greu de exprimat prin cuvinte, foarte, foarte greu… O linişte în care orice s-ar fi întâmplat nu mai putea să te zdruncine. O linişte luminoasă. Era ceva atât de minunat, încât nu-ţi mai venea să ieşi din ea — aşa, ca unul care plonjează în adâncuri şi nu-i vine să se mai întoarcă la suprafaţă.

Era o trăire mai ales religioasă. Într-o primă fază îţi revedeai viaţa, ţi-o vedeai cu o lupă mărită, îţi recunoşteai lucurile pe care le-ai făcut rău şi aveai un sentiment de mare remuşcare… Te durea suferinţa pe care ai provocat-o altcuiva, sau nedreptatea pe care ai făcut-o, sau cuvântul pe care l-ai spus, sau gândul pe care l-ai avut faţă de cineva. Şi parcă după ce se termina una, venea alta, şi-ţi aduceai aminte de altceva… Era un noian nesfârşit, extraordinar de dureros. Cred că a fost mai dureros decât orice. Eram exact ca şarpele când îşi schimba pielea: trebuie să se târască printre spini şi printre pietre că să şi-o smulgă de pe el, pentru ca să poată să ajungă la altă piele.

Era o perioadă de mare-mare suferinţă, de aceea am şi pus eu titlul cărţii „Repetiţie la moarte” — pentru că, după părerea mea, după moarte îţi vezi la modul real şi la modul intens tot ceea ce n-ai făcut, ceea ce ai făcut rău şi toate greşelile prin care ai trecut. Numai că aici, în închisoare, aveam avantajul că mă gândeam că am să ies şi n-o să le mai repet — pe când dincolo e altceva. Deci „repetiţia” ar fi trebuit să fie făcută în aşa fel încât, atunci când o să fiu în „scenă”, la „rolul” final, să ştiu cum să mă port.

A fost aşa de intensă această trăire, încât în ’64, când ne-au anunţat că vom ieşi, şi mai ales în momentul acela al ieşirii, a fost exact aşa cum iese copilul din burta mamei, de unde se simte foarte bine. El, când iese în aer, începe să plângă, nu ştie ce-l aşteaptă. A fost foarte dureros, mai dureroasă decât intrarea a fost ieşirea, rămăsesem într-un fel legată de acea trăire pe care nu o provocasem numai eu, ci şi nişte condiţii aspre, pe care mi le-a oferit închisoarea. De atunci n-am cum să le mai refac, şi trăirea de atunci o tot caut…

                                                           Galina Răduleanu cu tatăl ei, preotul Boris, în 1967.

 
- Încă mai căutaţi acea trăire?

- Permanent. Uneori am impresia că mă apropii…

- L-aţi simţit pe Dumnezeu mai aproape în închisoare decât în afară?
- Da. Ca în versurile lui Gyr : „Eu am rămas sub zidurile Troiei”. Îmi aduc aminte, când am ieşit de la Oradea, până la tren m-am dus să mă plimb prin natură, prin Oradea, şi am intrat într-o biserică. Şi era biserica goală, nu era zi de sărbătoare, şi am îngenuncheat şi n-am putut să mă rog. Dumnezeu nu era acolo. Dumnezeu rămăsese în închisoare. Foarte dureroasă a fost această constatare.

- În închisoare, întâlnirea cu Dumnezeu, bucuria şi pacea au fost nişte momente sau au devenit o stare?

- În ultimul timp au devenit o stare. A durat cam un an, ultimul an….....

Apropo de ultimul an, după ce mă debarasasem de toate acele remuşcări, după ce ziceam eu că m-am curăţat, mi-am propus să merg şi să urmez poruncilor Evangheliei. Deci care era lucrul cel mai greu, lucrul cel mai important din Evanghelie? Eu voiam totdeauna lucrul cel mai greu. Şi cel mai greu era să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Păi, care sunt vrăjmaşii mei? Trebuie să-i iubesc, e categoric, asta este porunca! Plutonierii de la vizetă nu-i consideram vrăjmaşi, erau o „cantitate neglijabilă”. Erau puşi acolo ca să ne chinuiască, dar nu aveam faţă de ei nici un resentiment. În schimb, turnătoarele din celulă, pe-acestea le consideram vrăjmaşi. Şi era una care fusese turnătoare vestită. Toată lumea o ocolea cu scârbă, că ştiau ce făcuse, şi făcuse foarte mult rău. După mine, ea întrupa vrăjmaşul. „Bun”, zic, „şi ce fac eu cu vrăjmaşul ăsta? Totuşi, trebuie să-l iubesc — «iubiţi pe vrăjmaşii voştri!» Matei 5:44“.
„Măi, dacă-i de iubit, nu pot s-o iubesc”. Am încercat eu să o iubesc în toate felurile -nu puteam. „Dar”, zic, „măcar să stau de vorbă cu ea”. Nimeni nu vorbea cu ea, toată lumea o ocolea, era ca o leproasă. Şi m-am apropiat de ea, să stăm de vorbă, şi a început să-mi povestească din viaţa ei. Mie-mi place foarte mult să ascult vieţile oamenilor, şi oamenilor le plăcea foarte mult să-şi expună vieţile, şi atuncea ne potriveam — de aceea am vrut să fac şi psihiatria, printre altele. Şi, după ce mi-a povestit, parcă am înţeles-o. Nu mai eram aşa pornită. Şi maximum pe care am putut să-l fac a fost că i-am făcut… masaj. Dar n-am mai avut aversiunea faţa de ea. După ce mi-a povestit toată viaţa ei, care a fost o viaţă destul de chinuită, parcă am înţeles-o. Francezul are o vorbă: „tout pardonner c’est tout comprendre” — a ierta înseamnă a înţelege. Deci ierţi în momentul în care înţelegi.

- Şi cum reuşeşti să ierţi?

- Să vrei, să vrei foarte tare… Să spui: „Eu vreau să iert!” — şi Dumnezeu te ajută.

- Care a fost pentru dumneavoastră cea mai importantă lecţie a închisorii?

- Descoperirea eului interior. Mi-am descoperit, să zicem, scânteia divină din mine – aceasta este ceea ce consider eul interior. Am descoperit că, dincolo de ceea ce se vede, există un „ceva” foarte profund, care suntem noi. Eul meu este ceva care nu se vede şi care este, de fapt, ceea ce a creat Dumnezeu în mine.

- Cum ne putem găsi eul?

- Căutându-l cu insistenţă şi folosindu-te de fiecare clipă pe care o poţi valorifica pentru aşa ceva. Clipa, nu momentul. Pe urmă iarăşi te ia valul. Clipa aceea în care ieşi la suprafaţă, tragi un aer, apoi te duci iarăşi în valuri. Ca balena. Acel aer trebuie să-l foloseşti, nu ai altă soluţie.

- De ce credeţi că v-a fost mai greu să vă rugaţi în libertate?
- În lumea de azi suntem bombardaţi cu prea mulţi stimuli din exterior, care ne fură. Tot timpul suntem furaţi, şi nu ne dăm seama. Lobacevski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpâneşti pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a încercat în permanenţă – şi în închisoarea mică, şi în „închisoarea” mare: să ne ucidă intimitatea, să nu avem nici un moment în care să fim cu noi înşine — ori să lucrăm, ori, când veneam în celulă, se punea cineva să citească ziarul cu o voce din asta, penetrantă... Şi pe urmă, ca să fim foarte reeducaţi, ne duceau într-o sală care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau să citim o recenzie, să facem orice, numai să nu rămânem în intimitate. Şi să nu credeţi că lupta asta pentru distrugerea intimităţii a luat sfârşit. Nu, este mai prezentă ca oricând! Dacă în închisoare se făcea printr-o modalitate dură, brutală, exterioară, astăzi metodele sunt mult mai perfide şi mult mai evoluate.

Iată ce spune Matei Vişniec:

 „Omenirea a pierdut de mult răul direct, sincer şi pur. Astăzi răul este învăluit în mii de discursuri despre o lume mai bună. Astăzi răul nu vrea numai să îndobitocească mulţimile, el vrea să fie şi adulat de ele, el vrea să locuiască în chiar minţile oamenilor şi să-i domine din interior”. 


Asta este. Asta s-a urmărit în închisoare: distrugerea eu-lui interior, a personalităţii, distrugerea ta ca fiinţă care vii în contact cu Divinul. Şi, vă spun, se rezista mai uşor într-o situaţie când răul are o faţă neagră şi o vezi, decât cu răul care îmbracă aspectul aparent al binelui şi atragerii. Că a  forţa lucrurile dă naştere la nişte „anticorpi”, pe când a atrage prin fel de fel de manevre înseamnă a şti să apeşi exact pe butonul prin care persoana respectivă poate să reacţioneze… Astăzi la asta se umblă.

Deci, cum spunea cineva (de altfel, nu e o noutate!), cea mai mare victorie a diavolului în secolul XX (şi eu zic şi în XXI) este să-l facă pe om să creadă că el nu există. Dar el există, numai că a luat o faţă a binelui, şi faţa asta a binelui poate să înşele pe foarte mulţi. A binelui aparent, a binelui care, indiferent prin ce mijloace – începând de la distracţii, calculator, televizor — atrage şi stăpâneşte. Nu mai eşti tu stăpânul tău, ci altceva — şi, prin acest altceva, de fapt e altcineva. În momentul în care devii robul tehnicii, nu mai vorbesc de droguri, nu tu stăpâneşti tehnică, ci tehnica te stăpâneşte pe tine. Nu poţi trăi fără ea, aşa cum nu poţi trăi fără droguri, nu poţi trăi fără nicotină, nu poţi trăi fără pornografie. Toate-toate sunt deghizate, şi atât de atrăgătoare… Uneori, cea mai mare greutate este să deosebeşti binele de rău — cred că asta este esenţa vieţii noastre.

- Care este diferenţa dintre ce vedeţi la tinerii de astăzi şi ce aţi trăit dumneavoastră?

- Eu am avut fericirea să-l cunosc pe un om pe care îl consider, aşa, un fel de vârf, un fel de Everest: Ion Gavrilă Ogoranu. Şi el, la una din întâlnirile care se fac în fiecare an la Mănăstirea Sâmbăta (în prima Duminică după Sfântul Ilie se face o comemorare a celor care au murit în munţi), a spus acolo un lucru: „Noi, tinerii, aveam ca prioritate aceea de-a ne sluji ţara” — tineretul actual nu are decât drepturi. Deci noi aveam datorii, tineretul de astăzi are numai drepturi—şi nici o datorie."
-  Care ar fi baricada sufletească? Cum putem rezista astăzi?

-  Mai înainte de toate, fii credincios ţie însuţi, adică să te poţi uita liniştit în oglindă. Conştiinţa înainte de toate. Nu faci nici un rabat de la conştiinţă. Conştiinţa este voia lui Dumnezeu. Deci să faci ceea ce crezi că, dacă Dumnezeu este de faţă, ar zice: „Da, cu asta sunt de acord” – să nu faci ceva ce El ar zice: „Nu, cu asta nu sunt de acord”. Asta e totul, e foarte simplu.

-  Deci ultima baricadă e lupta pentru credinţă…

-  Şi pentru sufletul tău. „Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea toată?” Marcu 8:36. Sufletul, această intimitate de care Lobacevski îi vorbeşte lui Lenin: „Distruge-i intimitatea, deci distruge-i sufletul, şi l-ai cucerit, l-ai făcut sclav” — de aceea se şi luptă, dar sub o formă atât de perversă, atât de rafinată, atât de ademenitoare… Prin totul: comoditate, plăcere, distracţie…

-  Acum sloganul este a da, nu a lua…

-  Ni se dă, dar ni se ia totul.






autor : Anca Stanciu
sursa : Familia ortodoxa, nr. 1(60)/ianuarie 2014








duminică, 9 februarie 2014

De pe net adunate poze de la Soci -Conditions at the Sochi Olympics

52 de miliarde de dolari   pentru măreția comunismului sovietic , dispăruți în stil bolșevic în firme de casa ale lui putin . Asta le place și penalilor nostrii autohtoni , bani cât mai multi pentru ei . Guvernarea uselista dorește și mai multi bani ei au model gândirea bolșevica . victor viorel ponta sa dus în schimb de experiența la putin . Il doare pe el in  basca de romani , demnitate și alte cele .
Dar sa lăsăm pozele sa vorbească  : 

































sursa : http://thechive.com/2014/02/06/conditions-at-the-sochi-olympics-are-badhilarious-32-photos/


duminică, 12 ianuarie 2014

Gânduri de seară...........


"Comuniştii trebuie văzuţi ca o structură a speciei umane foarte puţin sfielnică. Nu au căutat să ascundă apucăturile criminale care i-au adus în prim planul social, cât le-au dat pe faţă fără prejudecăţi. Au procedat astfel pentru că era unicul mijloc prin care puteau să-şi menţină autoritatea.

Preceptele morale existente la data instalării puterii comuniste erau de natură creştină şi se rezumau la câteva cunoscute alegaţii, cum sunt „iubeşte-ţi aproapele!” sau „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!” precepte idilice şi fundamental respinse de către doctrina comunistă, tributară adagiului „stăpâneşte şi dezbină”. Pentru a-şi promova politica, pentru a-şi menţine puterea, aveau nevoie de acces nelimitat la conştiinţa fiecărui individ. Pentru a realiza această nevoie macabră a sistemului, puterea comunistă a procedat la cumpărarea conştiinţelor individuale, prin mecanismul „primirii în partid”, cum spuneau ei operaţiei reale de „racolare în partid”.
Odată adus în această stare de dependenţă faţă de puterea comunistă, individul era ţinut la ceea ce se numea „disciplina de partid”, prin care se înţelegea că trebuie să execute orbeşte „sarcinile de partid”, iar în această structură de îndatoriri intra obligaţia de a „participa la viaţa de partid”. Odată asumată această ultimă ţintă a capcanei comuniste, individul aderent îşi încarcera pentru totdeauna, conştiinţa, devenind un fel de robot în mâna manipulatorului roşu, nimeni altul decât activistul de partid.

Fără amplasarea în fruntea colectivităţilor a celor mai mari delatori, implementarea comunismului nu ar fi avut succes. Odată aşezat în fruntea olectivităţii, delatorul este în situaţia de a avea acces la totalitatea atitudinilor ce se comit de către aparatul subordonat, pe care are datoria să le reprime, iar
când este cazul, să informeze „organele” – înţelegem prin acestea ierarhia de partid şi instituţiile specializate pe represiune, respectiv securitatea. Iată pentru ce, în marea majoritate a cazurilor, delatorul, promovat devine şi informator al securităţii. Menţinerea delatorului în funcţia dobândită se jurizează de calitatea informaţiilor culese şi transmise Dacă informaţiile vor fi anodine, cariera i se va clătina, dacă sunt, să zicem, bogate în conţinut, delatorul – director, preşedinte, şef de… – va fi aşezat la mare cinste, va fi invitat în prezidii, alături de cei „mai buni tovarăşi”, va fi cooptat în comitete şi comisii."
(fragment din "Anotimpurile Agorei" de Tiberiu Vanca)

vineri, 27 decembrie 2013

„Comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“.


Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine.
Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi.
Martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui.
Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?
Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

Având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:

   - Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
  -  Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum.
  -  Nu este oare o ipocrizie fără mărgini să condamni crimele comunismului fără să fie demascați adevărații călăi?
  -  De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  -  De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust?
Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.

Din păcate, atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.
Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
(Pr. prof. dr. Mihai Valică  - "România între martiraj, ocrotirea şi răsplătirea torţionarilor și teroarea ideologică.")




miercuri, 23 octombrie 2013

joaca de-a democrația , un nou rău mai mic ...dar pierdut


Acum că am ajuns la momentul în care dRagnea ajunge sfânt şi învie morţii, nu mă mai miră că dreapta face ce spune capitalistul stânga. De ce să mă mire că văd pe reţelele sociale prieteni de dreapta care susţin Roşia Montana fără echivoc, ei văd că acest sistem politic pe care îl laudă şi îi spun democraţie (la noi până şi democraţia exact ca şi comunismul încet devine o utopie), ei văd acest sistem corupt până în măduva oaselor ca recuperabil şi aşa cum am mai spus în cea cea am scris în: Compromisuri... democrația mascată... stânga și dreapta de fațadă, accepta un nou rău mai mic care desigur va fi un rău pierdut.
joaca de-a democrația

Joacă de-a politica în interesul poporului, devine şi ea doar un mit pentru popor. Iată că ni se arată pe faţă, ca ei joacă interese, ni se arată, că nu americanii, nici ruşii duc de râpă o ţară. E simplu şi se vede cu ochiul liber cei ce distrug sunt politicienii aleşi de însuşi ei... ei vând interesele poporului pe bani mărunţi şi câţiva arginţi. Desigur se va spune... Mă tu eşti din ăia care spun..." NU NE VINDEM ŢARĂ "... hai că mă faceţi că râd... Păi ce nu e cert? Ei o vând oricum... şi vor trăi liniştiţi fără probleme chiar dacă mai intră un an doi... la bulău.. în vacanţă.

Deci sfântul dRagnea în timp ce se rugă ca piosul pOnta să reuşească la oraş (în America), sufleca din mâini şi aşteaptă investitorii... de în curând din baroni vor ajunge regi... hai mă păi şi ţiganii au o mulţime de regi... Ei politicienii de ce să nu aibă? Piosul pOnta s-a dus să facă afaceri desigur semnalul este luat şi "capitaliştii şpăgar " vor venii... da cei şpăgar ca cei care concep afacerile bazate pe predictibilitate şi legi nu pot veni... pentru că aceia se interesează de dinainte îşi trimit propriile "servicii "şi se interesează. Ei nu vin doar să vină. Acum piosul este nerăbdător să vină acasă şi v-a veni iar... duminica v-a da ordin lui stroe să scoată tunurile de apă şi fumigenele... gata circulaţia trebuie să fie liberă... eventual mai aduce vreo 10 000 de "mineri activişti " şi da drumul la o nouă mineriada... nu pe media şi internet cum o face de câteva săptămâni... acum o vor face în stradă.

Capitalism, comunism socialism, democraţie... utopii la noi în România. Romanul accepta biciul sta şi rabda... şi primeşte pe spinare din ce în ce... mai mult. La noi e feudalism... nici vorbă de democraţie. Iobagii trebuie să tacă dacă nu stăpânul îşi pune arendaşii să scoată biciul. Iar iobagul sta şi se uită şi spune..."păi eu ce să fac? " .

Hai că mâine vor ieşi după ora 18 în Piaţa Victoriei iar vreo 20...30 de "viteji "... care în afară de o poză în grup nu vor reuşi nimic. Ei da desigur au ieşit şi săptămâna trecută şi de la 300 au ajuns la 20... şi ei tot mai spera la victorie. I-am sprijinit şi în acelaşi timp le-am dat nişte sfaturi la un articol scris odată cu promovarea: Salvarea statului de drept și recuperarea demnității naționale. Miting de protest (câteva sfaturi)
Desigur ei au dat like la articol... dar parcă văd că nici nu l-au citit... Nu voi mai face reclamă la aceste proteste... consider că sunt pierdere de timp . Mai mult decât pierdere de timp... prin faptul că ignora organizarea, fac mai mult rău decât bine. De ce?, veți spune ... simplu... demoralizează prin însăşi prezenţa mică, fac în aşa fel ca oamenii să ia în derâdere aceste proteste, unii; ... iar alţii să nu participe pentru motivul că cei care au acelaşi dorinţe văd nereuşita. Ei da şi mai arata că dreaptă nu se ştie organiza...
Probabil veţi fi supăraţi pe mine dar asta este realitatea , sau organizați-va ... sau stați acasă asa nu realizați nimic 

vineri, 13 septembrie 2013

Gânduri de seară...........


 „Dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu ştie nimic“

Petre Ţuţea  : În tinereţea mea am fost de stânga. Nu ştiu cine, mi se pare o americancă care, reţin, reprezenta guvernul american la O.N.U., a făcut o comparaţie între extrema dreaptă şi extrema stângă. Extremă dreaptă, a spus ea, e o gripă, iar extrema stângă e un cancer. Acum ambele extreme sunt vinovate de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, adică extrema dreaptă a lui Hitler şi extrema stângă a lui Stalin... Aşa scria pe tratat. Stalin cică a scris pe dosul tratatului secret: împărţirea definitivă a Poloniei. Bineînţeles, eu le-am adus elogii polonezilor c-au suportat crâncena experienţă, pentru ca, la ora actuală, să se poată vorbi de o Europă unică.
(...)
Domnule Ţuţea, dumneavoastră care aţi fost un om de stânga, cred că eraţi şi ateu atunci. Cum aţi ajuns creştin? Prin experienţele directe?
Eram, eram! Ba încă şi făceam o teoretizare a moralei laice. Science des moeurs-Ştiinţa moravurilor – pe care o socoteam autonomă şi care mi se părea că nu are nevoie de motivaţie religioasă. Mai târziu mi-am dat seama că omul la scara lui, ca şi natura, nu sunt surse ale adevărului, ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să te ancorezi în morala laică, ci în morala religioasă ca morală. Această ştiinţă a moravurilor seamănă cu Mersul trenurilor după părerea mea. Poţi să-l schimbi la ce staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu. Asta-i poziţia mea în raporturile dintre om şi divinitate. Că dacă raportul dintre om şi divinitate dispare, nu e posibilă nicio morală. Ba, mai mult, nu e posibil niciun adevăr.
(...)
Şi totuşi a fost un moment în viaţa dumneavoastră în care aţi avut revelaţia divină, nu?
Da...
Eraţi ateu în tinereţe, nu?
Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El este adevărul unic... Sau cum spune un gânditor francez: „Dieu, ou rien“, Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că în afară de Dumnezeu nu există niciun adevăr, ci frânturi care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui, pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape. Nu-i aşa?
„Fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“
Se vorbeşte de totalitarismul comunist. L-am şi trăit.
Cum?
L-am şi trăit, zic.
Aţi trăit greşit?
Înseamnă că nu ştiu ce-am trăit.
N-aveţi nicio vină. Cunoaşteţi evanghelia roşie?
Manifestul comunist! Asta-i evanghelia roşie. În Manifestul comunist – n-am exemplarul în germană, nu ştiu dacă spune..., nu citez în nemţeşte: „Societatea viitoare este o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi“.
O utopie, bineînţeles.
Această utopie, această finalitate din evanghelia roşie care e Manifestul comunist, o numeşte Karl Kautsky „incendiul anarhiei finale“; fiindcă sistemele politice se definesc prin finalitatea lor. Când vorbesc de totalitarismul comunist e o contradicţie în termeni. Totalitari nu pot fi decât oamenii care pleacă de la întreg la parte. După formula aristotelică. Este adevărat că a intervenit o polemică, nu mai ştiu dacă e justă sau nu, într-un studiu care nu ştiu dacă se numeşte „Reflecţii asupra ideii de totalitate“, şi zice: a pleca de la totalitate este a comite eroarea lui Heraclit obscurul care a confundat totalitatea cu generalitatea. Totalitatea e de cunoscut iar omul e damnat să se mişte asimptotic la ea, generalizând, iar generalizarea e un concept logic şi nu un concept ontic. (...)
Să ne întoarcem la relaţia pe care am încercat s-o stabilim în emisiunea noastră, dintre morala creştină şi moralitatea publică.
Eu mă mişc, cum v-am spus în tratatul meu de antropologie, între Cartea facerii a lui Moise şi Apocalipsă. Nu? Aici e Dumnezeul cel adevărat al evreilor. Nu? Cartea asta îi îndreptăţeşte pe evrei să se considere un popor ales. Şi sunt, nu?
Bineînţeles!
Că mă întreabă cineva, zice: „Dumneavoastră aţi fost antisemit?“ Nu! Din cauză că sunt băiat de popă şi, în al doilea rând, că sunt creştin. Dacă citeşti Evanghelia după Matei, în genealogia terestră a lui Iisus, prin generaţii, succesiunea merge până la David, regele. Nu? Ba încă un evreu mi-a spus mie un lucru – aş vrea să nu fie considerat, aşa, o blasfemie: „Moise nu e sigur dacă e evreu. Dar Iisus e sigur“.
Dar mai există popoare alese, domnule Ţuţea? Că dumneavoastră susţineţi că şi poporul român este un popor ales.
Păi... este. Nu în sensul mistic. Acum să fim cinstiţi, Biblia nu s-a conceput la Fălticeni. Nu? Şi dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic şi europenii, chiar laureaţii Premiului Nobel, sunt fericiţi că nu dorm în crăci! (...) depind de cartea asta! Atât e de decisivă în duhul european. (...) Am făcut şi eu nişte exerciţii pe marginea Decalogului lui Moise. N-am fost în stare să mai adaug nimic. Eu mă mişc în acest Decalog al lui Moise şi Predica de pe munte. Se spune, de obicei, că omul e un animal raţional perfectibil. Nu? Păi, Mântuitorul e mult mai generos, zice: „Fiţi voi dară desăvârşiţi, cum desăvârşit e Tatăl vostru din ceruri“. Mântuitorul nu exclude aspiraţia spre perfecţiune a credinciosului. Morala laică arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune pe care n-o poate atinge niciodată. Numai Dumnezeu e perfect. Păi, vezi, Mântuitorul e generos, ne raportează la Stăpân. Omul e guvernat pe pământ, că vorbeaţi de morală publică, de două morale: de morală dogmelor, care e creştină, eternă, adică absolută, şi morală normelor, care e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Omul autonom poate fi util când explorează universul şi viaţa, poate fi comod mintal şi material. Este adevărat că autonomia, din punctul meu de vedere – al adevărului unic, care e revelat, că Dumnezeu trebuie să arate cum s-a arătat – oricât ar explora omul autonom viaţa şi universul, n-are acces la adevăr fără revelaţie, fiindcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor, adică Adevărul unic, principiul tuturor lucrurilor care e Dumnezeu. (...) Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
V-aţi aşteptat la un asemenea succes?
Nu, nu m-am aşteptat. (...) Mă gândeam: domnul Arachelian n-o fi greşit pedalând pe forţa abstractă a gândirii mele? N-aţi greşit. Dovadă că a produs efect. Mă duc în Cişmigiu. Veneam din Piaţa Kogălniceanu. Mă aşez pe o bancă, obosit. O cucoană zice: „Dumneavoastră sunteţi domnul Ţuţea?“ Zic: „Da“, „V-am văzut la televizor!“. Am întrebat-o: „Dar dumneavoastră ce sunteţi, doamnă?“, „Inginer“. (...) Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi întâlni cu un om amabil că dumneavoastră şi setos de „Cuvântul care zideşte“ (n.a. – acesta era titlul programului pe care-l inaugurasem la TVR, în 15 ianuarie 1990, şi în cadrul căruia a fost difuzat interviul cu Petre Ţuţea.), adică ordinea religioasă pe care eu o supraordonez statului – eu pun Biserica deasupra statului – şi, deci, dacă mi-ar fi spus cineva în cei 13 ani de puşcărie că voi fi televizat, aş fi râs. Acolo mă aşteptam să mor după obiceiul din vremea aceea: să fiu dus cu căruţa de gunoi a puşcăriei, fie aruncat într-o groapă comună. Când am scăpat din ce am scăpat nu poate fi vorba de destin. Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus.
(...) Cel mai potrivit sistem social-politic cu ordine universală creştină este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. Ea poate merge înlăuntrul acestui sistem fără să fie deranjat „marşul“ acesta dogmatic. Democraţia înseamnă mai puţin decât liberalismul care are, într-un anumit fel, un aspect aristocratic. Elita, stăpâna tuturor mijloacelor de producţie, minoritatea pe care o defineşte aristocratic Sombart ca fiind sistemul capitalist aristocratic. Mă miră faptul – şi sunt şocat – că nu înţelege funcţia aristocratică a clasei conducătoare a şefilor Statelor Unite, a sistemului capitalist, şi negociază cu negatorii lui radicali pe care i-a ridicat la nivel de „supra-putere mondială“. E adevărat sau nu?
 E adevărat, dar poate că asta e politică: ştiinţa posibilului, nu?
Nu! Tratatul de politică al lui Heinrich von Treitschke începe cu propoziţia asta: „Jede Politik ist eine Kunst“: orice politică este o artă. Dovadă că poţi fi un foarte bun om politic fără să fii foarte învăţat. (...) Că sunt două forme ale căii Domnului: inspiraţia – favoarea divină acordată omului cu har; revelaţia – acţiunea directă a divinităţii.
Foarte multă lume se întreabă cum a fost posibil ca în anii ’30 să apară o generaţie, o adevărată explozie de intelectuali deosebit de bine dotaţi. În generaţia dumneavoastră au fost valori deosebite. Unele s-au realizat în străinătate, altele au fost marginalizate în România, dar s-au realizat între timp, alte valori au fost spulberate de viforul acesta al istoriei, în puşcăriile comuniste. Cum a fost posibil să apară această generaţie? A fost o generaţie spontanee, care a apărut din nimic? (...)
Nu ştiu de ce a apărut. (...) Aşa a vrut Dumnezeu să proiecteze o generaţie de intelectuali în România.
Mulţi dintre ei au fost martirizaţi...
Mulţi... Constantin Noica e un filosof care are nelinişti religioase. Dar a afirmat că religia creştină a suferit lovituri mari din cauza ştiinţei veacului al XIX-lea. Acel veac pe care Leon Daudet îl numeşte „le stupid XIX-èmè siecle“. (...) A fost un secol al marii burghezii. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Am asistat odată la un parastas într-o biserică de periferie din Bucureşti, la un preot bătrân despre care se spunea că a avut nu ştiu câţi copii intelectuali care au murit în război. Când vorbea bătrânul preot, parcă era un sfânt, palid, stăpân pe sine. Zice: „Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep că ochiul dracului. Eu îl concep că o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus, binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân“. Popă! În orice caz, părerea mea este că în secolul XIX n-a fost slăbită ordinea creştină şi că, în momentul acesta, când vorbim noi, creştinismul este foarte actual. Şi este actual dacă noi constatăm că la scara omului nu există niciun adevăr. Şi că, dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută neaflând şi ştie neştiind – dacă e să vorbim într-un limbaj socratico-creştin. Or, ce se întâmplă? A gândi creştin înseamnă a gândi cauzal, adică a gândi explicativ. (...) Dacă nu cunoşti revelat, prin graţie divină sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, chiar un laic, Newton (...). Povestea cu mărul lui Newton care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: „Îl tombă dans une meditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle“. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic. Dar el e mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: „Am fost inspirat“. Newton, dacă-mi amintesc bine – vă rog să-mi admiteţi amneziile lacunare, că, la vârsta mea, e greu să arăţi mai bine decât trebuie – spunea ce e gravitaţia: corpurile se atrag direct proporţional cu masa şi invers proporţional cu pătratul distanţei. Păi, scrie pe măr asta, sau scrie undeva în natură? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută şi nu află. Ca să afle trebuie să fie că Newton, inspirat. Iar Newton, întrebându-se ce este gravitaţia, ştiţi ce a spus – mi se pare – în Principia Matematică Naturalis Philosophae? „Gravitaţia este Dumnezeu“. Newton! Nu popă. Nu un sacerdot. A fost foarte înţelept.
Domnule Ţuţea, când aţi devenit un gânditor creştin? A fost vreo experienţă limită pe care aţi trăit-o? Puteţi s-o evocaţi?
Nu pot să fixez momentul. În primul rând mi-am dat seama în închisoare. Nu ştiu dacă ştiţi ce erau închisorile sub Gheorghiu-Dej?! Fioroase!
Din fericire n-am avut ocazia. Ştiu de la prietenii mai în vârstă, de la Leon Kalustian, de exemplu... L-aţi cunoscut...
Am fost şi prieteni. Când am văzut că tot regimul care mi se aplică e inoperant, puteam eu, ca om, să-mi explic? Vă întreb eu pe dumneavoastră. Nu! Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El poate face isprava asta ca eu să scap din înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera, iar a vieţui acolo fără asistenţa Lui nu se poate. Au fost oameni care au murit. Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină. (...)
Conservatorii mari nu sunt reacţionari pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu. Iar reacţionar este cel vetust şi învechit. De la Cristene, strămoşul lui Pericle, şi până azi, cred că democraţia şi-a arătat şi viciile, şi virtuţile şi ar putea, în limbajul acesta conservator, să fie considerată reacţionară.
Democraţia?
Da, sigur. Păi Bergson spune despre democraţie..., nu v-am spus nimic despre democraţie?
Mi-aţi spus, dar după aceea aţi renunţat să spuneţi pentru televiziune. Eram în perioada electorală (n.a. – înainte de alegerile din 20 mai 1990) şi n-aţi vrut să creaţi confuzii...
Aşa, să creez confuzii. Eu, în materie de democraţie n-am nicio părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că trei sunt formele de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care fiecare face ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede. Iar Bergson, filozof modern, declară acest lucru: „Democraţia e singurul sistem compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, dar are un viciu: nu are niciun criteriu de selecţiune a valorilor de conducere“.
Şi totuşi nu e adevărat! Practica socială arată, cel puţin în democraţiile occidentale, că valorile sunt selectate până la urmă.
Nu ştiu, eu nu vreau să ofensez Occidentul, dar nu geme de mari oameni de stat, azi.
Asta e adevărat.
Şi nici Statele Unite nu plesnesc de prea mulţi mari oameni de stat.
Să nu provocăm un scandal diplomatic, nu?
Nu. Dar e real! Ceea ce înseamnă că în democraţie numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus primul război mondial politic.
Şi a scos Franţa la liman...

Nu, Europa la liman. Nu ştiu dacă el a declarat că cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist“, nu e de stânga şi democrat, n-are inimă, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin.
Ăsta a fost Clemenceau...
Nu eu! E cineva, nu?
Domnule Ţuţea, înseamnă că nu puneţi un semn de egalitate între democraţie şi liberalism, nu?
Nu. Liberalismul e aproape de gândirea aristocratică a corpului social; democraţia, nu.
Puteţi să daţi un exemplu, din istoria noastră politică, de om care a fost liberal?
Păi dacă îl dau pe Ionel Brătianu trebuie să mă ridic în picioare, dar nu pot. E aşa de mare om de stat... Nu ştiu dacă nu cumva la Versailles s-a declarat despre el că ăia care dictau Tratatul de la Versailles – nu ştiu cine a spus, poate Beneş – sunt nişte balcanici, „dumneavoastră sunteţi stăpân“. Brătianu! Cred că a fost cea mai mare conştiinţă politică europeană la Versailles. (...)
Altfel, a fost un mediocru debatteur parlamentar, nu era un mare orator la tribună Parlamentului...
Dar a decis când şi cum trebuie. Când Iorga, cu orgoliul lui, îi spune lui Ionel Brătianu: „Ce să învăţ eu de la un inginer!?“, Brătianu, care era prim-ministru, îi răspunde: „Măsura, domnule profesor, măsura!“. Ha, ha, ha! „Măsura, domnule profesor!“ (...) Eu am emoţii când trec prin două gări. Prin Blaj, prin Mica Romă a lui Eminescu, care ne-a relatinizat, nu? Şi prin Florica, unde-i mormântul acestui mare om. Ţin să afirm, însă, că indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia, în vestul Europei. El, prin această biruinţă, devine ispititor pentru vânzoleala din spaţiul răsăritean.
Şi totuşi spuneaţi că Occidentul n-a dat mari valori politice.
Actualmente.
Atunci cum poate acest sistem să prospere fără mari personalităţi politice?
Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinaţie. Liberalismul favorizează corpul social: te instalezi în sistem şi n-ai încotro... În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcându-se nederanjate de nimeni (...) adică nu deranjează mecanismul gândirii dogmatice universale creştine...
(...)
„L-am şi rugat pe Cioran să nu mă mai supradimensioneze, că îmi creează un complex de inferioritate supradimensionarea lui“
De pildă – pot să spun asta? – Brucan a spus că social-democraţia suedeză e un lux pentru poporul român.
Asta e ca o ofensă adusă poporului român.
De ce, domnule Ţuţea?
Păi, ce, suntem debili mintal?
Nu, poate pentru starea economică...
Păi nu e pentru starea economică. Din punct de vedere politic, fără supărare, la suedezi nu ştiu dacă sunt mai străluciţi în istorie. Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie. Şi vă dau un exemplu de strălucire a liberalilor români, peste care se calcă încă o dată acum: Constituţia liberală din 1923, care nu e o operă, e o capodoperă: un rege stăpân, de tip prusac, înfăşurat într-un stat al normelor liberale. E o sinteză glorioasă asta, făcută de Partidul Liberal. Şi acum se năzuieşte să se facă o constituţie nouă. O găsesc absolut nocivă şi inutilă! Vă rog să mă iertaţi.
De ce, domnule Ţuţea? Nu se mai schimbă vremurile?
Pentru că o înlătură pe aia care este glorioasă... Eu am spus odată... Vă întreb un lucru: liberalismul a apărut istoric, nu? Nu se poate vorbi de liberalism feudal sau antic.
Dar poate e un proces care se termină istoric.
Nu! E un fenomen istoric, dar punctează timpul şi spaţiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp şi spaţiu, ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Aşa cum creştinismul a apărut istoric, dar a punctat cu eternitatea timpul şi spaţiul. Aşa face şi liberalismul. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea de a asigura selecţiunea naturală a valorilor în democraţie. Asta e părerea mea despre democraţie.
Nu vă supăraţi pe mine. Eu încerc, prin întrebările mele, să mă fac ecoul întrebărilor pe care şi le pun oamenii astăzi.
Păi nu pot să răspund la toţi, că nici n-am atâta energie.
Ba aveţi, domnule Ţuţea. Şi aveţi şi înţelepciune. Ne întoarcem la colegii dumneavoastră de generaţie?
Mircea Eliade, pot spune despre el că e omul religios realizat. Atât.
Eraţi prieteni în tinereţe?

Sigur!
Eraţi pe aceeaşi poziţie ideologică?
Nu, eu eram de stânga şi el era asistentul lui Nae Ionescu.
Deci aţi fost om de inimă, după Clemenceau!
Am avut inimă şi am călcat cardiotica asta de trei parale stângistă şi m-am situat în carul în care a călătorit Mircea Eliade.
Excepţional! Despre Cioran...
L-am şi rugat pe Cioran... să nu mă mai supradimensioneze, că îmi creează un complex de inferioritate supradimensionarea lui. L-am rugat să i se invoce portretul pe care îl face Joseph de Maistre, fragmentul în care de Maistre îl laudă pe Papă atât de exagerat, încât Sanctitatea Sa s-a cutremurat; pentru că – spune Cioran – „există şi asasinat din entuziasm“.(...) Eu îl văd pe Cioran împăcat cu sine, de acord cu Sfântul Apostol Pavel şi de acord cu absolutul divin, pentru a nu muri în lumea aceasta. El îl caută pe Dumnezeu, dar căutătorii nu-l găsesc; v-am mai spus. Eu am fost asemănat cu Socrate. Socrate n-a scris cât mine, eu am scris enorm, trebuie să apară o serie de volume. În Carmide, care e dialogul lui Platon despre înţelepciune – nu ştiu dacă mi-aduc bine aminte, dar vă rog să mă iertaţi: „Socrate, îmi vine să te bat. Când am venit la tine ştiam ceva despre înţelepciune, acum nu mai ştiu nimic“, „Tu crezi că eu ştiu?“, „Dar cum putem afla?“, „Hai să căutăm un zeu“. Atât el, cât şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni, neaflând, şi ştim, neştiind. Atât!
Domnule Ţuţea, aţi fost legionar, aţi îmbrăcat vreodată cămaşa verde aşa cum au făcut atâţia intelectuali români, unii dintre ei chiar recent prezentaţi la Televiziune?
N-am fost niciodată. În tinereţea mea, aşa cum v-am spus, am fost de stânga şi chiar am scos prin anii ’30, împreună cu Petre Pandrea, o revistă care se chema chiar „Stânga“
Deci, nu numai că n-aţi fost legionar, dar nici măcar de dreapta n-aţi fost.
Ştiţi de unde vine acuzaţia asta? La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar. Eu n-am fost legionar, nici comunist, am fost antihitlerist pentru că ne-au luat Ardealul; nu antigerman, ci antihitlerist, pentru porcăria pe care ne-a făcut-o Hitler la Viena. Nu antigerman, pentru că sunt alături de germani care au aceleaşi interese vitale ca şi noi, românii: oprirea expansiunii slave.
Mai există un pericol slav?
Nu, nu mai există: astăzi slavii tind să intre în Europa şi să se subordoneze Europei de Apus...
Să revenim la acuzaţia ce vi s-a adus.
Să-ţi povestesc un fapt interesant. În timpul guvernului Antonescu-Horia Sima, ministrul meu, fostul liberal Cancicov, titularul de la Industrie, m-a propus să fac parte ca expert din delegaţia care pleca la Moscova pentru încheierea tratativelor economice. La Moscova ne-am întâlnit cu Mikoian, care era dictatorul sovietic pentru comerţ exterior. Ce om rafinat putea fi acest Mikoian...Nu ştiu dacă trebuie să spun eu asta, dar Mikoian avea o simpatie deosebită pentru mine, fapt pe care l-a făcut cunoscut şi celorlalţi membri ai delegaţiei. După un timp, când noi am declarat război Rusiei, Grigore Gafencu, care fusese ultimul ministru român la Moscova, a venit şi l-a întrebat pe Pandrea dacă nu cumva eu sunt bolşevic. „De ce, dragă domnule Gafencu?“, s-a mirat Pandrea. „Pentru că la banchet, când am încheiat negocierile cu Rusia, Mikoian închina numai cu Ţuţea şi-i tot dădea înainte cu noroc“. „Nu e, domnule Gafencu“, l-a asigurat Pandrea. „Ţuţea nu e bolşevic, el a fost diplomat“.
Deci, n-aţi fost până la urmă nici legionar, nici bolşevic. De ce acest sindrom legionar la bolşevicii noştri, domnule Ţuţea?
Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut la litera „g“cuvântul glumă şi când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor.
Şi reciprocă a fost valabilă.
E adevărat, numai că ei nu făceau confuzii...

(Interviu cu Petre Ţuţea, realizat de Vartan Arachelian)
 (www.historia.ro)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More