Sidney Poitier

Lanțul – The Defiant Ones (1958)  online subtitrat

 Happy Birthday!

Sidney Poitier s -a născut la 20 februarie 1927, este actor american de teatru şi film. Fiind fiul unor fermieri săraci din Bahamas, a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani.
În luna ianuarie a anului 1943, Sidney Poitier, pe atunci în vârstă de 16 ani, a plecat din Nassau către „pământul tuturor posibilităţilor”, Statele Unite, pentru a-şi face un rost în viaţă. Îşi dorea o viaţă mai bună pentru el şi pentru familia sa care trăia într-o sărăcie cruntă. Deşi era numai un adolescent, Poitier a lucrat câteva luni în condiţii greu de imaginat şi a dormit pe unde apuca. În cele din urmă, a ajuns în Harlem. Pentru că nu-şi putea găsi o slujbă stabilă cu ajutorul căreia să se poată întreţine, Poitier a minţit în legătură cu vârsta sa şi s-a înrolat în Armata Americană. Avea numai 16 ani. Un an mai târziu, la vârsta de 17 ani, a fost lăsat la vatră.
A debutat pe Broadway în 1946 într-o producţie a piesei ''Lysistrata'', având o distribuţie formată exclusiv din persoane de culoare. Trei ani mai târziu, şi-a făcut debutul în film, într-un documentar al armatei americane, iar până în 1950 apărea deja în filme produse la Hollywood.
Marele succes interpretativ înregistrat de Sidney Poitier în "Lanţul", remarcabilă operă de problematică socială îl atrage pe actor în circuitul popularităţii internaţionale.
Poitier a devenit primul star de culoare faimos în America.
Dintre filmele sale de succes amintim ''Rebelii'' (1958), pentru care a primit o nominalizare la Oscar, ''În arşiţa noptii'' (1967), şi ''Ghici cine vine la cină" (1967). În anul 1964, Sidney Poitier devine primul afro-american care a câştigat Premiul Academiei americane de film pentru cel mai bun actor, pentru rolul său de muncitor, care contribuie la construirea unei capele, în filmul "Florile de câmp ''(1963).

Poitier a început să regizeze la începutul anilor ’70, începând cu filmul ''Buck şi predicatorul'' (1971).
În 1992, a primit premiul Institutului de film american pentru întreaga activitate, fiind primul actor şi regizor de culoare care a fost onorat în acest fel.        
În anul 1997, el a fost numit ambasadorul al Bahamas în Japonia, poziție pe care o deține şi în prezent. El este, de asemenea, ambasadoru al  Bahamas la UNESCO.

 
La data de 12 august 2009, Sidney Poitier a fost decorat cu Medalia Prezidenţială a Libertăţii, de către președintele Barack Obama .

Read More

Ziua Mondială a Dreptăţii Sociale.

 ”Răzbunându-te, te faci egalul adversarului. Iertându-l, te arăți superior lui.” (Francisc Bacon)

La cea de a 62-a întrunire a Adunării Generale a ONU, desfăşurată în noiembrie 2007, s-a hotărât ca ziua de 20 februarie să fie Ziua Mondială a Dreptăţii Sociale, iar statele membre au fost invitate să dedice acestei zile activităţi naţionale în concordanţă cu obiectivele Summit-ului Internaţional pentru Dezvoltarea Socială. Celebrarea acestei zile a început cu anul 2009.
Principiile enunţate în cadrul Summit-ului Internaţional pentru Dezvoltare Socială pun accentul pe dreptatea socială, solidaritate, armonie şi egalitate atât în interiorul statelor, cât şi între ele. Aceste principii reprezintă valorile fundamentale ce asigură existenţa societăţilor. Pentru a crea un cadru benefic tuturor cetăţenilor, ONU recomanda guvernelor să demareze toate măsurile necesare pentru a promova dreptatea socială la nivel naţional, regional cât şi internaţional. Totodată, ONU militează pentru promovarea distribuţiei echitabile a veniturilor şi un acces mai bun la resurse prin intermediul egalităţii de şanse pentru toţi membrii comunităţii.
Prin hotărârea de a stabili data de 20 februarie ca Ziua Mondială a Dreptăţii Sociale, Organizaţia Naţiunilor Unite doreşte ca dezvoltarea din acest domeniu să asigure protejarea şi consolidarea demnităţii umane. Adoptarea de către Organizaţia Internaţională a Muncii a Declaraţiei privind justiţia socială pentru o globalizare echitabilă este încă o dovadă a preocupării ONU pentru dreptatea socială. Declaraţia se concentrează asupra garantării unui venit corect tuturor angajaţilor, protecţie socială, dialog social şi respectarea principiilor şi drepturilor fundamentale ale angajaţilor.
Celebrarea acestei zile pe teritoriul statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite ar trebui să contribuie la consolidarea eforturilor desfăşurate de ONU pentru eradicarea sărăciei, promovarea unui mediu de lucru decent, egalitate între sexe şi acces fără restricţii la bunăstarea socială şi justiţie.


"Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu ești un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai."(Vasile Pârvan)

Read More

Gânduri de seară.............

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte păduri, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor strălucit-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi). (Marin Sorescu)

Read More

"Zborul, ce fericire!"

„Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi.”

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales postum membru al Academiei Române.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa "Bustul lui Vitellius" obține „mențiune onorabilă”, "Cap al lui Laocoon" din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează "Ecorșeu", un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

"Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor"

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.


 

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” ("La umbra marilor copaci nu crește nimic").

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu "Poarta Sărutului" parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la "Rugăciunea", o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura "Somnul" iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile "Păsări Măiestre", "Muza adormită", "Domnișoara Pogany".
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice.

 În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 "Cariatide" și "Fiul risipitor". La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme.


Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

 În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu "Coloana (recunoștinței) fără sfârșit", "Masa tăcerii" și "Poarta sărutului" a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.


La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.



 „Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul, ce fericire!"

 

Read More

Gânduri de seară............

E prea puţin ce pot mărturisi,
Dacă-ai fugi şi nu te-aş mai găsi,
Dar, ca să afli totul, nu e greu;
Ascultă-mă cu sufletul, mereu,
Lăsându-mă să cred că nu mai vrei
Să te desprinzi cumva din ochii mei
Şi-ai să înţelegi cât frig s-ar întâmpla
Dac-ai fugi şi nu te-aş mai afla...
E prea puţin ce pot mărturisi,
Dacă-ai fugi şi nu te-aş mai găsi,
Dar, ca să afli totul, nu e greu;
Ascultă-mă cu sufletul, mereu,
Lăsându-mă să cred că nu mai vrei
Să te desprinzi cumva din ochii mei
Şi-ai să înţelegi cât frig s-ar întâmpla
Dac-ai fugi şi nu te-aş mai afla......    (George Ţărnea).

Read More

"Pictorul Bucovinei"!

"Acest domn cu ţinută belle époque impecabilă, care ne zâmbeşte nonşalant din fotografiile epocii mai ceva ca Charles Boyer, n-a avut nicio clipă orgoliul rasei şi clasei sale. Dimpotrivă, aristocratul pur sânge, baronul George Löwendal a fost un artist cu nostalgia boemei caracteristice spiţei, de vreme ce nu şi-a pus şevaletul în pădurea Fontainebleau şi nici în alte grădini celebre ale Europei, frecventate de domni cu lavalieră, ci pe pajiştile Bucovinei, unde s-a împlinit şi cariera sa de scenograf, de om al scenei. Până nu de mult, România nu şi-l revendicase decât la capitolul străini, iar frecvenţa cu care îi apărea, volens-nolens, numele prin istorii de teatru ne făcea degeaba curioşi, fiindcă meleagurile prin care hălăduise dumnealui erau cuvinte tabu: Basarabia, Cernăuţi, ca să nu mai vorbim de originile sale nobiliare. Un arbore genealogic încărcat de blazoane şi o ascendenţă multiculturală impresionantă, pe care i le descoperim de când se vorbeşte cu voce tare despre înaintaşii noştri mai puţin neaoşi, conferă statură europeană acestei figuri a artei şi teatrului românesc care a strălucit în pleiada intelectualilor interbelici." (Doina Papp).

George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal) (n. 10 mai 1897, Sankt Petersburg - d. 18 februarie 1964, București) a fost un pictor care a lucrat în România.
S-a născut în Sankt Petersburg, fiind un descendent al regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1752, familia Lövendal a plecat din Suedia și a ajuns în Rusia. George baron de Lövendal a fost a noua generație după Frederick al III-lea.

Fiica sa, Lydia, povestește că bunicul pictorului, Laurențiu, Baron de Lövendal s-a născut în Vladivostok și a fost botezat în Kamceatka. Între 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia.
Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 a avut un impact trist asupra familiei sale. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin.
În 1918, când Basarabia s-a unit cu România, Lövendal a continuat să profeseze în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău.


În 1928, la Cernăuți, George Lӧwendal a fondat primul teatru cult de păpuși și marionete din România. George Lovendal a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (1945).


George Lovendal, care a fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți (1926-1935), al Teatrului Național din Craiova (1942-1943), dar a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. Apoi s-a mutat la București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".





A avut ca elevi personalități remarcabile ale artei românești, între care Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Nineta Gusti și Oleg Danovschi. A fost un artist multilateral, afirmându-se în multe domenii ale artei, între care designer, creator de cosume, a lucrat în teatru, operetă, gazetărie, actorie, balet, regie artistică și a fost și arhitect.
A devenit cunoscut în special ca pictor portretist, care a avut ca subiect principal țăranul român, pictând în special țărani bucovineni.

A fost căsătorit Ariadna Ambrozieva - Lövendal, pianistă, poetă, solistă de operă, cu care a avut două fiice: Lydia (n. 28.10.1923), pictoriță, balerină, compozitoare, specialistă în genealogie, în heraldică și profesoară de pian cunoscută ca Lydia Löwendal-Papae și Irina (n. 13 iunie 1925), actriță cunoscută ca Irina Dall.

Lydia baronesse Lovendal, la nunta cu arh. Radu-Mihai Papae, 20 iulie 1947.

Lidya Lövendal a reușit cu greu să răscumpere 500 de picturi, din cele peste 2.000 pe care le-a facut tatăl său, cu intenția de a deschide un muzeu. Până la moartea sa, ea nu a primit nici un sprijin din partea autorităților române, ci doar promisiuni.
                                  Lydia baronesse Lovendal, 3 august 2002


Pe lângă tablourile, grafica și schițele rămase din colecția Lövendal, erau pe cale să se risipească nenumărate documente de epocă, precum și studii de genealogie ale familiei baronului Lövendal.

Pentru a salva această valoare națională, Ariadna Avram (n. 2 ianuarie 1964), fiica actriței Irina Dall și nepoata pictorului, moștenitoare a colecției George baron Löwendal, a înființat Fundația Löwendal, în 2010, prin care își propune să reconstituie parcursul bunicului său în contextul evoluției artei românești și europene în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În perioda 1936 -1940 participă la mai multe expoziții, în țară și străinătate, organizate de Oficiul Național de Turism, expunând în special lucrări reprezentând imaginea țăranului din Bucovina.
În 1940 deschide la București o expoziție cu 80 de lucrări, având ca temă exclusiv Bucovina. În același an, a deschis o expoziție și la Veneția.
În anii 1946 – 1950, pe lângă participarea la expozițiile oficiale, are și o inițitivă singulară, cea de a expune în galerii de mină, unde a ținut și prelegeri explicative.
La Suceava este expus bustul de bronz al artistului George Lövendal, realizat de sculptorul Panaite Chifu.

Muzeul Löwendal din București

La București, în clădirea din Piața Cantacuzino nr.1, de lângă Parcul Ioanid, a fost înființată în 2010 Fundația George Löwendal, a cărei președintă este Ariadna Avram Löwendal, nepoata artistului. Fundația este custodele unui bogat fond de documente.Onorând tradiția familiei Löwendal de a încuraja tinerele talente în domeniul plastic și teatral, Fundația Löwendal organizează „Concursul Național de Scenografie George Löwendal”.

Read More