„Comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“.

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine.
Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi.
Martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui.
Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?
Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

Având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:

   - Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
  -  Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum.
  -  Nu este oare o ipocrizie fără mărgini să condamni crimele comunismului fără să fie demascați adevărații călăi?
  -  De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  -  De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust?
Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.

Din păcate, atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.
Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
(Pr. prof. dr. Mihai Valică  - "România între martiraj, ocrotirea şi răsplătirea torţionarilor și teroarea ideologică.")

Posted in: civica,comunism,educatie,martirul,vioricacrainic