'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

marți, 29 iulie 2014

Arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii.


"Mintea tulburată cugetă fățarnic şi scorneşte minciuni pentru a se împotrivi adevărului; numeşte lumina întuneric şi întunericul, lumină, dreptatea, nedreptate şi nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptăţi pe aproapele său. De la faţa lui lipseşte ruşinea, orice bună-cuviinţă l-a părăsit; deşi este dat pe față, nu se ruşinează şi deşi este arătat ca fiind mincinos, nu roşeşte; face făgăduinţe aproapelui şi le încălcă; ceea ce astăzi mărturiseşte a fi adevărul, mâine va adeveri ca fiind minciună, şi ce condamna ieri a fi nedrept, astăzi susţine ca fiind drept". (Sfântul Nectarie din Eghina)


Psihologii susţin că, în general, mincinoşii nu îşi mişcă mâinile şi picioarele prea mult, fac gesturi rezervate, repetă de multe ori aceeaşi frază, dau răspunsuri scurte şi lipsite de detalii, formulează cu întârziere un răspuns şi ezită mult. În plus, ei simt mereu nevoia de a se distanţa de propria minciună, adoptând un limbaj impersonal. Prin urmare, persoanele care recurg la minciuni au tendinţa de a folosi cât mai des cuvinte precum „eu” sau „al meu” şi de a înlocui numele indivizilor implicaţi cu pronume.
Mai mult, un mincinos va încerca să rămână în „zona ambiguităţii”, evitând să dea răspunsuri complete, dând mereu acelaşi răspuns sau chiar răspunzând cu o întrebare.

Iată câteva metode concrete prin care putem identifica un mincinos:

1. Putem să îi determinăm pe interlocutorii suspectaţi de minciună să spună povestea invers, începând de la final şi până la început, pas cu pas. În acelaşi timp, ar trebui să ne cerem să ne dea cât mai multe detalii, să punem întrebări deschise care să-l determine să vorbească cât mai mult, să formeze informaţii complexe.
De asemenea, întrebările generale sunt puse primele, pentru ca apoi ele să fie urmate de cele specifice. Mici pauze în vorbire l-ar putea face pe cel din faţa noastră să se simtă obligat să umple golurile, aşa că putem da din cam aprobator aşteptând ca acesta să mai adauge detalii.

2. Deşi oamenii care mint încearcă să nu vorbească prea mult, ei tind să dea justificaţii spontane pentru ceea ce spun fără a li se cere asta.

3. Uneori, aceste persoane sunt tentate să repete întrebarea care tocmai li s-a pus pentru a mai câştiga timp. Aşadar, în timpul unei astfel de discuţii nu ar fi rău să fim atenţi la acest aspect.

4. În acelaşi timp,  mincinoşii încearcă să citească interlocutorul pentru a vedea dacă acesta îi crede sau nu. Prin urmare, dacă persoana în cauză este bănuită ea va căuta să obţină aprobarea interlocutorului la fiecare pas.

5. Adesea, persoanele care recurg la minciuni, mai întâi îşi construiesc povestea neadevărată, motiv pentru care la început vor povesti mai rar. Apoi, odată ce au creat un fir al naraţiunii vor vorbi din ce în ce mai repede şi mai stăpâni pe sine.
Oamenii care spun adevărul nu se grăbesc când vorbesc şi nu îşi schimba luxul cuvintelor pe durata unei fraze. Însă indivizii care spun un lucru neadevărat vorbesc lent, pe măsură ce ţes minciuna, având grijă în acelaşi timp să urmărească reacţia celor din jur.

6. De asemenea, oamenii necinstiţi au tendinţa de a lăsa frazele neterminate, de a-şi strânge buzele atunci când li se pune o întrebare dificilă sau de a se juca cu părul.
Atunci când un presupus mincinos gesticulează spre sine, şi nu spre exterior, atunci el dă semne că încearcă să îşi înşele interlocutorul.

7. Atunci când oamenii care spun adevărul sunt acuzaţi pe nedrept că mint ei sunt dispuşi să dea şi mai multe detalii pentru a-i convinge pe cei din jur de nevinovăţie. În schimb, persoanele care mint evită să dea detalii, iar dacă este nevoie vor apela la un fel de şantaj emoţional pentru a nu fi nevoiţi să continue discuţia.

8. Atunci când primesc întrebări dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie un timp foarte scurt, pentru a părea că stau prea mult să se gândească.


În majoritatea societăţilor – inclusiv în cele ale furnicilor, albinelor, delfinilor şi maimuţelor antropoide –  indivizii descoperiţi că prioritizează propriul interes în defavoarea grupului sunt pedepsiţi. Natura are multe mecanisme prin care se asigură că toată lumea cooperează!!!




luni, 28 iulie 2014

Gânduri de seară............


La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercînd, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumînare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.

Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngînare mută între ele,
Mîhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.

De cîte ori, trăite, ai murit?
Mîhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfîrşit. (Tudor Arghezi)


duminică, 27 iulie 2014

La fel ca-n teatru scena lumii este.......


La fel ca-n teatru scena lumii este.
Jucăm într-un balet fără de veste:
Când cineva ar vrea fierbinte
Să-şi facă drum spre titluri mai propice,
Nu-i bai să-şi obosească mintea -
De-ajuns piciorul să-şi ridice.


......................

Te-apasă greu urâtul... Şi n-ai cu-i să-ntinzi mâna
Când sufletul vuieşte de furtuni.
Dorinţe?... Nu-i zadarnic să tot doreşti într-una?
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!

Să iubeşti?... Dar pe cine?... Vremelnic, n-are rost,
Iar veşnic, greu e să găseşti iubire.
Te uiţi în suflet: nu e nici o urmă din ce-a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire.

Ce-s patimile? Boala lor minunată trece
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz;
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi rece,
Vezi că-i o glumă fără nici un haz.

......................


Dar uit de tot ce-n juru-i culoare şi venin,
Şi amintirea-n timpuri mă poartă-acum senin,
În zbor sublim, ca un lăstun ceresc-
Mă văd copil prin locuri de-a pururi îndrăgite,
Văd sera din livadă cu ziduri văruite,
Şi lângă iazul verde, conacul boieresc.......(Mihail Lermontov)





Mihail  Lermontov (n. 15 octombrie 1814 -  d. 27 iulie 1841) a fost un scriitor rus.


În scurta lui viaţă a fost un duşman declarat al ţarismului, al asupririi şi nedreptăţii, întreaga lui operă fiind un aspru şi necruţător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier şi pară viciile societăţii contemporane şi nedreptăţile acesteia, propovăduind iubire şi adevăr, Lermontov şi-a afirmat înalta lui concepţie despre rolul poetului şi poeziei. Prigoana celor satirizaţi de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină.

Poetul se vede înconjurat "de-o …gloată cu fel de fel de inşi
Cu vorbe şi zorzoane în lumea lor deprinşi,
Cu muzică şi dansuri şi minciuni.
Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle,
Sub masca unor oameni cuviincioşi şi buni." (1ianuarie-1840)

De aici izvoraşte spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, "lovit cu pietre şi alungat de cei din preajma-mi răi la fire, în ochii cărora citeşte doar patimă şi răutate".... Şi-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu. "Profetul"-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciună şi falsitatea societăţii privilegiate, nu are la Lermontov substanţa intimistă a singurătăţii voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescentă a pasiunii, se consuma într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertăţii, ale dreptăţii şi egalităţii dintre oameni.
În ultimii ani ai vieţii 1840-1841, conflictul dintre poet şi despotismul ţarist se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca şi marele său premergător Puşkin, îşi va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleşit de amărăciune, luându-şi rămas bun de la acea "Țară de robi şi de stăpâni sătui". Lira lui Lermontov, cu rezonanţe adânci şi bogate, a vibrat pentru tot ce este simţire înaltă şi gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factură revoluţionară, poetul şi-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel şi generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

joi, 24 iulie 2014

Cînd vinovatul e nevinovat.


După întînirea de la Cotroceni a premierului (însoţit de ministrul său de Finanţe) cu preşedintele ţării, nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Nu te poţi supăra pe o insuficienţă.
Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală. Nu te poţi supăra – să zicem – pe o amoebă. Or, în cazul de faţă, avem de a face cu un personaj fără portret recognoscibil: nu evoluează prin opţiuni raţionale, ci prin tropisme de conjunctură.
Cînd inapt şi ţîfnos ca un repetent obraznic, cînd pompos ca un pionier distribuit, la sfîrşit de an, în rolul lui Mihai Viteazul, cînd drăgălaş ca o cadînă, cînd burzuluit ca un miliţian proaspăt crescut în grad, cînd glumeţ ca un băieţel din grupa mare, cînd solemn ca un lider planetar, Victor Ponta reuşeşte o stranie performanţă de minus-existenţă, un apogeu al lui „fără“: fără experienţă, fără prestigiu, fără competenţe specifice, fără prea multă minte, fără prea mult caracter, fără haz, fără simţul răspunderii, fără conştiinţa nenumăraţilor „fără“, care îl caracterizează.

Dar cum să te superi pe infirmitatea cuiva, pe ghinionul lui constitutiv, pe un reprezentant al pseudopodelor, aflat în curs de evoluţie lentă, mizînd, adică, pe viitor, pe baza unui trecut minimal? Nu, nu sînt ipocrit, nu fac şmechere jocuri de cuvinte. Chiar nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Comportamentul lui comic de la Cotroceni ar fi putut fi relativizat printr-o abilă, sau măcar cuviincioasă, manevră de repoziţionare. Dar în loc să se eschiveze prin umor, sau printr-o explicaţie decentă, sau printr-o curajoasă recunoaştere a greşelii, a preferat (cuvîntul nu e chiar potrivit, pentru că „a prefera“ implică reflecţie şi discernămînt) a preferat, deci, retorsiunea infantilă: a invocat „familia de infractori“ a preşedintelui, prostul său accent englezesc, „înscenarea“ nedreaptă la care a fost supus (deşi nu l-a silit nimeni să joace în acest film şi mai ales să joace atît de prost).

O altă tentativă de eschivă a fost „mîndria“ personală: „nu m-am dus să dau socoteală!“ În fine – ce s-o mai lungesc? – omul e mereu pe picior greşit, dar cu un fel de „spontaneitate“ aproape candidă. De aceea, repet, nu mă (mai) pot supăra pe el. Mi-ar părea chiar rău să-l întristez cu vorbele mele, în cazul că i-ar ajunge la ureche. Să ne gîndim: cîţi dintre noi ar face faţă mai bine, dacă, peste noapte, ar fi trecuţi, din cursul primar, în ultimul an de facultate? Dacă din debutanţi în materie de jurisprudenţă, ar deveni, dintr-odată, preşedinţi de mari firme sau bănci internaţionale? Nu. Victor Ponta nu e vinovat! Face şi el ce poate, ce-i îngăduie vîrsta, educaţia, vanitatea şi soarta… Problema este că, pur şi simplu, nu e la locul lui.

Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid.

Cineva e vinovat, totuşi. Grav vinovat! Mai întîi Partidul Social Democrat. E de neînţeles cum cel mai mare partid postrevoluţionar, populat de suficiente figuri pregnante politic, experimentat în tehnicile guvernării şi în intrigăraia de partid, nu a reuşit să-şi găsească un conducător mai copt, mai consistent, mai îndemînatec. Au crezut, poate, că fac celui „promovat“ un serviciu, un hatîr stimulator. În realitate, l-au adus în pragul smintelii. I-au luat dreptul la dezvoltare organică, la creştere firească, la consolidare umană şi profesională. L-au aşezat, prematur (de fapt, cinic), într-o poziţie a cărei anvergură cerea o cu totul altă înzestrare decît aceea a unui învăţăcel ambiţios, a unui „cîrlan“ năuc, a unui trapezist cu rău de înălţime. (Ion Iliescu, autor al cîtorva memorabile portrete de politicieni din tabăra proprie ar trebui să ne explice, poate, de ce partidul Domniei Sale e atît de sensibil la „cîrlani“ şi „prostănaci“). Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid. Dacă i-ar preocupa, cu adevărat, viitorul lui, l-ar scoate o vreme din joc, l-ar retrimite la antrenament. Iar admiţînd că, pentru dînşii, Victor Ponta e un lider politic de neînlocuit, măcar să nu-l împingă spre demnităţi care angajează destinul ţării.

Un al doilea potenţial vinovat pentru această dramă a inadecvării la care asistăm zi de zi riscă să devină electoratul majoritar. Cu toate nefăcutele de care se face răspunzător, cu toate eşecurile unei guvernări care a promis neruşinat de mult, ştiind (sau nu?) că nu va putea împlini ce-a promis, sondajele curente îl dau pe Victor Ponta drept favorit al cursei pentru preşedinţie. Trăim, aşadar, într-o ţară în care Ceauşescu e socotit cel mai bun preşedinte al României din ultimii cincizeci de ani (unii – potrivit unui sondaj din mediul rural – îl vor chiar sanctificat), trăim într-o ţară în care 60% din populaţie regretă comunismul şi, iată, într-o ţară care înclină să-l instaleze la vîrf pe Victor Ponta. E o situaţie pe care nu îndrăznesc s-o comentez. Nimeni nu se poate substitui voinţei naţiunii şi nimeni nu poate transforma opţiunea unei majorităţi în culpă. Pe de altă parte, dacă avem (sau vom avea) ceea ce vor cei mai mulţi dintre noi, atunci nu ne rămîne decît să învinovăţim stelele, conspiraţia mondială, pe turci şi pe fanarioţi, pe ţigani, pe unguri şi pe evrei. Sîntem victimele de serviciu ale Europei. Dar măcar ne alegem conducătorii care ne plac!
 (autor : Andrei Pleșu)






Machu Picchu, "orașul pierdut al incașilor".


Machu Picchu este un sit incaș situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite  de către  Hiram Bingham, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, care a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.
Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.
Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.


Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.
Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al incaşilor".
Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.



Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului - nu se știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene.


Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" construcțiilor de drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era - arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.


La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.


De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.


Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de "autostrăzi" în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu încă... Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.





















duminică, 20 iulie 2014

O țară de cartier.


Pe vremea cînd ne străduiam să obţinem integrarea în Uniunea Europeană, în toate celelalte ţări candidate aveau loc intense dezbateri publice despre benficiile şi riscurile integrării, despre „europenitate” în genere, despre balansul complicat dintre suveranitate naţională şi destin comunitar. Încă de pe atunci, existau pro-europeni radicali, eurosceptici şi anti-europeni.
Au prevalat adepţii integrării, dar politicienii şi opinia publică au avut multe de învăţat de pe urma schimbului de idei, a disputelor vii anterioare deciziei finale.

În România, n-am avut parte de aşa ceva. Toată lumea (cu neglijabile excepţii, formulate în tonul unui naţionalism primar) era de acord că ”integrarea” e un lucru bun. O să trăim mai bine, o să călătorim fără vize, o să fim de partea Vestului, după o lungă indigestie estică… Şi guvernul şi opoziţia şi cetăţenii mergeau, fără abuz de reflecţie, spre aceeaşi ţintă. Ce era de dezbătut? Pînă şi pe parcursul negocierilor cu experţii europeni (în vederea îndeplinirii anumitor criterii de aderare), partea românească pare să se fi comportat cu o tonică nonşalanţă. Prin 1998, ministrul de Externe al Austriei, dl. Wolfgang Schüssel, îmi povestea, amuzat, că toţi partenerii occidentali fuseseră, la început, entuziasmaţi de disponibilitatea promptă a românilor. Dinaintea oricărei „ştachete” administrative, reacţionau cu maximă cooperativitate. Acceptau ”figurile impuse” ca pe nişte ”figuri libere”, dădeau asigurări credibile despre capacităţile ţării de a răspunde oricărei exigenţe comunitare.

Ceilalţi candidaţi erau mai ezitanţi, mai rezervaţi, cîntărind, de la caz la caz, posibilităţile reale ale ţărilor lor de a răspunde adecvat ”cerinţelor” UE: ”Asta putem, asta nu, asta da, dar pe termen mai lung etc”. Faţă de ei, noi aveam aerul unei naţiuni care ştie ce vrea, care îşi urmează, fără fasoane, obiectivul. ”Evident, ne vom realiza toate îndatoririle, vom respecta, cu calendarul în mînă, toate condiţiile implicate de aderare, vom face totul…”. Abia într-o etapă următoare – îmi spunea dl. Schüssel – ne-am dat cu toţii seama că românii erau atît de cooperanţi, pur şi simplu pentru că nu aveau de gînd să ia prea în serios criteriile tehnice de absorbţie în comunitatea europeană. Tratau, cu alte cuvinte, negocierile, ca pe un joc mai curînd formal, care trebuie tranşat rapid, cu privirea fixată pe etapa următoare.

Spun toate astea, pentru că atmosfera de superficialitate provincială, de hîrjoană derizorie, întreţinută de politicieni şi de presă, continuă şi astăzi. Există o unanimă înclinaţie de a transfera dezbaterea publică dinspre problematica esenţială a momentului, a politicii continentale şi planetare, a actualităţii reale, a nevoilor naţionale acute, înspre subiecte de scandal, îmbrînceală de partid, răfuială privată. Ni se serveşte mereu, cu bună ştiinţă, sau pe bază de inconştienţă, un meniu deopotrivă searbăd şi toxic, în vreme ce întrebări vitale, teme cu adevărat arzătoare, rămîn în suspensie.
Ne mişcăm, zglobiu sau patetic, între uliţă, băcănie şi bodegă. Suntem o ţară de cartier, în care se trăieşte din bîrfă, zvon, calomnie şi bancuri deocheate.
Nu mai facem deosebirea între important şi accesoriu, între gravitate şi anecdotă, între persoane şi instituţii, între interes naţional şi partizanat de gaşcă. Ne-am „privatizat” pînă într-atît, încît am pierdut orice instinct colectiv de conservare.

De cîteva săptămîni, toate ziarele şi toate canalele de televiziune ne livrează informaţii (tot mai răsuflate) şi talk-show-uri (tot mai previzibile), despre vreo două subiecte: Mircea (respectiv Traian) Băsescu şi, abundent, Dan Voiculescu. Măcar în primul caz e vorba de o afacere legată de preşedintele ţării (chiar dacă a reproduce, pînă la vertij, cele cîteva înregistrări ”cutremurătoare” din ”arhivele” familiei Anghel e fastidios şi, pînă la urmă, contra-productiv).
Dar de ce se vorbeşte atît de Dan Voiculescu? Personajul e din cale-afară de bogat, dar nu din cale-afară de interesant.
Ştim că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a confirmat drept colaborator al fostei securităţi (dar, slavă Domnului, nu e un caz unic), ştim că de şase ani reuşeşte, prin felurite tertipuri, să-şi amîne procesele, declarînd mereu că vrea să le vadă încheiate, ştim că nu-l poate suferi pe Traian Băsescu. Ei şi? Nu ţin minte nici o vorbă memorabilă rostită de dl. ”profesor” (?!), în afară de cele repetate la nesfîrşit, în declaraţii de presă reiterate isteric, pe toate canalele: ”nu sunt oligarh, sunt pensionar”, ”a fi oligarh e o calificare pozitivă”, ”beneficiarul real al unei afaceri e cel din spate, iar eu sunt mereu în faţă” ş.a.m.d. Omul ilustrează, e drept, cu un inexplicabil panaş, o categorie destul de largă de îmbogăţiţi (pre-şi post)-revoluţionari, stăpîn pe un comando TV de menestreli, veşnic îndrăgostiţi de ideile, indispoziţiile şi farmecul său pecuniar. Ici-acolo se simt fitilele sale politice, supradimensionate cred, în raport cu eficienţa lor reală. Asta e tot. Şi atunci de ce îi dăm atîta importanţă? De ce nu lăsăm aventura lui juridică să se desfăşoare aşa cum se desfăşoară oricare alta? Iar dacă e nevinovat, de ce face de atiţia ani, imposibilul, pentru a evita o sentinţă?

N-avem subiecte? Propun pe loc cîteva: distrugerea sistematică (şi discretă) a patrimoniului naţional, prin demolarea, sau abandonarea unor excepţionale clădiri din oraşele ţării (vezi seria avertismentelor dramatice din publicistica lui Andrei Pippidi), dispariţia meseriilor tradiţionale, decimarea pădurilor autohtone, calitatea mai mult decît îndoielnică a manualelor şcolare (de curînd, mi-au căzut în mînă, incredibile versiuni ale manualelor de religie), binefacerile, dar şi capcanele internetului ca „instrument de cultură” şi socializare, deriva galopantă a limbii române şi cîte şi mai cîte. Toate – mult mai interesante decît ceea ce ni se oferă zilnic drept ”breaking news”. Şi toate ţinute în umbră, pentru că nu slujesc agenda unei ţări de cartier, cum nu ne sfiim să fim, oricît de mari ar fi costurile.
(autor : Andrei Pleșu)






"Leyenda de la Música Latina".


La mulți ani Carlos Santana! 

Carlos Alberto Santana Barragán s-a născut  în Autlán de la Grana, provincia de  Jalisco, México, pe  20 iulie  1947. Tatăl a fost violinist într-o trupă de  mariachi. Din copilărie, Carlos  a învăţat să cânte la vioară, dar curând a schimbat-o pe chitară. În 1955 familia se mută în Tijuana. La vârsta de 8 ani a început să înveţe chitara, studiind sonorităţile unora ca,  B.B. King, T-Bone Walker şi John Lee Hooker. Și-a format propriul stil de a cânta, inspirat fiind din hit-urile  rock 'n roll ale anilor 50.



Începe să cânte pe chitară electrică  cu chitaristul de rock mexican Javier Batiz, care avea o mare influenţă muzicală în cluburile  şi în barurile din zona turistică. Dar familia sa s-a mutat din nou, de data asta  în  San Francisco, California . Astfel că, în anii 60 îl găsim înscris la școală, învăţând engleza şi cântând. De asemeni Carlos a fost sedus de atmosfera pitorească a oraşului  San Francisco, cu diversele sale influențe culturale şi stiluri muzicale. Părea ca şi cum destinul l-a dus pe  Carlos în locul potrivit la momentul potrivit, pentru a-i arăta calea pe care trebuia să o urmeze. Când avea 18 ani a fost pe scenă - cu activităţi administrative -  la un concert a lui  Jimi Hendrix, unde din greşeală a pus mâna pe o chitară a  lui Jimi. Acesta i - a spus să cânte ceva, Santana a interpretat un solo şi a surprins  atât publicul cât şi pe Jimi Hendrix.



În 1966, a înfiinţat grupul  "Santana Blues Band". Grupul a început să cânte  în The Fillmore West,  unde multe formaţii legendare  din San Francisco cântau în  stilul  lui  Santana Blues. Prima sa înregistrare  a fost  "The Live Adventures of Mike Bloomfield and Al Kooper" (Las Aventuras en Vivo de Mike Bloomfield y Al Kooper) cu Al Kooper  şi  Mike Bloomfield.

                                                           Santana  la Woodstock 1969.


Santana a unit influențele latine cu  rock-ul din  West Coast, fiind un artist de fuziune, mai înainte ca acest termen să fie inventat. Semnând un contract cu Columbia Records, Santana scoate pe piaţa albumul numit  "Santana". Făcând un turneu pentru a-şi promova albumul, formaţia "Santana"  a cântat  și la Woodstock, crescându -i astfel popularitatea.



Carlos Santana a continuat turneul prin  USA,  cu o muzică distinctă, lansându-şi diverse albume. Scoate pe piaţa multe albume în anii  1970 şi  1980, incluzând colaborarea cu  John Lee Hooker, Willie Nelson, Herbie Hancock, Booker T. Jones, Wayne Shorter, Ron Carter şi The Fabulous Thunderbirds. În 1991, Santana  a colaborat la albumul lui  Ottmar "Liebert solo para ti", cu cântecele "Reaching out 2 U" şi o înregistrare nouă a propriei sale melodii  "Samba pa ti". Santana a urcat din nou în top, în  1999,  cu lansarea  albumului  "Supernatural" care includea şi colaborarea cu  Rob Thomas, Eric Clapton, Lauryn Hill, Wyclef Jean, Dave Matthews, grupul Mexican  Maná şi  Sebastián Trepode, celebrul cântăreţ argentinian.

"Supernatural" a luat  25  de discuri de paltină, fiind albumul cu cea mai bună vânzare a lui  Santana. S-a  aflat pe locul  întâi  în lista  Billboard  şi  s-a menţinut  pe această poziţie 12 luni  şi a  câştigat 9  Premii  Grammy.
În 1996, Carlos a primit  Honor de Billboard Century, cea mai mare onoare pe care o putea da  Billboard Magazine, pentru munca sa creativă. A fost numit “Leyenda de la Música Latina del Año  “ de către  Chicano Music Awards în 1997. Pe lângă onorurile musicale Carlos a primit şi numeroase distincţii civice  şi umanitare. Pe 17.08.1998, Carlos a primit steaua sa pe  Hollywood Walk of Fame .
În 2002, Santana a scos pe piaţa albumul  "Shaman", iar în  2005 a  lansat albumul  "All That I Am" ("Todo Lo Que Soy"). Incluzând printre  artiştii invitaţi  Big Boi (de Outkast), Mary J. Blige, Black Eyed Peas, Los Lonely Boys, Sean Paul, Kirk Hammett (de la Metallica), Steven Tyler (de la Aerosmith) şi Robert Randolph.



În 2007 colaborează  la lansarea cântecului " Into the night" de Chad Kroeger, vocalistul de la  Nickelback, fiind considerat unul din cele mai bune cântece ale anului. Este prezent la concertele de binefacere pentru cauze notabile  ca :  "Blues for Salvador", "California Earthquake Relief", "Orfanii din  Tijuana, "Drepturile Populaţiei Indigene şi educaţie pentru tineretul latino în societate", cu  Hispanic Media & Education Group (HEMG, pe iniţiale ).

miercuri, 16 iulie 2014

Cat ii costa pe romani " CAS-ul electoral " ( asta doar in prima faza ....după ce se iasă din ținta de deficit urmează scăderea pensiilor )

" Persoanele fizice care deţin clădiri cu o altă destinaţie decât cea de locuinţă vor plăti un impozit reprezentând până la 2% din valoarea impozabilă, iar impozitul pe maşini va fi majorat semnificativ, de două ori şi jumătate în cazul autoturismelor cu motorizări de până la 1.600 centimetri cubi.

Cat ii costa pe romani  "  CAS-ul electoral "  ( asta doar in prima faza ....după ce se iasă din ținta de deficit urmează scăderea pensiilor )


Modificările rezultă din proiectul de modificare a Codului Fiscal, elaborat de Guvern.

Documentul stabileşte că persoanele fizice, care în prezent sunt impozitate cu 0,1% din valoarea impozabilă a clădirii, vor fi obligate să achite pentru clădirile nerezidenţiale un impozit cuprins între 0,25 şi 1,5% din valoarea calculată de către un evaluator autorizat sau de 2% din valoarea impozabilă, dacă nu există un raport de evaluare.

Astfel, persoanele fizice vor fi taxate similar firmelor care deţin astfel de clădiri. Cota impozitului pe clădiri pentru care există un raport de evaluare va fi stabilită de primărie.

În acelaşi timp, proiectul modifică valorile de impozitare şi coeficienţii de ajustare pentru locuinţele persoanelor fizice, însă suma de plată va rămâne foarte apropiată de valorile actuale.

Modificări vor fi efectuate de Guvern şi la impozitul pe terenul din intravilan, unde suma de plată creşte proporţional cu rangul şi zona localităţii, ajungându-se la creşteri de la 10.353 lei/hectar la 83.000 lei/hectar.

Pentru proprietarii de maşini, impozitul va creşte de la 8 lei la 20 lei pentru fiecare 200 centimetri cubi în cazul autoturismelor cu motoare de până la 1.600 cm3 inclusiv şi de la 18 lei la 30 lei/200 cmc pentru maşinile cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1.601 cmc şi 2.000 cmc inclusiv.

Pentru autoturisme cu o capacitate cilindrică între 2.001 cmc şi 2.600 cmc inclusiv, impozitul va scădea însă, de la 72 lei la 60 lei/200 cmc, scăderea continuând şi pentru maşini cu motoare mai mari. Majorări de impozit vor fi efectuate şi pentru maşini de marfă, motociclete, bărci cu motor, scutere de apă.

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, miercuri seară, că a primit la promulgarea legea privind diminuarea contribuţiilor de asigurări sociale şi că are semne de întrebare privind oportunitatea măsurii, spunând că este de părere că Guvernul are ca ţintă acoperirea deficitului rezultat prin micşorarea CAS prin creşterea taxei pe proprietate de 2-3 ori.


sursa http://www.gazeta-de-vest.ro/noi-cadouri-de-la-guvernul-ponta-taxe-in-plus/

Proiectul Manhattan.


Pe 16 iulie, în anul 1945  în deşertul Alamogordo, New Mexico, ca urmare a Proiectului Manhattan, a avut loc primul test al unei bombe atomice, intitulat „Trinity Test", când s-au folosit şase kilograme de plutoniu, ce au declanşat o explozie echivalentă cu puterea a 20 kilotone de TNT. În urma exploziei, suportul de lansare a fost pulverizat, iar nisipul, pe o rază de 700 de metri, calcinat.
Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul celui de-al doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstrația Generalului Leslie R. Groves. Cercetarea științifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.
Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu îmbogățit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra orașului Hiroshima, Japonia; și o a doua bombă cu plutoniu, denumită "Fat Man" pe 9 august deasupra orașului Nagasaki, Japonia.

Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de știință ai anilor 1930 că Germania nazistă investiga ea însăși posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130 000 de oameni și să coste aproape 2 miliarde de dolari (23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului, pe baza CPI). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producție și cercetare care au operat în secret.
Cele trei centre primare de cercetare și producție ale proiectului au fost centrul de producție al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogățire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee, și laboratorul de proiectare și cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Național Los Alamos. Cercetări s-au desfășurat și în peste treizeci de alte locații din Statele Unite, Canada, și Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producția de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947.





luni, 14 iulie 2014

Un prim ministru iresponsabil și ministresa de finante catastrofa -guvernul catastrofa naționala

Avem un prim ministru care si-a adus minisresa la consultări cu președintele tarii . Cei doi ministresa ( adică specialistul care trebuia sa ne convingă ca nu este o măsura electorala reducerea CAS ) ne-a demonstrat o profunda incompetenta și un prim ministru care reprezinta un pericolul național . Aceasta șleahtă pentru ca acesta nu poate fi numit guvern sunt gata sa duca tara intr-un nou derapaj economic . Dupa 2008 Romania v-a intra iar în derapaj economic . Borfașilor din politica romaneasca nu le pasa de aceasta țara le pasa doar de propriul buzunar . 

Sper ca cei spălați pe creiere de către latrine au urmărit aceasta consultare și în noiembrie vor vota responsabil ...asta dacă au pe cine .



Preşedinţia a făcut publică înregistrarea discuţiei dintre preşedintele Traian Băsescu cu premierul Victor Ponta şi ministrul Finanţelor Ioana Petrescu. Traian Băsescu a întrebat-o, luni, în consultările de la Cotroceni, pe Ioana Petrescu, ministrul de Finanţe, unde a terminat studiile, precizând că se aştepta de la aceasta la argumente gen Roubini, un economist care a terminat Harvardul, la fel ca şi ea.

vedeți întreaga înregistrare aici 

Înscenarea de la Tămădău.


Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău a fost un incident petrecut la 14 iulie 1947.  Înscenarea de la Tămădău a reprezentat o conspiraţie a ministerului de Interne, controlat de PCR, cu scopul de dizolva PNŢ şi de a-i aresta pe liderii acestuia. Totodată, această diversiune a fost ulterior folosită ca pretext pentru anihilarea întregii opoziţii din ţară.                        
Între anii 1944 - 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

                             Momentul arestării liderilor PNŢ pe aerodromul din Tămădău.

În preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, PNŢ a trimis un memoriu secretarului general al ONU, Trygve Lie, arătând abuzurile guvernului din România. Dintre acţiunile politice, considerate „crimă de stat”, se numărau şi insistenţele liderilor celor trei partide din opoziţie ca regele Mihai să nu recunoască alegerile şi să nu participe la deschiderea noului Parlament. Punctul culminant al loviturii împotriva PNŢ a rămas cunoscut în istorie drept „Înscenarea de la Tămădău” sau „fuga peste graniţă”. 
În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru si Eugen Borcea.
Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară.
Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea batrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau sa fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.
A fost asigurată şi pregătirea diplomatică a acţiunii, diplomaţii din statele în care delegaţia urma să ajungă fiind informaţi despre plan. Delegaţia ar fi trebuit să se îndrepte spre Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi Marea Britanie. Literatura oficială din ţară recunoaşte astăzi că „fuga peste graniţă” a fost o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu (unul dintre aviatori era membru al securităţii), pentru ca la adăpostul ei să se declanşeze represiunea finală împotriva opoziţiei.
Sentinţa liderilor PNŢ publicată în ziarul „Scânteia" pe 13 noiembrie 1947.
Probabil că o „defecţiune” a provocării a constituit-o neparticiparea lui Iuliu Maniu, considerat de comunişti „centrul întregii acţiuni”. Agenţii Securităţii hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificari legale”, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii.

Astfel i-au lăsat pe „complotişti” să-şi urmeze planul, până în momentul când, ajunşi la Tămădău, îşi urcau în avioane bagajele. Atunci au apărut mai mulţi agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, somându-i pe fugari să se predea. Aceştia erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant.
Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.
La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor naţional-ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. S-a interzis activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ, iar Iuliu Maniu, împreună cu întreaga conducere a partidului au fost arestaţi.
La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

Înscenarea judiciară împotriva PNŢ are loc între 29 octombrie/11 noiembrie 1947, când Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată.
Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani. Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele francez, care va face o vizită în 1968 în România.
Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.






duminică, 13 iulie 2014

Mausoleul Qin Shihuangdis.

Pe 11 iulie 1974, în munții Lishan din suburbia orașului Xi'an din China, câțiva săteni au făcut o descoperire absolut neașteptată. Este considerată a opta minune a lumii. Sătenii au găsit niște cioburi de ceramică, iar ulterior, cercetătorii au reușit să reconstituie armata de teracotă a împăratului Qinshihuangdi, considerat primul împărat al dinastiei Qin. El a realizat pentru prima dată în istoria Chinei unificarea ţării, a adoptat o serie de măsuri menite să promoveze dezvoltarea societăţii, economiei şi culturii, a impus o monedă unică şi a realizat o uniformizare a limbii scrise şi unităţilor de măsură : lungime, greutate şi volum.


 Tot el a construit și Marele Zid Chinezesc, pentru apărarea de invaziile triburilor nomade dinspre nord.






Mausoleul Qin Shihuangdis este un mormânt regal din istoria veche a Chinei care datează din anii 210 î.Hr. din timpul domniei împăratului Qín Shǐhuángdì. Este unul dintre cele mai mari morminte din lume, devenind renumit prin soldații din ceramică (teracotă). La construcția mormântului se presupune că ar fi lucrat 700.000 de oameni.


Aşezarea soldaților de Teracota Mausoleul se află la 30 km de Xi'an în China Centrală la șoseaua Linma. La 1300 m de mausoleu curge râul Sha, care are lungimea de 80 de km fiind un afluent al Wèi He. Așezarea urbană cea mai apropiată fiind orășelul Lintong, la 5 km sud-vest.






Construcția are formă de patrulater cu lungimea unei laturi a zidului  de 2.000 m și lățimea de 900 de m. Zidul interior are lungimea de 1200 m și lățimea de 550 m. În spațiul dintre ziduri este un grajd de cai, o groapă cu armuri, coifuri din piatră de calcar.


În cadrul mausoleului sunt case pentru magistați și soldații de gardă. În alte gropi s-au descoperit animale și artiști. Quadratul interior pe o suprafață de 3.025 m² este dominat de mormântul împăratului în forma unei piramide, cu demnitari din bronz. La circa 300 m spre est se află o îngrăditură în care se află două gropi, una conține cai din lut iar în cealaltă harnașamente. La 300 m mai departe spre est, este o groapă ce are o suprafață de 14.260 m². Aici se află "soldații de teracotă", sunt 600 de soldați din lut în mărime naturală și 40 de care cu cai din lut sau bronz. Groapa următoare cu suprafața de 6.000 m² conține 1.200 figuri din ceramică cu 89 de care. Suprafața totală a mausolelui este de 56 km².


Deoarece soldații confecționați din ceramică arsă au fost timp îndelungat îngropați, prin contact cu aerul, la dezgropare și-au pierdut coloritul. Pe la mijlocul anului 2004 experți din Bavaria reușesc în colaborare cu cei chinezi să realizeze un procedeu de a proteja coloritul figurilor de ceramică.


Datorită valorii istorice deosebite, mausoleul Qin Shihuangdi şi armata sa din teracotă au fost incluse de UNESCO în anul 1987 în patrimoniul cultural universal.












Contraste..


Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.



Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...(Virgil Carianopol)

joi, 10 iulie 2014

Gânduri de seară............


Şi vine vremea câteodată
Când din oglinda unei ploi
Mireasa inimii uitată
Îţi face semne înapoi.
Şi-atunci cobori în vechea gară
Cu gândul că vei revedea
Acelaşi tren de-odinioară
Din care ai plecat cândva.

Etern pasager, mai vine un tren.
Adio, mai trece un tren
Iubirea mereu aleargă spre noi
Cu-o floare şi-o gară în doi.


Va mai pleca un tren şi iată
Un vis pe care-l credem stins
Ne luminează viaţa toată
De mâna vremii neatins.
Şi ne grăbim atunci spre vara
Uitată pe un vechi peron
Şi alergăm să prindem scara
Sclipind la ultimul vagon.(Dan Verona)

miercuri, 9 iulie 2014

Institutul Cultural Român- un epitaf.


În urmă cu doi ani, un cuib de reacţionari periculoşi era lichidat de puterea poporului. Dreptatea până la capăt, promisă de USL, se înfăptuia, în cele din urmă, iar uneltirile anti- naţionale de la Institutul Cultural Român erau denunţate, în fine. O ordonanţă de urgenţă modifica întreg cadrul juridic ce guverna statutul ICR şi reducea misiunea acestuia la opera de promovare păşunistă şi ternă a valorilor naţionale. Senatul, organul înţelepţilor, îşi asuma misiunea de a veghea ca România să îşi recapete demnitatea întinată de echipa condusă de Horia-Roman Patapievici. Ura distilată în studiourile Antenei 3 devenea energia ce alimenta un proiect politic de desfigurare instituţională.
Recitit astăzi, preambulul Ordonanţei de Urgenţă are toate calităţile retorice ale unui act normativ ceauşist. Nimic nu mai putea fi la fel din clipa în care logica de funcţionare a ICR era schimbată, radical. Mişcarea papioanelor, sesizarea la Curtea Constituţională, elanul disperat şi donchişotesc al solidarizărilor, toate au fost în zadar. Un angrenaj implacabil se pusese în mişcare. O dată cu el, un alt viitor se croia pentru ICR. Un viitor care a oscilat între barocul imposturii din era Marga şi tăcerea de granit din mandatul lui Lilian Zamfiroiu.

Ce se mai poate spune, după aceşti doi ani în care o instituţie a fost destructurată, degradată şi supusă unui tratament barbar? Ce se mai poate spune după aceşti doi ani în care statul român s-a încăpăţânat să lichideze un patrimoniu de cunoaştere administrativ? Lecţia acestor ani este lipsită de echivoc.Orice operă de construcţie intelectuală edificată sub semnul statului este destinată ruinei. Orice efort de clădire, tenace şi nobil, nu mai are valoare în clipele în care fanatismul devine religia civilă a întregii naţiuni. Orice speranţă de continuitate este vană, o deşertăciune care nu ne mai poate consola naivităţile incurabile. Schimbarea la faţă a ICR, tranziţia sa de la un organism proteic la o lespede funerară, este simbolică. USL a învins, în cele din urmă. Iar triumful său este triumful urii care se revarsă, clocotitoare.

După frenezia de comunicate suprarealiste ce a definit epoca Marga, ( o epocă în care epurările au fost conduse cu o metodă implacabilă evocând disciplina anilor comunişti), ICR este, astăzi, un organism inert şi castrat, ce îndeplineşte, docil, rolul pe care i l-a încredinţat Ordonanţa, acela de anexă a Ministerului de Externe, oficiu destinat să ofere clientelei politice un debuşeu aseptic. Ipocrizia patriotică a celor care au denunţat ICR sub mandatul Patapievici este triumfătoare. Politizarea ICR nu mai este un mit televizat, ci o realitate palpabilă. Atribuirea de funcţii se realizează după algoritmul aplicabil oricărui minister. Institutul Cultural Român a încetat să mai existe. Locul său a fost luat de un corp mumificat, dominat de MAE.

Vara lui 2012 a fost, pentru atâţia dintre noi, o vară a încercărilor, luptei şi deznădejdii. A fost vara în care am înţeles că edificiul domniei legii poate fi asaltat, politic, de o majoritate parlamentară tenace şi ireponsabilă. A fost vara în care am fost martorii unui timp al urii. Mutilarea ICR nu este un detaliu în istoria recentă a României, ci semnul dramatic al acestei involuţii democratice. Evocarea acelor zile este alternativa la complicitate şi dezonoare. A nu uita este unica redută pe care o mai putem apăra. (autor : Ioan Stanomir)

La mulți ani DOAMNELOR!



Margareta Pâslaru (n. 9 iulie 1943, București) este o cântăreață, compozitoare și textieră română de muzică ușoară-pop, folclor, actriță de teatru și film, realizatoare TV și Radio. A scris cartea „Eu și Timpul”.

"Rădăcinile au rămas aici, sufletul e tot aici, numai trupul a plecat. Acolo, peste Ocean, am păstrat în suflet atât de vii imaginile țării, încât nu m-au părăsit niciodată. Emoţia pe care mi-o dă întâlnirea cu publicul meu, cu toţi cei care nu m-au uitat, cu prietenii de odinioară, îmi reîmprospătează sufletul. De fiecare dată mă întorc în America cu un surplus de energie, cu o dorinţă suplimentară de a găsi noi mijloace pentru a-i putea ajuta mai mult pe cei aflaţi în dificultate."





Ioana Angela Similea, cunoscută publicului sub numele Angela Similea (n. 9 iulie 1946, 1 Decembrie, Ilfov, România) este o cântăreață româncă de muzică ușoară, cu stil interpretativ propriu, de mare succes în anii '70 - '80 ai secolului al XX-lea

"Eu am avut şansa să urmăresc cu mare atenţie cariera Mariei Tănase, care a fost un geniu al muzicii româneşti, a fost un model de dăruire scenică şi de eleganță, apoi pe Margareta Pâslaru, care cânta cu mulţi ani înainte ca eu să mă lansez, şi care m-a impresionat cu seriozitatea cu care aborda scena. Am ascultat cu mare drag toată generaţia de dinainte, dar cel care m-a fascinat cel mai tare a fost Gică Petrescu. Îl ascultam la difuzor, copil fiind, şi mi-l imaginăm, auzindu-i glasul, ca pe un adevărat Făt-Frumos. Eu cred că anii ‘50 şi până prin ‘75, aproape de ‘80, au reprezentat cei mai buni ani ai acestui gen muzical. În toată lumea, atunci s-au scris cele mai frumoase piese. Acum, s-a trecut la desfiinţarea melodiei, trăim o involuţie a melodiei şi a armoniei, tocmai pentru că se ajunsese la un preaplin. Dar aceasta este pauza de care era nevoie pentru ca melodia să renască."



Mirabela Dauer, născută Mirabela Scorțaru, (n. 9 iulie 1947, București) este o cântăreață română de muzică ușoară. Mirabela Dauer este considerată de unii critici muzicali ca fiind cea mai bună voce feminină a muzicii pop românești din ultimii 30 de ani. Alături de Corina Chiriac și Angela Similea, Mirabela Dauer a fost una din cele mai frecvente și iubite prezențe pe scena muzicală și de divertisment TV din anii'70-'80.

"Da, sunt de vreo 40 de ani în breaslă. Eu nu fac parte din lumea asta, de aia am şi rezistat. Eu am lumea mea, prietenii mei, iar trei sferturi dintre ei nu au nici o legătură cu această lume. Eu sunt în lumea asta atâta timp cât sunt la televizor, cât timp dau interviuri, cât timp am o legătură directă cu jurnaliştii şi cu publicul. În rest, când am terminat concertul sau emisiunea de televiziune, nu mai am nici o legătură cu ceea ce se cheamă „showbiz”, mai ales cu ce se întâmpla acum! Nu am nimic comun cu asta.
.......
În fiecare cântec de-al meu e şi o picătură din mine, din esenţele suferinţelor sau momentelor mele de fericire. Poate că dacă nu aş fi avut o viaţă atât de bogată în trăiri şi sentimente, nu aş fi putut să cânt aşa..."

duminică, 6 iulie 2014

La mulți ani Dorin Anastasiu!


"Nu ştiu dacă sunt un om fericit. Sunt un om împăcat cu sine, pentru moment. N-am trecut degeaba prin viaţă, dar ar mai fi loc de mai bune sau mai multe. Azi nu se mai poartă modestia. Trebuie să fii foarte obraznic. Poate că este şi vina mea. Dacă aş fi abordat altă manieră."............

Dorin Anastasiu s-a născut la Craiova, pe 6 iulie 1943. Eleganţa de mai târziu a evoluţiei scenice se datorează în bună parte faptului că între 1954-1957 a urmat cursurile Şcolii de coregrafie, la Bucureşti. Tot în Capitală absolvă cursurile Liceului “Ion Neculce” şi, în 1967, ale Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institului de Construcţii. La Școala populară de artă urmează atât cursurile clasei de teatru, cât şi cele de muzică uşoară. În 1966 obţine premiul I la Festivalul naţional studenţesc, în 1967 debutează la radio, iar în anul următor la TV.



"N-am intrat la liceu pentru că n-aveam dosarul bun. Taică-miu a fost ofiţer în armata regală şi nu era fiu de muncitor sau de ţăran. Aşa că am urmat cursuri la seral. Înainte de facultate am lucrat trei ani ca muncitor necalificat la un atelier. Am luat-o de la zero. De la spălat motoare până la pilit diferite piese. Lucrurile astea m-au marcat. Apoi am lucrat în cadrul Institutului de Proiectări Căi Ferate, ca tehnician. Copiii care au crescut după Revoluţie au primit un alt fel de educaţie. Gândesc mai normal, mai sănătos. Noi suntem din alte timpuri. Deja suntem consideraţi dinozauri ".............



Dorin Anastasiu înregistrează peste o sută de creaţii ale celor mai cunoscuţi compozitori ai noştri. După un premiu ÎI la festivalul internaţional de la Soci (URSS), în 1968, cu o piesă de George Grigoriu, în 1969 câştigă premiul I de interpretare la Mamaia, cu două piese de Alexandru Mandy, drept care este desemnat să reprezinte România la ediţia din anul următor a «Cerbului de aur». A fost nelipsit mult timp pe scena festivalului de la Mamaia. A cântat cu succes la mari manifestări muzicale în Polinia sau Mongolia, a întreprins turnee în zeci de ţări: URSS, Germania, Tunisia, Austria, Camerun, Polonia, Congo, Bulgaria, Spania, Israel. A colaborat cu Teatrul de revistă «C. Tănase» şi a fost rând pe rând angajat la Teatrul «Ion Vasilescu», Estrada Armatei, Teatrul «Al. Davila» din Piteşti (cu care a obţinut premiul I de interpretare la Festivalul naţional al teatrelor de revistă de la Constanţa). A jucat în câteva filme artistice de lung metraj şi dublează frecvent vocea unor personaje în filmele de desene animate. A fost redactor, profesor şi prezentator la emisiuni de succes de la TVR şi Antena 1.





"Toată viaţa m-am gândit să încerc alte meserii. Să fiu poate şofer de taxi! Chiar am făcut pe şoferul de taxi pe vremea lui Ceauşescu. Când n-aveam de mâncare, plecam noaptea cu Trabantul. Îmi trăgeam o şapcă peste ochi, ca să nu mă recunoască lumea... Dacă mă prindea Miliţia, era nenorocire. Era caz penal, pentru că erau câştiguri ilicite. Ei nu ştiau că noi supravieţuim în felul acesta. Mă mai împrumutam de la frate-miu, că avea bani mai mulţi. Dădea meditaţii, făcea pe taximetristul şi el sau pe ghidul la ONT şi întotdeauna avea bani mai mulţi "..................

 



Dorin Anastasiu a făcut şi actorie, şi balet. Primul rol pe care l-a primit a fost în "Pe malul stâng al Dunării albastre", film în care au mai jucat Gina Patrichi şi Gheorghe Dinica. A contribuit la realizarea coloanei sonore a filmului "Mama", o coproducţie francezo-romano-rusa făcută după "Capra cu trei iezi", după care au urmat cele două Chirite. "Eu şi Cornel Constantiniu eram cuconoșeii Brustur şi Cociurla, care le făceau curte Aristiței şi Calipsiței. Actoria a rămas un dor neîmplinit.



Dorin Anastasiu e singurul interpret care a înregistrat un album întreg cu piesele lui Julio Iglesias. Fără a fi un fan înfocat al artistului, ideea i-a aparţinut directoarei de atunci a Casei de Discuri Electrecord, Daniela Caraman Fotea. Aceasta l-a convins pe Dorin că stilul ibericului i se potriveşte de minune. "Bună seara, Iglesias" avea să fie cel mai vândut album din 1986 şi avea să îşi găsească ecouri în presa spaniolă.







Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More