Se afișează postările cu eticheta patapievici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta patapievici. Afișați toate postările

marți, 19 martie 2013

19 martie 2013 by Viorica Crainic

Bine v -am regăsit!!

 "Fii tu însăţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume". – Mahatma Gandhi

Papa Francisc. „Să nu uităm că adevărata putere a unui papă este a sluji”.

Zi istorică pentru lumea catolică. Papa Francisc, primul suveran pontif din America Latină şi întâiul cap non-european al bisericii lui Sfântul Petru în mai bine de o mie de ani, şi-a început astăzi, oficial pontificatul, cu lumea întreagă privind spre el cu speranţă că va fi un papă mare, care va reuşi să reformeze Biserica Catolică.
Francisc a vorbit despre speranţă, despre responsabilitate şi despre obligaţia lui de a sluji biserica şi pe cei 1,2 miliarde de catolici care aparţin de ea, mai ales pe cei săraci şi bolnavi.

Traian Băsescu a vorbit cu Biden, la Vatican.

Preşedintele Traian Băsescu a avut marţi, la Vatican, o discuţie cu vicepreşedintele SUA, Joe Biden, care a reconfirmat că programul scutului antirachetă din România nu va fi afectat de noile decizii de la Washington şi va continua. "Domnul preşedinte Traian Băsescu a avut o discuţie cu vicepreşedintele SUA, domnul Joe Biden, la ceremonia de inaugurare a Papei Francisc de la Vatican. Domnul vicepreşedinte Joe Biden a reconfirmat că programul scutului antirachetă din România nu va fi afectat în niciun fel de noile decizii luate la Washington şi că programul va continua aşa cum a fost discutat cu autorităţile române", a declarat,  Bogdan Oprea, purtătorul de cuvânt al şefului statului.

Alecsandra Raluca Drăgoi, primul fotograf român câştigător la Sony World Photography Awards.

FELCITĂRI! 

Alecsandra Raluca Drăgoi a devenit primul fotograf român care a câştigat un trofeu la gală Sony World Photography Awards, impunându-se la ediţia 2013 a acestui concurs prestigios, la secţiunea "Youth", dedicată tinerilor fotografi în vârstă de până la 19 ani. Tânăra româncă se află pe lista celor trei câştigători de la secţiunea "Youth", iar fotografia ei a fost înscrisă la subsecţiunea "Cultură". Fotografia ei prezintă un obicei popular românesc practicat în noaptea de Anul Nou - Jocul Ursului . Ceilalţi doi câştigători de la categoria "Youth" sunt Berta Vicente din Spania (subsecţiunea "Portret") şi Xu Wei Shou din Taiwan (subsecţiunea "Mediu"). Tânărul fotograf al anului va fi selectat dintre cei trei fotografi de mai sus şi va fi anunţat la gală Sony World Photography Awards 2013, ce avea loc pe 25 aprilie, la Londra.

Plen comun al Camerei şi Senatului :  modificări la Statutul aleşilor cerute de CC.

"Birourile Permanente reunite au decis convocarea şedinţei de plen comun miercuri 20 martie, la ora 10:00, pentru Statutul parlamentarului", a precizat preşedintele Camerei, Valeriu Zgonea. El a adăugat că, până atunci, Comisiile juridice reunite şi Comisia pentru Statut trebuie să întocmească raportul, cu modificările cerute de CC. Curtea Constituţională a României a decis pe 27 februarie că este neconstituţională modificarea la Statutul deputaţilor şi senatorilor referitoare la termenul de 45 de zile în care parlamentarul poate contesta în instanţă raportul de evaluare al ANI

Sorin Frunzăverde: Structurile de direcţii sanitare şi inspectoratele şcolare nu-şi justifică existenţa.

Vicepreşedintele PNL Sorin Frunzăverde a declarat, astăzi, că structurile de direcţii sanitare de la nivelul judeţelor, dar şi inspectoratele şcolare, "nu-şi justifică existenţa", precizând că este necesară reorganizarea în domeniul sănătăţii, personalul putând reveni în spitale.  "E o primă măsură descentralizatoare, să-i spun aşa, pentru că verigile astea îngreunau pe undeva managementul în sistem. Acum trebuie să vedem exact cu domnul ministru cum înţelege finanţarea (...) Era un demers necesar, cum spre exemplu este necesar şi în învăţământ, unde nu-şi justifică aceste structuri de tip direcţie sanitară – inspectorat şcolar, nu-şi justifică existenţa", a spus liderul PNL.

Sorin Frunzăverde: Sunt mason.

Vicepreşedintele PNL Sorin Frunzăverde  a recunoscut faptul că este mason, însă organizaţia din care face parte este "specifică lumii libere", care s-a ridicat împotriva regimurilor absolutiste, iar în această calitate nu primeşte ordine de la nimeni."Masoneria, până la urmă, nu vă supăraţi, dacă tot discutăm subiecte de acest gen, masoneria este o organizaţie specifică lumii libere. Este o organizaţie care de-a lungul timpului s-a ridicat împotriva sistemelor absolutiste, poate că aici am putea găsi explicaţia unei stări de disconfort", a mai comentat vicepreşedintele PNL.  "Nu are nicio legătură cu masoneria, demersul acesta pe care eu l-am început – şi o mai spun şi pentru alţii care au tot felul de afirmaţii la adresa mea, spre exemplu unii dintre ei n-au înţeles încă că ei nu candidează cu mine la preşedinţia PDL, ţinând cont de cât des îmi pomenesc numele. Nu, nu are nicio legătură acest demers cu masoneria. Demersul acesta l-am început, şi mă bucur că Stânişoară vine în PNL, pentru a scăpa România de o guvernare proastă şi de un regim politic nepopular – şi am reuşit. Cred că atunci când fac asemenea afirmaţii cei care le fac ar trebui să se gândească că acest demers început de mine în primăvara trecută, consolidat în interiorul PNL, căruia i s-au alăturat şi alţi colegi, s-a bucurat de o largă susţine electorală", a susţinut Frunzăverde.

Victor Ponta : Eu am văzut scrisoarea ca o reacţie la ce s-a întâmplat în Ungaria. 

Premierul Victor Ponta a declarat astăzi, că este de acord cu iniţiativa Germaniei, Olandei, Finlandei şi Danemarcei care au cerut o intervenţie mai rapidă a UE în ţările care încalcă valorile europene. "Eu am văzut scrisoarea celor 4 ca o reacţie la ce s-a întâmplat în Ungaria. Nu vreau să fim băgaţi în aceeaşi oală cu Ungaria", a spus Ponta. Întrebat dacă ar fi de acord cu încă o suspendare a lui Traian Băsescu, Ponta a spus că "în momentul în care am fost de acord să semnez acordul de cooperare, înseamnă că am realizat că mai pot să trăiesc un an şi jumătate cu preşedintele Băsescu"."Nu vreau să mai existe nici o paralelă între România şi Ungaria. Nu accept această lipire", a adăugat Ponta cu referire la iniţiativa celor 4 ţări, despre care mai mulţi analişti şi politicieni au spus că s-ar referi atât la Ungaria, cât şi la România.

Victor Ponta : Propune desfiinţarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

"Eu sunt foarte deranjat de activitatea CNSC", care "s-a dorit un organism care să judece rapid nişte contestaţii pentru a putea da drumul la licitaţii", a spus primul ministru. "Nu mai bine luăm toţi banii - ei au cam o sută de angajaţi, facem o secţie specială la Tribunalul Bucureşti de judecători, la care oricine e nemulţumit, judecătorul judecă într-un termen rezonabil, o săptămână două, şi judecă doar contestaţii", a spus Victor Ponta, apreciind că în acest fel "scoatem un inel din lanţ".

Monica Macovei: Măsurile de austeritate trebuiau luate, dar cu compasiune şi decenţa.

Candidatul la preşedinţia PDL Monica Macovei a afirmat, luni seara, la Ploieşti : "Măsurile de austeritate trebuiau luate, dar cred că au lipsit două lucruri: au lipsit compasiunea şi decenţa. Am dat un răspuns pe măsură (n.r. - crizei economice). (...) Dar, repet, trebuiau luate cu compasiune şi cu decenţă, pentru că atunci când ceri oamenilor să strângă cureaua (...) şi tu, la Putere, trebuie să fii decent. Suntem toţi în criză economică mondială, suntem toţi în austeritate. Suportăm toţi măsurile de austeritate. O astfel de decenţă unora le-a lipsit", a spus Monica Macovei, în cadrul prezentării moţiunii cu care candidează la şefia PDL.

Salonul de Carte de la Paris: Pleşu, Djuvara, Liiceanu şi Cărtărescu  refuză  participarea  alături de Andrei Marga. 

Salonul de Carte de la Paris este cel mai important eveniment de pe piaţa editorială franceza. Participarea României ca invitat de onoare la ediţia actuală a fost anunţată în 2012 şi este rezultatul eforturilor Institutului Cultural Roman în perioada mandatului lui H.R.Patapievici. Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu au decis să nu participe la Salonul de Carte de la Paris, unde România este în acest an ţara invitată de onoare. Cei trei sunt invitaţii francezilor, dar costurile deplasării lor sunt împărţite în mod egal între organizatorul Salonului de la Paris şi Institutul Cultural Roman, condus de Andrei Marga. Acest element a fost catalizatorul refuzului celor trei. Pe lângă lista autorilor invitaţi de francezi, conducerea ICR a mai alcătuit în nume propriu alte două liste de scriitori romani, printre ei aflându-se şi Neagu Djuvara. În ceea ce-l priveşte pe Neagu Djuvara, istoricul a declarat  că: "nu mă ispiteşte deloc să mă mai fudulesc pe la târguri de carte, asta mă oboseşte, iar ICR-ul mă lasă rece acum. Nu am legătură cu domnii care conduc în prezent Institutul Cultural Roman şi nici dumnealor cu mine, aşa că sunt încântat să fiu lăsat în pace". Andrei Pleşu a explicat,  că "mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj". "Nu mai e vorba de o sărbătorire a cărţii româneşti la Paris", şi-a motivat Gabriel Liiceanu decizia de a nu participa. "Selecţiei de scriitori români făcute de organizatorii francezi i-a fost opusă din ţară o listă care reflectă, până la urmă, răfuieli politice şi personale ale actualei conduceri a ICR", a explicat Liiceanu.

Horia Georgescu: Frauda este fenomen de masă în administraţia locală.

Horia Georgescu, preşedintele ANI, a declarat că un studiu intern efectuat de instituţia sa la nivelul consiliilor locale, municipiilor reşedinţe de judeţ şi consiliilor judeţene indică faptul că fraudarea banilor publici este un "fenomen de masă"."Cred că în următoarea perioadă problematica conflictului de interese în special în achiziţii publice va deveni partea predominantă a activităţii ANI. ANI a făcut un studiu intern în care a analizat consilii locale în municipii reşedinţă de judeţ şi în consilii judeţene, iar rezultatele sunt de-a dreptul îngrijorătoare (...) Fraudarea şi direcţionarea banilor publici în buzunarele aleşilor locali este un fenomen de masă", a afirmat Georgescu, astăzi, la conferinţa "Conflicte de interese şi incompatibilităţi în Europa de Sud-Est. Cazul românesc".

Nicolae Mischie, condamnat definitiv la patru ani de închisoare pentru corupţie .

În 13 iunie 2012, Mischie a fost condamnat de Curtea de Apel Timişoara la patru ani de închisoare cu executare pentru trafic de influenţa şi luare de mită, decizia fiind atacată cu recurs. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Gorj Nicolae Mischie a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu executare pentru trafic de influenţa şi luare de mită, instanţa supremă menţinând luni decizia luată anterior de Curtea de Apel Timişoara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a amânat de trei ori luarea unei decizii în acest caz, la 4 şi 18 februarie şi la 4 martie. Luni, ICCJ a respins recursul lui Mischie, astfel că acesta a primit condamnare definitivă şi urmează să fie încarcerat.

Dosarul lui Voiculescu amânat.

Tribunalul Bucureşti a amânat astăzi, pentru 5 aprilie, judecarea dosarului privind privatizarea ICA, după ce magistratul care a intrat în sală în locul judecătoarei Viorica Dinu, a arătat că trebuie stabilit un nou complet care să judece în fond această cauză. În 15 martie, judecătoarele Viorica Dinu şi Antonela Costache, de la Tribunalul Bucureşti, au fost arestate preventiv pentru luare de mită şi trafic de influenţă.






ŞTIRI METEO

Miercuri   20  martie 2013.

Vremea se menţine caldă pentru această dată. Cerul, variabil ziua, se va înnora treptat spre seară şi noaptea, începând din vestul ţării. În primele ore, izolat în Carpaţii Orientali vor fi condiţii de precipitaţii mixte, iar spre sfârşitul intervalului, va ploua local, îndeosebi în vest şi sud. Vântul va sufla slab şi moderat, cu unele intensificări pe creşte. Temperaturile maxime vor fi cuprinse între 9 şi 18 grade, iar cele minime se vor situa între -1 şi 9 grade, mai scăzute în depresiuni până spre -3 grade. În zonele joase, izolat vor fi condiţii de ceaţă. Presiunea atmosferică va continua să crească ziua, apoi va avea o nouă scădere.

PERSONALITĂŢI

Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici (născut 18 martie 1957 în București) este un scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan.A absolvit Universitatea din București, Facultatea de Fizică în 1981, obținând ulterior masteratul cu un studiu despre lasere. Își susține doctoratul cu teza „Imaginarul filosofic al fizicii. Cazul Pierre Duhem”, în cadrul Universității din București.
Burse și granturi de cercetare.
Noiembrie - decembrie 1992: Tempus (European Community), Paris, École Pratique des Hautes Études;
 Decembrie 1994 - iunie 1995: Stipendium zur wissenschaftlichen Aus- und Fortbildung în Deutschland (Deutscher Akademischer Austauschdienst, DAAD), Boppard-Frankfurt am Main, Goethe-Institut;
 September 1999: Eminescu Trust, Oxford, Oriel College.
Patapievici a fost producător TV a două spectacole pentru TVR Cultural
Activitate culturală
"Idei în libertate" (2002-2005) (Premiul Consiliului Național al Audiovizualului, CNA, pentru cea mai bună emisiune culturală a anului 2003; Marele Premiu al Asociației profesioniștilor de televiziune, APTR, 2004)
"Înapoi la argument" (2006)
Începând cu anul 2004, Patapievici este director al unei reviste culturale, Idei în dialog , publicat de Academia Cațavencu.
În 17 martie 2012, Universitatea de Vest i-a oferit lui H.R.Patapievici distincția de Doctor Honoris Causa.
Alte titluri:
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru fondator al Grupului de cercetare Fundamentele Modernității Europene
Membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises
Activitate publicistică
Debutul său ca un eseist a fost în 1992, în Revista Contrapunct, iar de atunci a avut contribuții diferite, inclusiv editoriale, în Revista 22 (1993-2003), LA & I (2003-2004), , Dilema (acum Dilema Veche)(2004-2005), Orizont, Vatră, Secolul 20, ID-ul (din 2005) și Evenimentul Zilei (din 2006).
Prezența lui Horia-Roman Patapievici în spațiul public românesc de după 1989 a stârnit uimire, curiozitate, admirație – și numeroase polemici. În timp ce pentru unii scrierile lui H.-R. Patapievici au cel mai adesea aerul unor sentințe, pentru alții scrierile lui H.-R. Patapievici au fost și rămân repere ale gândirii democratice romanești, analize percutante și riguroase ale patologiilor comuniste și post-comuniste.
În ianuarie 2005, Traian Băsescu, președintele nou-ales din România, l-a numit pe Patapievici în funcția de șef al Institutul Cultural Român (ICR), înlocuind după o normă de 15 ani pe Augustin Buzura. În anul 2013 H. R. Patapievici este inlocuit la conducerea ICR cu Andrei Marga.Activitatea din ultimii ani a Institutului Cultural Român a fost apreciată la nivel european, H.R.Patapievici fiind ales la conducerea rețelei institutelor culturale europene (EUNIC) a cărei președinție a deținut-o până în 2011. EUNIC este un organism constituit la propunerea British Council din care fac parte cele mai prestigioase institute culturale europene (Institutul Cervantes, Institutul Francez, Goethe Institut, etc.). Ultimul succes notabil al activităţii ICR sub conducerea lui H. R.  Patapievici este  alegerea României ca invitată de onoare a Salonului Internaţional de Carte de la Paris, în 2013.

"Sarcina mea este să fac cunoscută peste hotare cultura română. Nu ceea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alții că nu este ea.Nu este rolul vreunei instituții să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc și ce nu este cu adevărat românesc". (Horia Roman Patapievici)

“E o tendință a sistemului politic românesc de a îi elimină pe intelectuali. Intelectualul care reușește să ocupe o poziție importantă este imediat puternic demonizat. (...)Toată lumea se întreabă de ce intelectualii nu fac ceva, iar când reușesc să facă, fie se trece cu vederea performanța lor, fie sunt direct demonizați chiar pentru acea performanță.” (Horia Roman Patapievici)

S- A ÎNTÂMPLAT ÎN 19 MARTIE.....

19 martie este a 78-a zi a calendarului gregorian.

Evenimente

    1279: Victoria mongolilor în bătălia de la Yamen sfârșește dinastia Song în China.
    1808: Ferdinand al VII-lea devine rege al Spaniei.
    1823: Augustin I al Mexicului, primul împărat al Mexicului, abdică .
    1859: A avut loc, la Paris, premiera operei "Faust" de Charles Gounod.
    1888: A demisionat Guvernul condus de Ion C. Brătianu.
    1889: Ferdinand de Hohenzollern a fost proclamat principe al României cu titlul de Alteță Regală.
    1913: A avut loc premiera versiunii integrale a operei „Boris Godunov", de M. P. Musorski, la Metropolitan Opera din New York.
    1915: Planeta Pluto este fotografiată pentru prima dată dar nu este recunoscută ca planetă.
    1944: Al doilea război mondial: în cadrul Operațiunii Margareta I trupele naziste ocupă Ungaria.
    1945: Hitler semnează Decretul Nero privind distrugerea infrastructurii economiei germane pentru a numai putea fi utilizată de trupele aliate.
    1949: A avut loc congresul de constituire a Uniunii Tineretului Comunist – UTC.
    1953: Au fost televizate pentru prima oară Premiile Academiei Americane de Film.
    1958: A fost creat Parlamentul European, ca for consultativ al Uniunii Europene.
    1990: Izbucnesc violențele interetnice de la Târgu Mureș.
    2003: Începe invazia în Irak.

S - a născut...

    1813: David Livingstone, misionar și explorator scoțian (d. 1873)
    1826: Nicolae Hurmuzaki, om politic român (d.1909)
    1895: Ion Barbu, poet, matematician român (d. 1961)
    1900: Frédéric Joliot-Curie, chimist francez, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1935 (d. 1958)
    1916: Irving Wallace, scriitor american (d. 1990)
    1917: Dinu Lipatti, pianist și compozitor român (d. 1950)
   
Decese

    1865: Nicolae Filimon, scriitor, cronicar teatral și muzical român (n. 1819)
    1965: Gheorghe Gheorghiu-Dej, politician român (n. 1901)
    1979: Alexandru Dima, critic și istoric literar român (n. 1905)
    1980: Teodor Naum, filolog și traducător român (n. 1891)
    1987: Louis Victor de Broglie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel (n. 1882)
    2008: Arthur C. Clarke, scriitor britanic de science fiction (n. 1917)
    2008: Hugo Claus, scriitor, regizor belgian (n. 1929)
   
Sărbători

    Ziua tatălui,: în Spania, Portugalia și Belgia (Ziua Sf. Iosif)
    În calendarul romano-catolic: Sf. Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria

vineri, 22 februarie 2013

Momente uitate Horia-Roman Patapievici


Comunismul si crimele lui nu trebuie uitate !


În preajma ştreangului (istoria unei nopţi) – Horia-Roman Patapievici


După 23 de ani de la revoluţie nişte demenţi în frunte cu pOnta, aNtonescu, vOiculescu, iLiescu... si lista este deschisa , au hotărât să ne readucă înapoi în comunism. Acest lucru este inacceptabil dar asta am spuso într-un articol recent, iată aici domnul Horia-Roman Patapievici va expune aşa în câteva cuvinte cam cea ce au reprezentat SECURIŞTII COMUNISMULUI asta pentru posteritate dar credeţi-mă ei au fost mult mai răi decât aici, regim care a ucis mai bine de 100.000.000 de oameni voi prezenta în fiecare săptămână câte un astfel de document, noi nu avem voie să uităm crimele acelor nenorociţi.


partea I
partea II



,,Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a veadea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.
La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început, uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă, iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.
Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus căluşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura pe afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc“trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa la zid. Un bărbat bărbos, cu alură de pictor, urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când, miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu avea încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, “staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi, ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele, şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, monoton şi cu ură. Îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acestor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rânjeau, fumând. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitpr, iar câţiva dintre cei întinşi implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia erau răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, piele noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.
În fine, îmbrânciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoilate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stângă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strâmt, şi doi dintre noi, rănindu-şi mâinile, erau constrânşi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebând câte “bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns “şapte”“Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate, “îi… îi… împuşcă acum?” “Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul. Am înteles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decât demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua şi că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mâinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngânând Tatăl Nostru.
Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlâcul de deasupra şoferului, am îmceput să privim drumul. A coborât pe strada Eforie, a trecut Dâmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, “Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inagurat glorioasa “victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată. Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava.
Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vârâţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere de mai puţin 15 m² suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atât de înghesuiţi, încât, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi.
Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.
Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototlite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fuseste bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Râmâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.
Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decât noaptea târziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau, pur şi simplu, striviţi de autoblindare, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntâlnită. Mi s-a povestit de arestaţi târâţi de picioare până în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid şi apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi în Jilava. Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărâmă osul şi poate crăpa ţeasta. Un tânăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea. Văitându-se şi târându-şi ciotul însângerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras in antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.
Când au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, câte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. În faţa mea, pe banchetă, se afla un tânăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut pestea ceafă cu bastonul până când şi-a pierdut cunoştinţa; când şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule – de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tânguioasă şi pierdută.
Sfâşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sârmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai târziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele.
Am intrat într-un soi de cramă având pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunţuroase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurându-ne, să nu întoarcem captele. În dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sânge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sânge, am început să-i simt mirosul.
Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: “pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Când ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gândit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de “alături”, unde trebuia să fim noi “aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pământ. O neliniştitoare “cramă de spital”. Lângă zidul din stânga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia când mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi. În mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frânghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier şi câteva cârpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pâlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sânge neînchegat de pe podea şi cârpele îmbibate cu sânge proaspăt. În jurul scaunului – sânge, pe zidul de masă – sânge, cârpele – murdărite de sânge… Acolo fusese torturat un om cu foarte puţin înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întâmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Şi atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălaltva scăpa cu viaţa, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.
Dar Dumnezeu a voit să treacă şi acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a târât până la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îî zvâcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, până la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, până ce am ajuns să stăm trei în acelaşi pat.
Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obişnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din când în când uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obişnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pândiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precuat, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de când eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie. În noi, cum se întâmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este, poate, motivul pentur care, fiecare faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţii. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere. În mod spotan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe, căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
Înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămânând încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezii, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Feciara Maria care începe prin cuvintele “Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…” Nu ştiu câţi dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerându-ne iertare, am plâns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.
În fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi, iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim având conştiinţa că nu şi-au făcut decât datoria.
Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, având aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pământ sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de câmp. Latura curţii formată din zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşca, mâncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pământul era atât de bătătorit, încât netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Înţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa. Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceaşescu.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.
Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi sprea a tortura şi a ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria. Astăzi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se amestecă pe stradă printre noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decât un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura şi ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.
21 ianuarie
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Universităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurenţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Vali Constantinescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Mariana Berechet. În rest, nu mai ştiu nici un nume. "

                                                              Multumesc lui ,, In linie dreapta "

Noi nu vom uita ....

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More