Gânduri de seară............

"Românii cred despre ei că sunt un popor inteligent. Mai inteligent decât altele. Ştim cu toţii cât e de riscant să faci asemenea generalizări, cât e de greu să măsori inteligenţa şi cât de nătânge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sunt, oricum, mai complicate. Admiţând că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem câteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.

Trei excese: 

Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decât în atac, în opoziţie, în încăpăţânarea de a fi mereu „contra“. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decât stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decât dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e, totuşi, o simplă modalitate de a fi prost dispus.

Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii“, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate“. În realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atât de subtil încât să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului“ public.

 Excesul sofistic. În excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutând nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie.

Trei carenţe:
 
Inteligenţa fără cultură. Poţi fi ager la minte, dar, pe termen lung, mintea trebuie hrănită şi cu altceva decât cu vitamina sa nativă. Nu spun că un negustor inteligent trebuie să citească seara din Shakespeare (deşi nu strică), dar cei a căror meserie e legată de vorbire şi de comentariu e musai să facă vocalize, confruntându-se cu vorbele şi comentariile altora. Puzderia de ziarişti, analişti, politicieni, vedete ale micului ecran, scriitori, diplomaţi, consilieri etc. care se perindă zilnic prin faţa noastră ar face foarte bine să nu se bizuie strict pe inteligenţa lor naturală, pe bunele lor reflexe. Să mai şi citească. Să mai aibă şi dubii, şi stupori, şi tristeţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Enumerarea de mai sus îi cuprinde, nu întâmplător, şi pe scriitori. Şi ei se simt, uneori, dispensaţi de a avea lecturi, de vreme ce au talent. Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar şi să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Meryl Streep ş.a. Dincolo de voci, decolteuri şi ocheade, se simt şi oarece deprinderi culturale...

Inteligenţa fără morală. E o maladie comună. Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteţi, de lepre şi de şmecheri. Malversaţiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală – de asemenea. Seară de seară, văd la televizor tot felul de „băieţi deştepţi“ care mint, se prefac, amestecă borcanele, calcă-n străchini şi dau cu bâta-n baltă. Au, cu toţii, destulă inteligenţă cita e necesară pentru împlinirea unui program rapid de parvenire, dar nu destulă cita ar trebui pentru a nu se face de râs şi – dacă se poate – pentru a-şi salva obrazul.

Inteligenţa fără spirit. Atingem aici un prag despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în câteva rânduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte (şi se sacrifică) pe sine, care iese din imediat şi circumstanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, nu e inteligenţa cu care pricepi calculul infinitezimal sau Critica raţiunii pure, nu e inteligenţa mercuriană, combinatorie, genialoidă. E facultatea de a plonja în inevident, de a simţi inactualitatea actualităţii zilnice, de a veni spre real de la celălalt capăt al lui. A fi inteligent fără spirit e a fi perfect adaptat la lume şi la veacul tău (cu toate idiosincraziile lui), a crede că lumea îşi e suficientă sieşi şi că inteligenţa ta e meritul tău. Inteligenţa fără spirit e una din marile probleme ale modernităţii. Ea promite mari victorii asupra realului, coroborate cu o masivă pierdere de sens. Decât să evacueze însă problema sensului, inteligenţa adevărată preferă să treacă drept sminteală. Căci nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decât folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă. Fără să alunece în aroganţă şi temeritate vidă." (Andrei Pleşu)

Read More

SENSIBILITATE DE 8 MARTIE by Cristina Dana Preda

 Doi oameni splendid indragostiti, un oarecare EL si o oarecare EA, impreuna cu nerabdarea, dorinta si speranta, trairi pe care le gazduiau cu determinare in trupurile lor albe ca doua statui sculptate in marmura slefuita si lucita de noianul mangaierilor repetate, au plecat intr-o buna zi, calatorind prin puterea magica a visului implinit, in lumea vesela si colorata a basmelor reale si poposind la intamplare pe marginea unei strazi aglomerate, a unei oarecare urbe, pe o strada oarecare a miscarilor si a zgomotelor, pe marginea ciobita a unui trotuar invechit, ei s-au oprit o clipa, privind cu atentie si analizand oamenii de astazi, o lume nebuna a agitatiei, suier de viteza, inghet uman, ruptura a spiritului si inutilitate a existentei. In vacarmul de nepovestit ales de catre cei doi, se observa o ampla si stralucitoare aura, valvataie aprinsa a dorului, care ii inconjurase complet pe acesti indragostiti ramasi stana de piatra privitoare si cautatoare de liniste. Ei erau ca doi oameni ametiti si rataciti in interiorul unei multimi grabite, forfotitoare, foarte ocupate si pe tacute, amandoi au decis sa ramana acolo, spre a arata omenirii intregi, ca pentru doua suflete ale iubirii, nu importa locul, ambientul, circulatia intensa sau nervozitatea celor din jur si fara a se mai gandi, plecandu-si lent fruntile in asa fel incat ochii lor sa se poata privi doar pe ei singuri, lasandu-si barbiile sa-se atinga delicat in curburile lor, ei si-au lipit buzele inrosite brusc de invazia emotiei, petrecandu-si-le si amestecandu-si-le intens, mainile ei cuprinzandu-l pe baiat peste umerii lui masivi, iar el apuncand cu un singur brat, de jur imprejur, talia ei subtire. Trecatorii cei ocupati ai strazii aglomerate, prinzand din priviri momentul sincer al pasiunii ce se desfasura chiar sub ochii lor tristi, au oprit timpul vitezei pe care si-o alesesera ca partenera de viata, partenera rece, frigida si cu ochii stinsi, infundati parca in adanciturile orbitelor, cu mainile transpirate, cu inimile impietrite de prea mult timp petrecut in singuratate colectiva, au inceput deodata, ca prin miracol, sa inmoaie, sa topeasca falsitatea efemera pe care o purtau ascunsa in interiorul lor, sa renunte treptat la egocentrism, sa arunce departe de ei tot raul cuprins in viata lor, oprind zgomotoasele masininarii interioare care le macinau sanatatea, stopand efervescenta faptelor lor fara de rost, suspendand miscarea de autoizolare directionata dramatic inspre depresie, mutind si surzind invidia care le macina fiinta si deodata, pe nesimtite, au purces catre renastere, umflandu-si piepturile lor anemice si astenice, inaltandu-se pe varfuri pentru a privi mai bine catre zarile senine ale vietii lor si intinzandu-si mult oasele anchilozate, au inceput din nou sa traiasca.      

Read More