vineri, 31 ianuarie 2014

Gânduri de seară............


Trezeşte-te, bătrâne Caragiale,
Şi vino cât mai grabnic printre noi;
Să vezi o lume plină de eroi,
Dar şi eroi ai zilelor matale.

Avem acuma caţavenci de soi,
Care se pierd în cuvântări banale.
Trezeşte-te, bătrâne Caragiale,
Şi vino cât mai grabnic printre noi.

Iar, de-o să vii, poate găseşti o cale
Să îi aduni pe toţi c-un măturoi,
Şi să-i arunci la groapa de gunoi,
Ce încă mai există-n Haimanale.
Trezeşte-te, bătrâne Caragiale! (Virgil Petcu)



Pe 4 februarie Radu Moraru va invita sa ocupați ...

Dragi prieteni liberi, dragi ziariști liberi,

Va invit marți 4 februarie ora 4 p.m. pe Calea Victoriei, lingă studiourile NASUL TV, sa ne integram în SCHENGEN bistro bar, sa bem un ceai fierbinte și sa așteptăm decizia CNA privind excluderea/ne-excluderea televiziunii NASUL TV din lista “must carry”!
Atentatul asupra NASUL TV s-a produs deja in JOIA NEAGRA, pe 30 ianuarie 2014, când un membru CNA, susținut și de alți membri, a cerut in mod ilegal scurtarea listei “must carry” exact cit trebuie ca NASUL TV sa nu mai existe! Astfel au fost încălcate Legea Audiovizualului, deciziile CNA, decizia Curții Constituționale și o sentința definitiva a Justiției Românești!

La multi ani!!


La mulţi ani Maestre!

Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în orașul București. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (I.A.T.C.) „I.L. Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.




După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).




După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, unde este actor și în prezent. Din anul 2002 este Societar de onoare al Teatrului Național din București.



Marin Moraru este un actor care a uluit lumea teatrului cu creaţiile sale. Spectacole precum "D'ale carnavalului", "Leonce şi Lena", "Nepotul lui Rameau", "Capul de răţoi", "Umbră", "Troilus şi Cressida", "Ocolul pământului", "Trei gemeni veneţieni", ori, după Revoluţie, "Tache, Ianke şi Cadar", "Egoistul", "Crimă pentru pământ" l-au avut şi îl au în fruntea distribuţiei...



Actorul care a făcut onoare şcolii româneşti de teatru şi film a primit în data de 2 martie 2009 premiul pentru întreaga carieră la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezintă recunoaşterea legitimă pe care lumea filmului de la noi o acordă contribuţiei importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor 4 decenii de cinematografie din România.


La mulţi ani!!

Ovidiu Lipan

Ovidiu Lipan (n. 31 ianuarie 1953, Iași) este un muzician, compozitor și baterist român, cunoscut ca membru a două formații marcante de muzică rock din România, Roșu și Negru și Phoenix.
A urmat autodidact acordeonul și pianul. Trăgându-se dintr-o familie de muzicieni, bunicul lui Ovidiu Lipan fiind percuționist, și având toba în casă, era inevitabil să nu bată în ea.
 A urmat liceul Costache Negruzzi în paralel cu școală de muzică (clarinet). În primul rând, când a apărut în grupul Roșu și Negru strămutat de Nancy Brandes la Iași (anii '67-'68, când Lipan avea vârstă de 13 ani), s-a dovedit (inclusiv că vârstă, revăzând filmările de arhivă) copilul teribil al tobelor și implicit al rock-ului românesc. La cele două festivaluri ale Arhitecturii (69 și 71), practic gale naționale ale rockului românesc din acei ani, a câștigat de fiecare dată premiul pentru cel mai bun baterist (chit că era clar și cel mai tânăr-15 ani). Muzica ieșenilor, de altfel, era evadată din obișnuințele vremii, spre un jazz-rock de mare clasă, elitist (și oricum nou pentru România). Având un mare succes în rândul studenților, au făcut concerte în toată țară cu sălile pline, Ovidiu Lipan fiind cap de afiș.

A continuat să cânte după 1971, în București, cu Roșu și Negru  până la jumătatea anilor 70, dar și în alte formații de acompaniament ale vremii. Așa că în 1975, când postul de baterist de la Phoenix (cea mai populară trupa a momentului atunci) a rămas liber, a fost primul contactat. De atunci (capodopera discografică «Cantafabule») apare aproape în toate show-urile și pe toate discurile Phoenix. A fugit din țară laolaltă cu ceilalți conduși de Nicolae Covaci, la începutul verii 1977, iar în Germania a continuat să cânte în diverse formule, nu numai cu foștii Phoenix... Astfel, în 1978 a înființat MADHOUSE - cu Iosif Kappl și Krauser – formulă care a înregistrat două discuri. Au cântat mult prin cluburile germane și la mari festivaluri internaționale. Apoi colegii au intrat în LAKE, el în schimb a cântat ba în studiouri, cu ERUPTION, cu ELOY, cu Joachim Witt (new-wave german), diverse sessions cu Herman Rarebell de la SCORPIONS, prin cluburi (incl Ginger Baker), cu RATED X (trupa nemțească cu care a editat două albume)-fiind un muzician complet a avut propriul big band și a cântat la turnire de dans internaționale cu Michael Hall. A terminat studiile la academia de jazz W. Hartman. O viață muzicală complexă, onorând comenzi dintre cele mai variate. Firește, când PHOENIX s-au repus pe roate a fost din nou alături de fugari.

A revenit în țară în ianuarie 1990 (Revoluția i-a prins pe Phoenix cântând în Hyde Park din Osnabruck) nu cu trupa, ci cu un convoi de ajutoare pentru copiii din Moldova natală împreună cu maestrul Celibidache din Austria. Ovidiu Lipan a revenit în România după revoluția din 1990 și a realizat “Visul Toboșarului”, un poem simfonic, într-un spectacol de world-muzică care a rămas pentru todeauna întipărit în mintea spectatorilor.



În 2003, Ministerul Culturii și Cultelor i-a acordat Premiul de Excelență pentru întreaga activitate, în  2004, a primit  Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”, iar in 2007 Meritul Cultural în Grad de Ofițer.





LISTA CU PONTA & Tiberiu Vanca


     LISTA CU PONTA

                        Vreţi nu vreţi, dragi prieteni, mare parte din voi, interlopii (categorie ce cuprinde universalitatea de încălcători de lege şi morală,violenţii, respectiv cei înconjuraţi de adevărate armate de bătăuşi plătiţi) sau categorii mai strâmte, hoţi, delapidatori, şi alţi  comitenţi de fapte minuţios descrise de codul penal sau de varii alte legi                   avertizant-sancţionatoare, trebuie să aveţi la portofel pe lângă sumele necesare achitării serviciilor de trafic de influenţă, şi „lista cu Ponta”, listă ce-i încarcă de nădejdi pe cei strânşi cu uşa. Dar ce atâta vorbărie! Ce o mai fi „aia” „Lista cu Ponta”. Ei bine la obiect un amplu tabel nominal ce cuprinde numele şi prenumele tuturor celor care-l cunosc pe starostele de la Victoria din vremi iniţiatice: să zicem cei alături de care şi-a început studiile de drept, ce este drept cam mulţi (trei sute şi ceva după tabel), dar atenţie se vor exclude  poziţiile 288 la 323 care pun în pagină  albanezii, australieni, congolezii, coreenii, gabonezii, grecii, iordanienii, israeliţii, iugoslavii, moldovenii de peste Prut, ungurii şi  zairezii, care de bună seamă trebuie căutaţi extrafrontalier, iar dacă dispui şi de tabelul celor alături de care şi-a luat licenţa, doctoratul nu se pune, iar cititorul nostru ştie de ce, eşti om făcut.
                        Ajuns la uşa celui pe care ţi-l doreşti traficant sau mai exact dobânditor pentru tine de indulgenţă (prin evul mediu categoria era multiprezentă între  popi şi Dumnezeu) baţi sfios la uşă, intri şi  îţi depeni istoria de răufăcător, iar cu modestia ce te caracterizează îi faci cunoscut interlocutorului  abundenţa portofoliului şi disponibilitatea de a-l subţia, îl încunoştinţezi că ai o consoartă atrăgătoare, care, Domne Fereşte!, nu este curvă, dar în caz de  necesitate poate deveni, şi apoi asculţi. O parte din ei vor spune „OK!” îţi vor lua banii sau îţi vor „neferici” nevasta, iar după trecerea vremii îţi vor spune că au stat de vorbă cu premierul însă acesta n-ar fi fost dispus. Vor fi şi categorii din cei care îţi vor spune, cinstit că primul-ministru se confruntă cu probleme personale, cum este hoţia, pentru că el ascultătorul ştie desigur că pentru a se făinoşi cu titulatura de doctor în ştiinţe omul de la Victoria a furat valori spirituale, că a fost declarat plagiator şi acum este prins la rândul său cu mituirea prin funcţii al celor care sunt dispuşi să transforme plagiatul în, fireşte, neplagiat. Iar cazul Năstase cel, ce la vremi de omnipotenţă a fost ameninţat cu „Nu ştii cât de mic o să devii!”, s-a împlinit punctual, pentru că năzdrăvăniile din vremurile bune ajung la scadenţă după. Şi nu se ştie cum se vor derula în viitorul negru ce va să vină ale sale acte de vitejie. Că a făcut-o puţin „de oaie” şi atunci când cu ocazia ieşirii turistice în Kazahstan le-a făcut ălora un cadou de  sute de milioane de euroi bizuindu-se pe mâna neglijentă a ăluia de la Cotroceni, ştiţi bine cel care printr-o semnătură „ca primarul” a dat liber de aplicare codului de procedură penală, iar în cazul  kazahilor „s-a prins” şi n-a mai vrut, obligându-l să-şi asume răspunderea prin ordonanţă de urgenţă, iar pentru că şi kazahii îl aveau la mână cu mai ştii ce, pentru că un târg atât de fructuos nu se face pe „hai noroc!” şi „la mai bine!” iar nedoritul de la Cotroceni de cei  7.400.000 de electori, din care mare parte pe „Hou-cus-Poxul lui Dragnea” aflaţi în raport de contrarietate cu peste 11.000.000 de pro-băsişti, respectiv, cei care nu s-au lăsat cumpăraţi de multiplele forme de mită electorală pe care USL-ul le-a pus pe piaţa desfrâului electoral din buzunarul contribuabililor români, îi aminteşte fără contenire de locaţiile pe care le-ar putea ocupa alături de Adrian Năstase , Relu Fenechiu şi ceilalţi rechini ai economiei româneşti. Şi nu în ultimul rând că chiar şi ignisifiantele organisme  cum este bunăoară C.S.M.(Consiliul superior al Magistraturii) i-a ars o condamnare publică neţinând seama de înălţimea pe care se află cocoţat, şi nici împrejurarea că după o „vitejească” vizită în America (a se înţelege SUA) a ajuns doar până în anticamerele puterii pentru că covorul roşu  nu i s-a întins, iar după revenirea în ţară de câte ori ne vizitează câte un demnitar american o ia la fugă de îi sfârâie călcâile şi se ascunde  pe unde poate. Vor fi de bună seamă şi câţiva mai direcţi din cei aflaţi pe listele cu pricina care-i vor lua de guler pe solicitanţi şi cu un picior în „cur” îi vor obliga să se rostogolească pe scările locaţiilor în s-ar comite tentativa.
                       
                        31 ianuarie 2014-01-31

                                                                                                          TIBERIU VANCA

joi, 30 ianuarie 2014

Gânduri de seară............


"Românii cred despre ei că sunt un popor inteligent. Mai inteligent decât altele. Ştim cu toţii cât e de riscant să faci asemenea generalizări, cât e de greu să măsori inteligenţa şi cât de nătânge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sunt, oricum, mai complicate. Admiţând că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid. Să inventariem câteva variante. Trei excese şi trei carenţe, deopotrivă păgubitoare.

Trei excese: 

Excesul critic. Pentru foarte mulţi, inteligenţa e un soi de veghe ofensivă. Nu poţi dovedi că îţi merge mintea decât în atac, în opoziţie, în încăpăţânarea de a fi mereu „contra“. Inteligenţa devine, astfel, echivalentă cu temperamentul nevricos. Nu funcţionează decât stimulată de o perpetuă iritare. Pacientul unui asemenea derapaj nu poate intra în dialog decât dacă se enervează, dacă găseşte preopinentului nod în papură. Bătăios ca prostul, arţăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) şi, în fond, nefrecventabil. Inteligenţa nu e, totuşi, o simplă modalitate de a fi prost dispus.

Excesul tehnic. Inteligenţa se drapează, în acest caz, în terminologie obscură şi erudiţie de paradă. Abuzează de concepte, se scaldă în inaccesibilul „specialităţii“, face orice spre a fi greu de urmărit. E un gen de inteligenţă care nu comunică şi îşi face un titlu de glorie din intranzitiva sa „tehnicitate“. În realitate, inteligenţa adevărată, inteligenţa bine folosită poate transmite (aproape) orice, (aproape) oricui. Nu există nimic atât de subtil încât să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului“ public.

 Excesul sofistic. În excesul acesta cade inteligenţa care îşi foloseşte dexterităţile pentru a falsifica. Căutând nu adevărul, ci victoria sau spectacolul, ea jonglează primejdios cu ideile şi cu cuvintele, se felicită de a putea apăra orice punct de vedere şi tratează consecvenţa logică şi coerenţa argumentelor drept simptome ale prostiei sau, în orice caz, ale lipsei de imaginaţie.

Trei carenţe:
 
Inteligenţa fără cultură. Poţi fi ager la minte, dar, pe termen lung, mintea trebuie hrănită şi cu altceva decât cu vitamina sa nativă. Nu spun că un negustor inteligent trebuie să citească seara din Shakespeare (deşi nu strică), dar cei a căror meserie e legată de vorbire şi de comentariu e musai să facă vocalize, confruntându-se cu vorbele şi comentariile altora. Puzderia de ziarişti, analişti, politicieni, vedete ale micului ecran, scriitori, diplomaţi, consilieri etc. care se perindă zilnic prin faţa noastră ar face foarte bine să nu se bizuie strict pe inteligenţa lor naturală, pe bunele lor reflexe. Să mai şi citească. Să mai aibă şi dubii, şi stupori, şi tristeţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Enumerarea de mai sus îi cuprinde, nu întâmplător, şi pe scriitori. Şi ei se simt, uneori, dispensaţi de a avea lecturi, de vreme ce au talent. Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar şi să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Meryl Streep ş.a. Dincolo de voci, decolteuri şi ocheade, se simt şi oarece deprinderi culturale...

Inteligenţa fără morală. E o maladie comună. Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteţi, de lepre şi de şmecheri. Malversaţiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală – de asemenea. Seară de seară, văd la televizor tot felul de „băieţi deştepţi“ care mint, se prefac, amestecă borcanele, calcă-n străchini şi dau cu bâta-n baltă. Au, cu toţii, destulă inteligenţă cita e necesară pentru împlinirea unui program rapid de parvenire, dar nu destulă cita ar trebui pentru a nu se face de râs şi – dacă se poate – pentru a-şi salva obrazul.

Inteligenţa fără spirit. Atingem aici un prag despre care nu putem aduce lămuriri îndestulătoare în câteva rânduri. E vorba de o specie de inteligenţă care se depăşeşte (şi se sacrifică) pe sine, care iese din imediat şi circumstanţial, pentru a vedea cerul stelelor fixe. Nu e inteligenţa cu care te descurci, nu e inteligenţa cu care pricepi calculul infinitezimal sau Critica raţiunii pure, nu e inteligenţa mercuriană, combinatorie, genialoidă. E facultatea de a plonja în inevident, de a simţi inactualitatea actualităţii zilnice, de a veni spre real de la celălalt capăt al lui. A fi inteligent fără spirit e a fi perfect adaptat la lume şi la veacul tău (cu toate idiosincraziile lui), a crede că lumea îşi e suficientă sieşi şi că inteligenţa ta e meritul tău. Inteligenţa fără spirit e una din marile probleme ale modernităţii. Ea promite mari victorii asupra realului, coroborate cu o masivă pierdere de sens. Decât să evacueze însă problema sensului, inteligenţa adevărată preferă să treacă drept sminteală. Căci nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decât folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă. Fără să alunece în aroganţă şi temeritate vidă." (Andrei Pleşu)




Happy Birthday!



Phil Collins

Philip David Charles Collins (n. 30 ianuarie 1951, Chiswick, Londra) este  cântăreț englez, compozitor, toboșar și actor.





Este cunoscut cel mai mult ca solistul și toboșarul trupei de rock progresiv Genesis, dar și ca fiind un câștigător al Premiilor Grammy și al Premiilor Oscar. Este, deasemenea, un actor bun, apărând în numeroase filme.





Happy Birthday!


Gene Hackman


 Gene Hackman (n. 30 ianuarie 1930) este actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1972 pentru rolul principal Jimmy "Popeye" Doyle interpretat în Filiera Franceză (The French Connection).









Alte roluri și filme memorabile: Buck Barrow în "Bonnie și Clyde", Șeriful "Little Bill" în  "Unforgiven", "Mississippi în flăcări", "Conversation",  "Runaway Jury",  "Crimson Tide", "The Firm","Scarecrow" și Lex Luthor în Superman.



Happy Birthday!


Vanessa Redgrave

Vanessa Redgrave (n 30 ianuarie 1937, Londra) este  actriță britanică de teatru și film.
Se poate spune că Vanessa provine dintr-o dinastie de actori, chiar și străbunicul ei a fost actor. Tradiție urmată de părinții ei Michael Redgrave și Rachel Kempson ca și de frații ei Lynn Redgrave și Corin Redgrave. După promovarea școlii de balet, Vanessa a studiat până în 1958 dramaturgia la "Central School of Speech and Drama". În același an  debutează în teatru și film alături de tatăl ei. Printre succesele actriței talentate se numără acordarea unor distincții:

    Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar
    Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)
    Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar (tv)

ca și alegerea ei ca membră în ansamblul renumit de teatru "Royal Shakespeare Company".
Vanessa Redgrave este o advesară convinsă a producerii de arme nucleare, ca și o militantă pentru drepturile omului.





miercuri, 29 ianuarie 2014

Gânduri de seară...........


Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.  (George Coşbuc)

"ŞERIFUL DE LA TVR"


Tudor Vornicu s-a născut în  29 ianuarie 1926, Anghelești- Vrancea, şi a fost  jurnalist de televiziune, realizator de emisiuni și director de emisiuni de televiziune.
Ar fi avut azi 88 de ani!

"Puţini ştiu poate, vornicul Tudor, provenit din Angheleştii Vrancei, avea rădăcini în Piemont, una dintre cele mai bogate regiuni din nord-vestul Italiei, prin intermediul bunicului din partea mamei, Guido Gianetti. Bunicul, la rîndul său, este descendentul unei familii însemnate: mama, contesă austriacă, tatăl, fiul unor nobili italieni. Guido Gianetti, descendent al unei familii nobile din Piemont, de profesie inginer topograf, dar care făcuse câte puţin din toate: medicină, drept, antropologie, mare pasionat de vânătoare,  ajunge printr-un context de împrejurări în România şi se decide să se stabilească împreună cu soţia, Louise, la Angheleşti, în cotul Carpaţilor, pentru a administra domeniile Mavrocordaţilor. Peste cam 20 de ani, fiica ce a mare a inginerului Gianetti  – Sylvana – se îndrăgosteşte de învăţătorul din sat, Nicolae Vornicu (şi el un vânător pasionat), cu care se va căsători în 1925. Peste un an, la 29 ianuarie, vede lumina zilei Tudor, primul din cei trei fii ai Vornicilor.
Curând, însă, în 1930, familia va fi nevoită să se strămute în Delta Dunării, într-un fantastic periplu de viaţă, cauzat de destituirea lui Nicolae Vornicu din învăţământ. El era acuzat – alături de încă vreo mie de dascăli – de „instigare a ţăranilor împotriva orânduirii“, pentru că îşi cereau drepturile asupra pământului, promise de Regele Ferdinand în urma mobilizării din 1917. Aventura Vornicilor prin Delta Dunării îi poartă, timp de 15 ani, prin Jibrieni (azi în Ucraina), Vâlcov, Jurilovca sau Tulcea, sub protecţia savantului Grigore Antipa, care luase cunoştinţă de pasiunea tatălui lui Tudor pentru natură, vânătoare, dar mai ales de priceperea sa excepţională în ale taxidermiei – ştiinţa împăierii animalelor. Deşi mirifică, Delta a fost o experienţă stresantă pentru familie (copiii n-au fost feriţi de pneumonii, scarlatină, tifos, ba, încă, Tudor a avut de luptat şi împotriva malariei!). Cât despre şcoală, micul Tudor va trebui să o schimbe des: Galaţi, Tulcea, Bucureşti. Bacalaureatul îl absolvă în 1945, la liceul „Gh. Şincai“ din Capitală, al 12-lea din 130 de candidaţi reuşiţi. Probabil că tânărul Vornicu, „cu un stil cu totul particular“, făcea figură aparte în peisaj, datorită educaţiei primite (copiii vorbeau acasă franceza şi italiana), dar şi a experienţelor complexe trăite în acea perioadă tulbure. Talentul său literar, dovedit prin editarea de către „Fundaţia Regelui Carol II“ a câtorva Povestiri din Deltă, îi va asigura din partea unui filantrop rămas anonim plata taxelor şcolare până la terminarea liceului.
Astfel, Tudor s-a ivit din miezul acestui interesant melanj cultural, motiv pentru care în familia Vornicu se vorbea în italiană, franceză şi română cu egală uşurinţă.

Probabil că jurnalismul îl avea în sânge, căci, în 1947 îl găsim pentru scurtă vreme la Radio, crainic sportiv. În primăvara lui ‘48, Emanuel Valeriu îl angajează la Sportul Popular (fosta şi actuala Gazeta Sporturilor), impresionat de tânărul ce purta după el volume franţuzeşti de Giraudoux şi Roman Gary, faţă de ceilalţi care-i sorbeau pe Lenin ori Hanov... Iată, aşadar, momentul de impact al Lipoveanului (cum îi spuneau pe-atunci colegii), cu lumea jurnalismului, pe care nu-l va mai părăsi niciodată. Va colabora la revista Stadion a lui Max Bănuş, va pleca să transmită evoluţiile sportivilor români la Olimpiadele de Vară de la Helsinki(1952), Melbourne(1956), va fi angajat la "Scînteia", iar vara lui 1960 îl găseşte în capitala Italiei, din nou alături de olimpicii români. Întors pentru scurtă vreme în ţară, va edita împreună cu Radu Urziceanu volumul "Jocurile Olimpice de la Roma."
Tudor Vornicu rămâne pentru mulţi unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi comentatori şi ziarişti sportivi. A fost crainic sportiv la Radio şi gazetar la Sportul Popular.
Ambiţia şi pasiunea pentru gazetărie (lucrează şi ca redactor la Scînteia), dar şi norocul de a vorbi cursiv italiana şi franceza îl recomandă pentru postul de corespondent Agerpress, astfel că în 1960 ajunge în Oraşul Luminilor. Stabilit la Paris, Vornicu ia parte la momente istorice: este de faţă cînd Charles de Gaulle devine al 18-lea preşedinte francez, merge corespondent în Spania după încheierea războiului civil, ia parte la procesul lui Adolf Eichman, iar în 1960, cînd Nikita Hrusciov, succesorul lui Stalin, vizitează Parisul, relatează de la faţa locului. Se pare că aici se încheie oficial cariera de gazetar sportiv a lui Tudor Vornicu, căci la sfârşitul lui 1960 „monsieur“ Vornicu aterizează la Paris, în calitate de corespondent al Agenţiei Române de Presă, Agerpress, pentru următorii 5 ani.
Tudor Vornicu descoperă mirajul televiziunii în Franţa.  Întîlnirea cu Leon Zitrone, care a marcat la rîndul lui generaţii de telespectatori francezi, i-a insuflat lui Tudor Vornicu dragostea pentru "sticlă". A devorat programele de tip variete, magazinele culturale şi de divertisment, acolo s-a şcolit pentru ceea ce avea să vină.
Înainte de a părăsi Franţa, dragostea se reaprinde în sufletul tânărului bărbat, care  se căsătoreşte cu Mariana Vasilescu, stewardesă, care îi va dărui doi copii, pe Smaranda şi pe Bogdan.

Întors în România, după cinci ani de absenţă, Vornicu pune în aplicare ceea ce a învăţat în pribegie şi aduce românilor divertismentul de calitate, nu înainte de a "întârzia" o vreme ca şef la redacţia Actualităţi a TVR, până la reorientarea către Divertisment, unde este numit director de programe. De-a lungul timpului s-a discutat mult despre calităţile profesionale ale lui Vornicu. Unii l-au considerat un as al gazetăriei, alţii spun că adevărata chemare a fost televiziunea. "Eu cred mai puţin în talent şi foarte mult în munca încăpăţânată", spunea Vornicu într-un interviu, iar Şefu’, sau Şeriful, cum era numit de angajaţii televiziunii, îşi aduc aminte de îndemnurile "Pune osu’!" sau "Sânge pe pereţi!" venite din partea celui care îi certa, îi lăuda, îi învăţa meserie.  Emisiuni ca "Album duminical", "Post Meridian", "Punct", "Contrapunct", "Gala Desenului Animat", "Metamorfoze", "Cum vă place?", "Parada duetelor" şi multe altele, au fost realizate sub bagheta lui Tudor Vornicu. Merită amintită, de asemenea, munca depusă din poziţia de director coordonator la realizarea Festivalului Cerbul de Aur, care debutează în anul 1968. În timp, TVR a devenit sinonim cu numele lui Vornicu în formula Tudor Vornicu şi Restul, consfinţită de oamenii care au lucrat cu el şi i-au recunoscut talentul.
Tudor Vornicu pleacă dintre noi în aprilie 1989, cu câteva luni înainte ca istoria să scrie o filă importantă în cartea românilor, odată cu Revoluţia din decembrie. La TVR există un studio care îi poartă numele, în numele lui se acordă un premiu pentru umor, dar şi un altul oferit de Asociaţia Presei Sportive celor mai buni realizatori de emisiuni de profil, se dispută Cupa "Tudor Vornicu" la turneul de fotbal în sală, iar Casa de Cultură din Adjud a primit  numele de Tudor Vornicu."

(fragmente din "Nume de legendă - Tudor Vornicu" autor : Oana-Maria Baltoc)







marți, 28 ianuarie 2014

Gânduri de seară..............


"Am aflat, recent, povestea lui Zoltan „Zoli“ Kelemen. Este patinator artistic, singurul sportiv al acestei discipline cu care România se va prezenta la Olimpiada de la Soci. Mai are doi fraţi, este orfan de tată, a crescut în Miercurea Ciuc. Pe cînd era copil, făcînd trăsnăi lîngă o groapă de gunoi, a rămas fără un ochi, pe cînd se juca de-a explodatul unor tuburi goale de deodorant. În plus, are un rinichi firav, polichistic. Asta înseamnă că, la orice căzătură mai severă pe gheaţă, riscă să petreacă nişte zile în spital. Timp de şapte ani, s-a antrenat cu Cornel Gheorghe, unul dintre puţinii patinatori români cu oarece rezultate la nivel european şi mondial. Este simplu de imaginat tipul de relaţie care s-a format între orfanul Zoli şi antrenorul său. La un moment dat, s-a mutat la Bucureşti, a terminat liceul la Racoviţă şi facultatea la IEFS. Apoi, a urmat o mică dramă. Federaţia, din varii motive (dintre care invidia şi meschinăria nu lipsesc), a decis să nu mai plătească antrenorul. „Din ceva trebuie să trăiesc şi eu, nu mai am cum să te antrenez“, o fi zis Cornel. După acei şapte ani, îmi imaginez că Zoli s-a simţit părăsit, trădat.
De cel care îi fusese, cu siguranţă, un tată-surogat, la vremea grea a adolescenţei. În fine. După alţi doi ani de pregătire la Braşov, după alte prezenţe la concursuri internaţionale, Kelemen a ajuns în Elveţia, la un român stabilit acolo (Gheorghe Chiper). Pentru a se întreţine într-un sport scump, lucrează ca antrenor pentru copii. În ultimii patru ani, România (prin federaţia de specialitate şi prin comitetul său olimpic) nu a contribuit cu nimic la pregătirea lui. Nici măcar un euro (sau un franc elveţian).
Se pare că doar Primăria din Miercurea Ciuc i-a plătit cîte 500 de lei pe lună, ca un soi de stipendie din partea comunităţii a cărei mîndrie este. Chiper şi Kelemen au declarat în repetate rînduri că nu doresc să stea cu mîna întinsă. Ei participă în continuare la competiţii pentru a arăta că există, că pot face (oarece) performanţă, chiar dacă ţara pe care o reprezintă îi ignoră. La ultimele campionate europene, a reuşit un program scurt bun, care l-a plasat pe locul 14. A ratat însă copios în programul lung, astfel încît s-a clasat, în final, mai jos de locul 20. E greu să faci mai mult, cînd eşti nevoit să munceşti pentru a te întreţine, ca sportiv de mare performanţă.

Alina Alexoi, colega mea de la TVR care a comentat în direct, întreba pe bună dreptate: „De ce scrie acolo, pe ecran: Zoltan Kelemen – România? Ar fi trebuit să scrie Zoltan Kelemen – Eu însumi.“ Pe de altă parte, de ce m-ar mira povestea patinatorului? Am avut sute de tineri străluciţi, trimişi la studii în străinătate prin Programul „Bursele Guvernului României“. Odată întorşi acasă, au fost daţi de colo-colo, pe principiul: „Ne laşi în pace cu prostiile pe care le-ai învăţat matale la Oxford? Aici facem lucrurile cum ştim noi: cumsecade, ca lumea, pentru a fi în rîndul lumii.“ Ferească Domnul să vrei să fii mai bun decît alţii, în România. Riscurile sînt mai mari decît în alte ţări. Încep să fiu de acord cu Alina Mungiu: societatea asta nu ştie încă să-şi crească, apoi să-şi pună, pe raftul cuvenit, valorile." 
 (autor: Gabriel Giurgiu - realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR)

Anonymous transmite mesaj lui Victor Viorel Ponta




Conform wikipedia.org, Anonymous este o ideologie care a luat naştere în 2003 pe site-ul 4chan şi reprezintă un concept în care mai multe comunități de useri există într-o societate anarhica şi care luptă pentru libertatea internetului împotriva ocultei și corporațiilor mondiale. Adesea este gresit asociata cu un grup de hackeri.
Membrii acestei grupări ies în public şi poartă masca Guy Fawkes popularizată de filmul şi banda desenată “V for Vendetta”. Masca portretizează o faţă albă, cu un zâmbet subtil şi obrajii roșii, o mustață mare, îndreptată în sus la ambele capete, şi o barbă subțire verticală și ascuțita.

Anonymous transmite mesaj lui Victor Viorel Ponta

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More