miercuri, 14 mai 2014

Gânduri de seară.............


Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lăsa-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...  (George Topîrceanu)







marți, 13 mai 2014

Iraționalul în politică.


Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală.
Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta conducere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a contrasemna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lipsei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii intelectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, redusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lipsit de orice interese reale pentru ideologii și teoretizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu președintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot servi drept ținte secundare în campania prezidențială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți funcționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile decăzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat salariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poate să fie așa, deși mi se pare că gestul premierului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i înstrăineze pe unii oameni de stânga onești.

Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod autentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și alții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e plagiatul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria conspirației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar provocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de suspendare și apoi de demitere a președintelui fusese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut rateurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit reacțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Europeană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului concertat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a venit această rezistență neașteptată, neanticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au întrebat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară care să sape guvernul legitim, cineva cu trecere la nemți, la americani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are legături cu presa străină sau cu diplomați europeni și americani? ICR-ul lui Patapievici, bineînțeles. E adevărat că, vigilent, USL deja schimbase conducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era marea urgență?, s-au întrebat mulți atunci. Din punctul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a continuat și și-a atins scopul. Băsescu a rămas președinte.

Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un calcul rațional. Într-o măsură considerabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se combină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teoriei jocului. De aici provin și inutilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea discutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lumea reală sfârșește prin a-și lua revanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o întrebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată.  (Andrei Cornea)

sursa : Revista 22

Gânduri de seară........


Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă,
un braţ puternic sau un mare vis.
Eram ca izgonit din paradis,
ca bântuit de ciumă şi năpastă.

Şi te-aşteptam, cum creanga de cais
aşteaptă, primăvara, floarea castă,
sau cum potirul, sfântul vin şi-adastă
şi spada-nfriguratul pumn deschis.

Te-adulmecam în pânde lungi, ca lupul,
şi-n calea ta mă aşterneam chilim...
Minunea ta, ce har îmi umple trupul?.

Ce coasta-mi dai, ce braţ de heruvim?
De tine-s plin, cum e de faguri stupul,
şi aripi prind în cerul tău sublim.(Radu Gyr)

 

Happy birthday Stevie Wonder!


Happy birthday !

Stevie Wonder, născut pe data de 13 mai 1950, este un cântăreț, compozitor, multi-instrumentist și producător american.
A luat lecții de pian la vârsta de 7 ani şi  a învățat singur să cânte la armonică, tobe şi bas, până la vârsta de 10 ani.
În anul 1961, la vârsta de 11 ani, Wonder a fost descoperit cântând la colțul unei străzi de către o rudă a trupei The Miracles, Ronnie White, care a făcut mai târziu cunoștință cu Wonder. White l-a adus pe Wonder și pe mama sa la Motown Records.


Impresionat de tânărul muzician, șeful executiv de la Motown, Berry Gordy i-a făcut un contract cu Motown Records cu numele de Little Stevie Wonder. Înainte de a semna, producătorul Mickey Stevenson i-a dat numele de scenă lui Wonder, după ce a spus „This boy is a wonder” (băiatul ăsta este o minune). A semnat un contract cu casa de discuri Motown la vârsta de 11 ani și continuă să cânte pentru aceasta și în ziua de azi.


Pe data de 4 octombrie 1975, Wonder a cântat în cadrul concertului „Wonder Dream Concert” în Kingston, Jamaica, un concert de caritate pentru Institutul Jamaican pentru orbi. Împreună cu Wonder, cei trei membri ai trupei The Wailers — Bob Marley, Peter Tosh și Bunny Wailer — au cântat împreună pentru ultima dată.



Până în anul 1975, la vârsta de 25 de ani, Stevie Wonder a câștigat două premii Grammy consecutive: în 1974 pentru "Innervisions" și în 1975 pentru "Fulfilligness First Finale".


În anii '80, Wonder a atins un nivel mare de popularitate, evidențiat de o creștere a vânzării albumelor sale, participarea la acțiuni de caritate, colaborări importante, impact politic și apariții TV.



"Hotter than July" (1980) a fost primul album single de succes al lui Wonder, iar single-ul „Happy Birthday” a ajutat foarte mult la campania lui pentru a transforma ziua de naștere a Dr. Martin Luther King într-o sărbătoare națională. Albumul a mai inclus și „Master Blaster (Jammin')”, dedicat lui Bob Marley, „All I Do” și balada „Lately”.



Are un simț al armoniei foarte dezvoltat și folosește note extinse în compozițiile sale. Multe din melodiile sale au schimbări bruște și imprevizibile.




luni, 12 mai 2014

Gânduri de seară.......


Dorul porneşte-n zbor
Zboară hoinarul dor.
Stoluri de doruri
Trecând nevăzut
Tainic şi domol.

Doruri la un soroc
Toate pornesc un joc.
Şi se fac stele
Şi păsări şi nori
Prin văzduh lunecând.


Dorul nu stă-n loc
Nu se-ntoarce din drum.
Până la soroc zboară-n zări nebun
Zboară peste noi
Nu se-ntoarce-napoi........




Dorul ce-ţi e menit
Doar tu l-ai auzit.
Nor e şi stea e
Şi pasăre-n zbor
Numai tu îl ştii.

Dorul nu e stingher
Cum nu e steaua-n cer.
El se îndreaptă
Spre oameni în zbor
Prin văzduhuri plutind.

Dorul nu stă-n loc
Nu se-ntoarce din drum.
Până la soroc zboară-n zări nebun
Zboară peste noi
Nu se-ntoarce-napoi...............

O ultimă precizare despre "intelectualii lui Băsescu".


Am mai spus și cu alte ocazii: aș fi vrut să trăiesc în țara mea senin, văzându-mi de treabă, asemeni colegilor mei din Occident. Să știu că afacerile țării sunt pe mâna unor gospodari pricepuți și de bună credință care, la rândul lor, își văd de treabă precum colegii lor din Occident. Climatul de isterie politică este profund nociv pentru cel care, cum atât de frumos spune Cărtărescu într-un interviu recent, trebuie lăsat „să trăiască întreaga viață ochi în ochi cu el însuși”. Căci altfel, cum să dea tot ce e mai bun în el, pentru cei din afara sa? N-am avut norocul ăsta. N-a fost vreme frumoasă în România acestor ani. Aș fi vrut să votez, potrivit libertății mele de a alege, fără să trebuiască să dau socoteală pentru votul meu și fără ca opțiunea mea politică să fie criminalizată. Când a votat în 2007 cu Sarkozy, André Glucksmann nici n-a fost scuipat pe stradă, nici n-a fost linșat în emisiuni de televiziune. Și nici nu i-a fost terfelită viața privată. La un moment dat a explicat, scurt, în Le Monde, de ce îl sprijină pe candidatul dreptei (Pourquoi je choisis Nicolas Sarkozy, 29. 01. 2007), fără ca cineva să-l batjocorească, să-l amenințe sau să-i lipească pe frunte eticheta infamantă „intelectual al lui Sarkozy”. Omul și-a văzut mai departe de scris și, de câte ori a socotit de cuviință, s-a făcut auzit în piața publică.
Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta „intelectuali ai lui Băsescu”. „Băsistule!”, aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă. Totul a culminat cu calificativele obscene rostite în public, în ultima vreme, de la nivelul funcției de prim-ministru. Nu am văzut niciodată în acești douăzeci și cinci de ani votanți stigmatizați pentru faptul de a fi ales neocomuniști notorii sau antisemiți calificați. Nu am văzut partide supuse oprobriului public pentru densitatea de borfași, de foști activiști și de securiști pe care o propun poporului pe listele electorale. I-am văzut în schimb tot timpul pe intelectualii liberali ai țării terfeliți la fiecare colț de stradă.
Voi reveni acum, pentru ultima oară, asupra etichetei „intelectual al lui Băsescu” și o voi face referindu-mă la cele spuse cu ocazia decorării câtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei. Am avut onoarea să fiu printre ei și să răspund Președintelui la alocuțiunea lui.
N-am nici o îndoială, am spus, că pentru orice om care dorește în mod matur binele României destinul țării noastre este legat de cel al Europei. De ce? Pentru că atunci când vorbim despre Europa, avem în vedere acele câteva valori care nu sacrifică niciodată libertatea individului pe altarul Statului. Respectul față de demnitatea persoanei (și nu disprețul față de ea) se află, în civilizația Occidentului, în cumpănă cu respectul față de viața-laolaltă a indivizilor, garantată, aceasta, prin ceea ce se numește „statul de drept”: faptul că nimeni nu se așază mai presus de legi. Pentru că orice intelectual autentic își ia ca reper politic valoarea cardinală a libertății individuale, era firesc ca opțiunile noastre să meargă în direcția unui președinte al țării care să ne garanteze că istoria României se-așază de-acum ferm pe drumul către Europa. Și, aducându-mi aminte de eticheta care ni s-a lipit pe frunte, cea de ,,intelectuali ai lui Băsescu”, am încheiat spunând:

 „Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decât că noi am fost «intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european.”
Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi.
Mă gândesc că viața mea s-a scurs, vreme de peste patruzeci de ani, în comunism. Apoi, vreme de douăzeci și cinci de ani în grotescul și dezmățul „tranziției”. Nu mai știu dacă voi apuca să trăiesc, senin și scutit de orice etichete, câțiva ani, doar ochi în ochi cu mine însumi. (Gabriel Liiceanu)

sursa: Revista 22

sâmbătă, 10 mai 2014

Gânduri de seară.............


Preţul... care-i preţul...
Preţul libertăţii... e scump !

Între Dumnezeu şi diavol
Este viaţa unui om.
Cu dorinţele de bine
Şi tentaţii către rău...

Între Dumnezeu şi diavol
E lumină şi-ntuneric.
Tare-i greu să vezi poteca
Şi să mergi pe drumul drept.

Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi trăi.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

Pădurea-i pângărită
Vorbirea violentă
Respectul răsturnat.
Asta nu e libertate.
Salvează-ne Divinitate!



Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi traï.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

vineri, 9 mai 2014

Gânduri de seară.........


Arde macul să se-nsoare,
Macul roşcovanul,
C-a pus ochii pe-o Cicoare…
Nu-i ca ea o altă floare
Mândră în tot lanul.

Însă floarea mult iubită,
Floare mai aleasă,
Nu-i cu macul potrivită,
Ci-i cu Flutur logodită
Şi-i va fi mireasa.

Craiul Flutur, domnul mare,
Mânios, pe dată,
S-aruncă pe vânt călare,
Şi-ajungând la Mac în zare,
A pornit a-l bate.


Cu aripile-aurite,
Strajnic mi-l loveşte,
Jos cad foile izbite,
Şi din urmă , risipite,
Vântul le goneşte .

Râd cicorile şi lanul…
Creşte veselia,
Că din Macul Roşcovanul
A rămas acum, sărmanul,
Numai măciulia....


joi, 8 mai 2014

Gânduri de seară...........


Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară.
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Şi l-au scos de dimineaţă
Alb şi încărcat de rouă,
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taină nouă.

Au înnebunit salcâmii
Şi cu boala lor odată,
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Şi cu lumea asta toată.



Păsările aiurite
Îşi scot sufletul din ele,
Pribegind de doruri multe
Călătoare printre stele.

S-a-mbătat pădurea verde
Nu mai e aşa de calmă,
Ţine luna lunguiaţă
Ca pe-o inimă în palmă.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii,
Şi tu vrei să fiu cuminte?

„Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român!"


Motivul pentru care prim-ministrul Victor Ponta a refuzat să contrasemneze decretele de decorare emise recent de președintele Traian Băsescu a fost clar exprimat de către acesta. Este vorba, a spus premierul, de „persoane care au făcut deseori declarații și au exprimat opinii anti-românești”. Suntem înclinați să credem că, dacă ar fi fost pus în situația de a contrasemna decorarea lui Eminescu, Caragiale, Goga ori Cioran, dl Victor Ponta, indignat de următoarele „declarații și opinii anti-românești” ale acestora, ar fi scris la fel de nervos NU:

Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460).

I.L.Caragiale: „M-am exilat şi atîta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” (apud Dan C. Mihăilescu, Despre lume, artă şi neamul românesc).

Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916).

Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. Lipsa noastră de noroc e o poezie fără ritm, e-un cânt înaintea inspiraţiei, e-o schiţă a unei imposibile melodii. Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. [...] Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24)

Așadar, de ce vă opriți, domnule Ponta, la simplul refuz de a contrasemna un decret? De ce nu vă inspirați din ziua de 12 octombrie 1793, când, la Saint-Denis, revoluționarii francezi au început profanarea mormintelor regilor, scoțându-le cadavrele în stradă și batjocorindu-le? De ce, de la tribuna pe are o aveți, nu instigați poporul să dezgroape osemintele regilor culturii noastre și, pentru „declarațiile și opiniile lor anti-românești”, să le calce în picioare? Iar pe noi, intelectualii care, într-o țară ce trece drept democratică, am îndrăznit să votăm altfel decât ați dorit dumneavoastră, supuneți-ne linșajului public, ațâțați posturile de televiziune să ne toarne cisterne de lături în cap, cereți-le oamenilor să ne scuipe pe stradă, sugerați-le la ceas de taină să ne împuște în casa scării. Căci așa merită să pățească „dușmanii neamului” și „trădătorii de țară”, „ticăloșii care ne falsifică istoria” și care „ne murdăresc valorile”! Stârpituri ce suntem, gunoaie putride, limbrici, ploșnițe și omizi! Stârniți ura „poporului care ne hrănește” asupra noastră! Oricum, ne-ați anunțat recent că „ne paște războiul”. Înțeleg că dați cu noi prima bătălie. Moarte intelectualilor!(Gabriel Liiceanu)

Sursa : Revista 22


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More