Zece.

Traian Băsescu va rămîne în istorie ca primul preşedinte ales al României cu zece ani consecutivi de mandat. În calitate de prim preşedinte cu adevărat de dreapta al României. Cu fapta, nu doar cu vorba. Cu vorba, Constantinescu ne-a informat că a fost învins de Marea Corupţie, de Securitate, de una, de alta, dîndu-i înapoi lui Iliescu cheile de la Cotroceni după numai un mandat. Cu fapta, Băsescu a reuşit nu doar să ţină stînga pe bară două mandate la rînd, ci să nu-i predea Preşedinţia nici după al treilea rînd de alegeri. Năstase, Geoană, Ponta, trei eşecuri prezidenţiale în serie pentru comunismul travestit românesc, e ceva fără precedent. Liderii cu adevărat de dreapta, pe scurt, liderii de dreapta asta fac: nu predau inventarul stîngii.

Cît de mare sau cît de mic a fost Băsescu, deci ce notă merită el pentru aceşti zece ani de Preşedinţie, va fi clar de-abia peste vreo încă zece ani. Deocamdată, plaja notelor e completă, de la zero la zece. În funcţie de “antibăsismul” sau “băsismul” opinenţilor. Ceea ce respectă, întru totul, regula în materie de lideri de dreapta. Vedeţi, ei “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Sînt comparaţi, obligatoriu, cu Hitler sau cu alţi psihopaţi similari. Fiind acuzaţi că sînt dictatori, în nemernicia lor fără de margini. Dintr-un motiv simplu: se iau de stînga. Reuşesc, în mod clar, să pună mari beţe în roate stîngii, dacă nu chiar ditamai ciomegele.

Moguli, puşcăriabili, pisicuţi

Politica asta, de dreapta, înseamnă, în esenţă, trei lucruri: reducerea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare şi Domnia Legii. Deci exact lucrurile de bun-simţ care definesc politica bunului-simţ. Adică politica raţională. Exact opusul dictaturii. Băsescu le-a promovat pe toate trei, treabă de la care i s-au tras şi “problemele”. Sigur că nu ei, liderii de dreapta, “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Are cine să o facă pentru ei. Liderii de stînga au unul, cel mult doi adversari: Opoziţia şi mass-media. Liderii de dreapta au, mereu, trei: Opoziţia, mass-media şi opoziţia din propria lor tabără. Care e doar teoretic în întregime de dreapta.

În practică, mulţi “dreptaci” sînt de stînga, năpustindu-se pe borcanul cu miere al bugetului, mărind impozitele, mărind cheltuielile bugetare şi forţînd limitele legii, atunci cînd nu transformă de-a dreptul în mascaradă ideea de legalitate, violînd în grup ordinea constituţională. Băsescu a avut de la început împotriva lui pseudo-dreapta. USL exista încă de pe vremea lui Tăriceanu-PNL, care a guvernat, minoritar, pe mînă cu PSD. Era normal, dat fiind că în România n-am avut, după decembrie ’89, vreun partid de dreapta, ci doar făcături. Băsescu a vrut să facă unul. A încercat să transforme un partid de stînga, PD, în partid de dreapta, PDL. Şi a eşuat. Dar ce era să facă? Să transforme PSD în partid de dreapta? La asta lucrează Sebastian Ghiţă, dorind să scoată “comunismul” din PSD. Mult succes!

Tot din tabăra, teoretic, proprie au venit şi atacurile publice, de-o malignitate fără echivalent în epoca post-decembristă, îndreptate împotriva lui Băsescu. Mînă în mînă, “intelectuali” şi “jurnalişti” autodeclaraţi “de dreapta” au dezlănţuit o campanie de-o josnicie şi de-o perversitate imposibil de imaginat pînă atunci, purtată prin mari trusturi mass-media. Un delir al minciunii şi-al manipulării, de-o toxicitate care cu greu îşi va estompa efectele devastatoare asupra publicului şi asupra profesiei de jurnalist. Pentru ce? Pentru “vina” lui Băsescu de-a încerca să aducă România pe calea politicii normale, raţionale, de bun-simţ.

Să trăiţi bine? Da, asta ramîne ideea

A reuşit? Nu. Nici n-avea cum. S-a apucat să cureţe Grajdurile lui Augias, căci asta avea de făcut, deşi nu era Hercule. Iar dacă n-aţi uitat, nici Hercule n-a reuşit asanarea fluierînd, ci s-a chinuit destul de serios. Dar Băsescu s-a înhămat la treabă şi, cît a putut, a făcut. A ţinut piept ciumei roşii, adesea de unul singur, şi-a mai şi dat-o înapoi, prin anumite părţi esenţiale. I-a lipsit diplomaţia? Haida, de, datul la lopată în excremente (umane, da) numai la diplomaţie nu îmbie. Iar observatorii oneşti îşi vor aminti, în onestitatea lor, şi de multele, foarte multele ocazii în care Băsescu a fost impecabil în diplomaţia lui politică, la modul devastator-antologic.

De pildă, episodul “MTO” de la Cotroceni, cu domnul Ponta şi doamna Petrescu. Sau interviul la care titanii Hurezeanu şi CTP l-au invitat, înainte de primul referendum de suspendare, în 2007. Prilej cu care Băsescu le-a luat el titanilor un interviu. Pentru că da, stimaţi concetăţeni, Băsescu e singurul preşedinte suspendat de două ori, prin batjocorirea legii, de parlamentul ţării sale democratice. Şi care ne-a trecut, la lopată, şi de încercările acelea de-a readuce ţara, cu totul, în mîinile nemernicilor corupţi, fără limite în nesimţirea lor de ciumă roşie, transpartinică.

Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui. Inclusiv a celor care astăzi îi dau nota zero, nu zece. Dar, cum spuneam, peste zece ani, mulţi vor înţelege lucrurile altfel, cu limpezimea pe care doar trecerea timpului o aduce. Şi, cine ştie, poate vor regreta ce-au spus şi ce-au făcut. În fond, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Sigur, mai depinde şi de Băse, că locului n-o să stea nici de-acum încolo. N-are cum.(autor : Alexandru Hâncu)

Read More

Gânduri de seară........

Să trosnească lemne-n foc
Şi să vină multă noapte.
Un pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.
Şi să ningă nins enorm
Pân' la streaşină şi peste
Şi în scaun să adorm
Ca din drog şi de-o poveste.
Cu ziarul pe genunchi
Şi cu pleoapele căzute
Să-mi răsară moartea-n trunchi
Şi pe ochi să mă sărute.
Cei bătrâni să fie vii,
Pacea lumii fie gata.
Eu copil între copii,
Şi afară tânăr tata.



Şi bunica să mă ia
Să mă ducă -ncet spre pernă
Şi să simt venind din ea
Toată liniştea eternă.
Să trosnească lemne-n foc
Sub un biet ibric cu lapte,
Să miroasă -a busuioc,
Să miroasă a mere coapte.

Şi să ningă nins enorm,
Pân' la streaşină şi peşte.
Şi în scaun să adorm
Ca din drog și de-o poveste.

Read More

Gânduri de seară...........

A venit iarna-ntr-o zi - Era de aşteptat -
N-ai vrut s-o primeşti în casă, ea tot a intrat.
A venit iarna subit într-o după-amiază,
Aveai gândul rătăcit, mintea nu prea trează.

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine.
A venit iarnă din nou pentru-a câta oară?
Ca o albă amintire pentru primăvara.

A venit iarna discret, ca din întâmplare,
A venit iarna sublim ca o taină mare.

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine.

A venit iarna şi eşti tot nedumirit:
Să te bucuri sau s-aştepţi până la sfârşit...
A venit iarna şi-ntreabă nevinovată:
"Nu ştii unde sunt zăpezile de altădată? "

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine....

Read More

ALARMA : ... pOnta si gruparea terorista aflata la guvernarea Romaniei a ordonat inchiderea unei televiziuni libere

Da asa este cum ati auzit pOnta , mafiotii din guvern si din parlament au ordonat inchiderea postului de televiziune Nasul tv  : 

Într-un articol postat pe blogul personal de pe Nasul.tv, Radu Moraru spune că duminică seară, într-o ediţie specială, va dezvălui motivul „bombă atomică” pentru care ANAF a decis blocarea conturilor televiziunii sale. Al doilea motiv – pentru care acuză puterea actuală că a ordonat „lichidarea” Naşul TV – ar fi acela că luni, 22 decembrie, postul TV urma să primească o linie de credit care să permită supravieţuirea pentru perioada 2015-2018.

„De aceea s-au grabit. De luni 22 decembrie era prea tirziu ca sa ne mai faca ceva, ca pe restul nenorocirilor ni le-au facut, mai ramasese ANAF-ul, sa urle presa lor ca uite, ce datorii are NASUL TV, sa ne trimita eventual si mascatii, sa ne ridice pentru subminarea economiei nationale, sa ne sperie colegii, sa ne blocheze activitatea, chiriile, comunicatiile, investitiile, linistea, Sarbatorile, tot!
Sa ne sufocam economic in ianuarie si sa inchidem NASUL TV!”, scrie Radu Moraru, pe blog.

El anunţă că a decis să apeleze la ajutorul publicului, care s-a oferit în număr mare să facă donaţii pentru salvarea televiziunii sale. Pagina de Facebook a Nasul TV abundă de mesaje din partea telespectatorilor dornici să ajute cu bani pentru susţinerea echipei lui Radu Moraru.

Si DA, desi nu am fost de acord niciodata, cautam o solutie de urgenta pentru mici donatii din partea romanilor care, in numar atit de mare, ne ofera un umar pe care sa ne sprijinim.

Citiţi mai jos mesajul integral al lui Radu Moraru:

Emisiunea de luni seara si cele doua articole precedente au explicat opiniei publice faptul ca, in prag de sarbatori, in cea mai grea perioada pentru o televiziune (decembrie si ianuarie), ANAF-ul pastorit de UNPR & Ponta & Maior s-a gindit sa recupereze brusc 10.000 de euro, datoria curenta pe care o avem la fisc. Dupa aproape 3 ani de functionare asta-i datoria, in conditiile in care mogulii politici, bine hraniti cu zeci de milioane de euro de la Statul Mafiot, au datorii de milioane de euro si nu patesc nimic.

Eu sint, evident, pentru plata taxelor si impozitelor, si vom scapa si de aceasta data, sper. Dar daca toate televiziunile ar avea un tratament egal din partea ANAF, cred ca s-ar inchide aproape toate si noi tot am ramine in picioare!

As vrea sa intelegeti ca blocarea pentru o singura zi a contului televiziunii duce la un blocaj de citeva zile, iar sa fim blocati o saptamina inseamna cel putin o luna de blocaj maxim care, in lant ne poate afecta 1 an sau chiar definitiv. Televiziunea are cheltuieli zilnice, mari, de multe ori neprevazute ( apar evenimente, catastrofe, mitinguri, etc), schimbi grila de programe la secunda si cresc cheltuielile. De incasat incasam la sfirsitul lunii, dar uneori la 60-90 de zile de la data incheierii unei campanii publicitare.

De ce s-au grabit atit de tare?! In prag de sarbatori?! De ce nu au asteptat sfirsitul anului, dupa 25 ale lunii?! De ce nu la inceputul lui ianuarie 2015?!

Exista doua motive grele. Pe primul nu pot sa vi-l spun, inca, dar il voi dezvalui duminica seara la ora 20.00 intr-o editie speciala cu Robert Turcescu si Grigore Cartianu. Inca nu pot!

Al doilea motiv este ca pe 22 decembrie urma sa ne intre in cont o linie de credit importanta din care urma sa ne platim datoriile, nu mari si nici multe pentru o televiziune, dar mai ales sa pornim investitiile in noul studio de stiri, in noile birouri, in noile programe pentru grila de primavara. Sa dam si noi o prima colegilor nostri care au tras foarte greu la jugul Televiziunii Libere in ultimii 3 ani.

Planul nostru, gindit acum 3 ani, se incheia acum si, o parte din echipa urma sa implementeze, in vacanta editoriala de pina in 15 ianuarie, planul pentru urmatorii 3 ani (2015-2018) pe care l-am intitulat “100 de ani de la Marea Unire”. Uite ca l-am copiat pe Ponta.

Si mai e un amanunt, pe care mafiotii care ma asculta ilegal il stiau: cea mai cumplita perioada a vietii mele de “mogul” rupt in fund se incheia joi, pe 17 decembrie, data planificata de mult timp pentru a lipsi doua zile din tara sa ma vad cu niste prieteni buni. In acesti ultimi 3 ani am fost cel mai mare “cersetor” de ajutor din partea tuturor rudelor si prietenilor mei. Noroc ca sint multi si buni toti cei care au sprijinit NASUL TV, alaturi de “nebunii frumosi” ai inceputurilor, romanii de pretutindeni care au cumparat actiuni si multi rideau de ei!

A fost un efort colectiv urias al patriotilor romani care au stiut sau au simtit, in 2012, ce vremuri cumplite urmeaza!

De aceea s-au grabit. De luni 22 decembrie era prea tirziu ca sa ne mai faca ceva, ca pe restul nenorocirilor ni le-au facut, mai ramasese ANAF-ul, sa urle presa lor ca uite, ce datorii are NASUL TV, sa ne trimita eventual si mascatii, sa ne ridice pentru subminarea economiei nationale, sa ne sperie colegii, sa ne blocheze activitatea, chiriile, comunicatiile, investitiile, linistea, Sarbatorile, tot!
Sa ne sufocam economic in ianuarie si sa inchidem NASUL TV!

Si o sa vedeti ca acest motiv se leaga strins de celalalt motiv, pe care nu pot inca sa vi-l spun, e periculos. O sa-l aflati duminica, e bomba atomica! O sa intelegeti foarte multe!

Va multumesc pentru toate mesajele, ne-ati coplesit si ne-ati emotionat. Eu personal n-am avut puterea sa le citesc pina la capat. Va multumesc pentru sprijin dar mai ales ca intelegeti presiunea uriasa pe care mafia transpartinica o pune pe umerii nostri de aproape 3 ani.

Si DA, desi nu am fost de acord niciodata, cautam o solutie de urgenta pentru mici donatii din partea romanilor care, in numar atit de mare, ne ofera un umar pe care sa ne sprijinim.

Sa fiti iubiti!
Radu Moraru

Read More

MARINARUL CELOR 3650 DE ZILE & Tiberiu Vanca

MARINARUL
CELOR 3650 DE ZILE

Ne mai despart câteva zile de un eveniment istoric. Ne vom despărţi de un abur istoric, de o epocă definită prin capacitatea unui muritor de a se identifica cu aspiraţiile noastre, cu capacitatea noastră de a înţelege unul sau mai multe fenomene, sensul istoric de a fi a marii colectivităţi ce se numeşte „Ţară”. În secolul abandonat la limită dintre milenii, avem spre comparaţie epoci ce pot fi definite prin existenţa istorică a unor personalităţi. Ne vom referi la epoca roşie, dominată de un geniu al răului, îl numim pe Nicolae Ceauşescu, cel ce a militat pentru construirea unui social utopic prin mijloace ce au atentat la lipsă de respect, la suferinţă până la insuportabil a marii comunităţi care a fost „Ţara” pe care a cocoşat-o. Îi urmează în ordine „Bunicuţa” sau „Cucuveaua”, respectiv epoca iliesciană, un timp istoric în care românii abia ieşiţi din comunism voiau să uite şi să-şi reconstruiască un climat existenţial apropiat de cel existent în democraţiile istorice, în societăţile în care puterea văzută ca forţă de impunere să fie în consonanţă cu respectul faţă de om. Ei bine Ion Iliescu, personalitatea bolnavă de extremism de stânga avea în mintea sa coclită de doctrina criminală pe care o vom numi marxistă o reîntoarcere la trecut, dar nu la cel criminal exterminator cât la unul „cu faţă umană”, respectiv la uciderea spiritului colectiv prin blândeţe. I-a urmat „Epoca Ţapului”, îl numim pe Emil Constantinescu, un intelectual rasat, pe care naţiunea l-a primit cu urale şi nădejdi, dar care nu deţinea în bagajul său volitiv instrumentele necesare construirii, sau conducerii destinului colectivităţii subsumată sub genericul popor. Şi-a derulat mandatul prin politici surii, iar la finele acestuia când naţiunea socotea că ar mai putea fi folositor şi îl aştepta pentru reînoirea mandatului a depus armele şi s-a declarat învins „de servicii”. A intrat în scena istorică „Marinarul”, respectiv un fost comandant de navă, îl numim pe Traian Băsescu, unul care a străbătut fără incidente mările şi oceanele planetei. Ne-a spus că înţelege să fie şi se va manifesta drept un „preşedinte jucător”, standard pe care, însă , nu la atins, pentru că în fapt s-a manifestat ca un preşedinte „ghiduş”. Poporul român a traversat alături de acest „bărbat” 3650 de zile, respectiv zece ani de revigorare a tonusului social, de implementare a accesului spre o dezvoltare pozitivă a societăţii şi a rosturilor sale sociale. A avut din plin ceea ce i se cere a afişa în prim plan un conducător de ţară, „carismă”. Sub blânda sa ocârmuire, s-a atins un standard existenţial ce constituie un dat indispensabil al rezistenţei istorice şi a capacităţii de a traversa timpul de către entitatea numită popor. S-a revigorat „Justiţia” dobândindu-şi capacitatea de a se manifesta ca putere distinctă în stat, drept care acum la încheierea mandatelor marinarului se asistă la scotocirea tuturor cotloanelor în care s-au aciuat furii avuţiei publice, care sunt săltaţi şi duşi la ceea ce poporul român numea „scaunul de judecată”.
A avut când mână bună, când mână rea. Ne referim la încredinţarea mandatelor de prim-ministru. A început pe mâna cea rea. A căftănit în calitate de prim ministru un fariseu, îl numim pe Călin , Anton, Constantin, Popescu Tăriceanu , un infatuat, subiect îndrăgostit de propria-i persoană, cel cu neastâmpăr la pat, locaţie de odihnă şi amor în care până la zi şi-a trântit cu acte nu mai puţin de cât cinci neveste, personaj ce a socotit că poate exercita asupra marinarului influenţe nocive dintre care amintim traficul de influenţă „vezi biletul roz”, cu „Dragă Traiane” şi dorinţa de a nu fi inculpat Dinu Patriciu”, un om de afaceri nociv. Şi pentru că o astfel de relaţie s-a dovedit a fi inacceptabilă pentru exigenţele ce şi-a propus „Preşedintele României”, C.A.C.P. Tăriceanu a folosit carenţele constituţionale, împrejurarea că funcţia prezidenţială potrivit Constituţiei României este una protocolară, şi că persoanei ce o exercită nu-i este concedată competenţa de a demite prim ministrul. În ciuda faptului că era preşedinte al Partidului Naţional Liberal, un partid de dreapta, a trădat orientarea acestuia coalizându-se cu stânga Social Democrată, o formaţie cu nostalgii comuniste ce s-a dovedi a fi extrem de nocivă pentru nivelul de sănătate civică înspre care poporul român tindea să se îndrepte, împrejurare ce a încetinit, până la a opri rotaţia motorului de dezvoltare civică şi socială a unui popor înscris pe traseul recuperării timpului istoric puternic prejudiciat de către crima comunistă.
A avut şi mână bună, atunci când a încredinţat mandatul prim ministerial blândului Emil Boc, omuleţul mic la stat şi mare-n fapte provenit de pe una din văile lungi ale Munţilor Apuseni unul hrănit şi ridicat întru bărbăţie de ţâţa istorică a neamului începând cu Zalmoxis şi neterminând cu Avram Iancu, pentru că bărbaţi vrednici de istorie al acestui areal mai sunt şi evident vor mai fi.
A avut meritul istoric de a se confunda cu însăşi istoria poporului român. Aici o paranteză. Îndeobşte mulţimile viază fie în timpi de concordie când sunt liniştite şi aplaudă, fie în segmente temporale în care fie se revendică ceva, fie se acuză insuportabilitatea. Ei bine în frumosul său mandat s-a semnalat o premieră. Cloaca asociată în USL, cu coloratură„Roşu cu Galben” a propus „Poporului Român” să-l urască pe Marinar, nu pentru fapte determinate cât pentru ura în sine, ura de dragul uri. Au inventat o politică împotriva unei singure persoane şi nu a unei stări de fapt cum se practică în societăţile sănătoase. Li s-a părut insuportabil marinarul pentru că sub „Domnia Lui” erau periclitate baronatele, respectiv vârfurile pretins „social democrate” ce au propus, urmare spolierii avuţiei naţionale milionari şi miliardari cu acte, ce cu cinism îşi făceau jocul înavuţirii sub privirile unei societăţi marcate de sărăcie. Le era de neînţeles de ce Justiţia cu auxiliara ei DNA, şi incomoda ANI, operează în zoaiele „mofiotismului social-democrato-liberal”, respectiv banda roşie-galbenă de răufăcători, drept care a visat la un timp reparatoriu când după înlăturarea marinarului să se redeschidă accesul la jaf, iar acest timp l-au marcat cu acţiuni banditeşti: suspendarea Preşedintelui României din 2007; „Lovitura de stat” din 2012 asociată cu Suspendarea Preşedintelui României; „Protocolul” din octombrie 2012 dintre călăii USL-işti, Victor Viorel Ponta, Crin Laurenţiu Antonescu şi Dan Voiculescu, cu banda de lătrăi a lui Mircea Dogariu, prin care se parafa un viitor fără DNA; fără ANI, şi fără Curtea Constituţională; „Marţea Neagră” din decembrie 2013, atitudini de banditism politic închise prin crima din noiembrie 2014 când s-a atentat la dreptul de vot al populaţiilor româneşti cu privire la care camarila din fruntea stângii socotea că nu au creierii suficient de bine spălaţi, încât să participe la umilirea istorică a României cu ocazia sufragiului prezidenţial din 2014, vreme la care aveau nevoie de voturile celor 7.400.000 de tembeli cu creiere spălate ce i-au pus în situaţia ca timp de doi ani să clameze nelegitimitatea prezenţei Marinarului la Palatul Cotroceni, voturi ce nu le-au mai primit. Se pare că în reţeaua farmaceutică română cei 11.600.000 de români ce nu şi-au lăsat, în 2012, dreapta judecată năclăită de înşelătoria şi primitivismul USL-ist, au asigurat prezenţa unui praf, fie tămăduitor, fie ameliorator al tembelismului.
A avut neşansa istorică să aibă alături de el un executiv condus de un „Găinar”, îl numim pe Victor Viorel Ponta, furul de valori intelectuale, cel care însuşindu-şi banditeşte pagini scrise de personalităţi din domeniul ştiinţific, şi-a apropiat un titlu doctoral, şi s-a îmbăţoşat a fi ceea ce nu era. A trebuit să respire aerul otrăvit al vremii în care Ministerul Educaţiei, condus de homunculi asociaţi la crima de a fura să facă tot posibilul pentru împiedica jurizarea şi constatarea furtului comis de către prim-ministru, îi avem în vedere pe Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, aceşti semeni ai ruşinii româneşti.
Mai sunt trei zile până la ieşirea, credem temporară, a Marinarului de pe scena cu zgomot politic. Intrăm într-un viitor, fără actorul politic ce ne-a descreţit de atâtea ori frunţile, prin victorii l-a care l-au împins marea s-a carismă şi stima pe care şi-a câştigat-o din partea poporului român ce a stat alături de el în 2007, cel ce a fost condus de spiritul „băsist” cum a titrat timpul său, cu adevărat istoric, camarila criminală bicoloră (roşu-galben), uselistă.
Ne vor lipsi înălţătoarele seri, cu timp orar 18,30, în care „Marele Om de Stat”
ne îmbărbăta, seri în care asistam la tratamentul cu zacherlină, substanţă inventată de Grigore Topârceanu atunci când l-a parodiat pe Bogdan Duicu (a nu se confunda cu Duicu de Mehedinţi cel ce l-a avut complice pe Victor Viorel Ponta la comiterea traficului de influenţă, ştiţi Domniile Voastre, vremea la care Găinarul îşi căuta refugiu operaţional în vreun buncăr al armatei) cu „Talent avem/ O recunoşti/Când dăm/ Cu zacherlină-n proşti!”
Iar ziua ocazionată de năimirea, la Palatul Cotroceni, a Guvernului Ponta IV, ne-a oferit prilejul să asistăm la ultimul tratament cu zacherlină a unor pigmei ce vor popula „Guvernul de tot râsul” condus spre ruşinea patriei de rezistentul la jenă, Găinarul, ce cu câteva ore înaintea acelui eveniment şi-a turnat oala cu căcat în cap, recunoscându-şi indirect furtul, apărat în timp cu mijloace guvernamentale de pigmeii trataţi acum cu zacherlină Liviu Pop şi Sorin Mihai Câmpeanu.
Ne despărţim de actorul politic ce, dacă în această sferă s-ar acorda fie „Oscaruri”, fie „Nobeluri”, ar merita cu prisosinţă să iasă din scenă acoperit de o astfel de, rară, distincţie.
Ziua de 21 Decembrie 2014 este pe de o parte o zi tristă pentru că pleacă cel ce în clipe de cumpănă, ne-a descreţit frunţile, încărcându-ne nu de puţine ori cu tonus.
Ziua de 21 Decembrie 2014 este în ordine o zi luminoasă, pentru că atunci îl vom lua de mână pe „Marele Sas” şi împreună vom străbate multe din culoarele istoriei cu vocaţie de edificatori ai democraţiei şi a păcii sociale. Suntem de felicitat; Români! Pentru ştiinţa de a fi pus votul în 2 şi 16 noiembrie 2014 acolo unde se ofereau garanţii pentru o Românie neaservită bandelor mafiote.

18 decembrie 2014
Tiberiu Vanca

Read More

Putem da o șansă unui om care a gresit?

”Astăzi cereți să vi se acorde șansa să dovediți că, în sfârșit, ați înțeles și puteți să fiți altcineva decât omul detestabil de până acum. E extrem de greu de obținut ce vă doriți. Dar, fie-vă milă de dumneavoastră și dați-vă o șansă. Primul pas este obligatoriu și nenogociabil: renunțați la titlul academic pe care l-ați obținut în mod fraudulos. Depuneți-vă titlul de ”doctor”, veniți în fața oamenilor și rostiți limpede și răspicat: ”Eu, Victor Ponta, recunosc că sunt vinovat de plagiat. Vă cer iertare.”

Dacă o veți face, vă promit că voi susține public, cu convingere, că am motive întemeiate să cred în căința lui Victor Ponta.”

Finalul articolului ”Victor Ponta, fie-vă milă de dumneavoastră” pe care l-am publicat pe site-ul Contributors, în ziua de 4.12.14. Ieri, dl. Victor Ponta i-a trimis o scrisoare rectorului Universității București prin care renunță la titlul de doctor în drept acordat în anul 2003 recunoscând explicit că: ”Este un gest pe care trebuia să îl fac mai demult, încă din momentul apariției acuzațiilor publice cu privire la teza mea de doctorat.”

Nu-mi trece vreo clipă prin minte să leg decizia dlui. Ponta de condiția pe care eu i-am pus-o ca să pot crede în eforturile pe care le va face pentru a dovedi că poate să fie altul decât cel de până acum. Mărturisesc scepticismul care mă încerca scriind rândurile la acea dată, dar, spre deosebire de cei mai mulți dintre cei care au citit articolul sau cu care am stat ulterior de vorbă și care mă întrebau râzând cum îmi închipui că ar putea face așa ceva, nu am refuzat apriori în minte posibilitatea unei reale schimbări de atitudine din partea unui om care cerea semenilor lui un vot de încredere. Astăzi, în fața unei realități pe care mai nimeni nu și-o imagina, mă simt obligat să-mi țin angajamentul și să-l cauționez pe dl. Victor Ponta. O fac cu speranța că este într-adevăr capabil să pășească pe un drum al cinstei și al responsabilității.

Mulți dintre cei care veți citi aceste rânduri vă veți grăbi, probabil, să mă blamați, să mă considerați un naiv sau un prost, care confundă subterfugiul ieftin al unui șmecher care încearcă să-și salveze pielea pârjolită cu un semn de posibilă normalitate. Vă asigur că știu tot, absolut tot ce știți și voi despre dl. Victor Ponta, om cu care m-am confruntat cu o maximă duritate, ani de zile, pe scena politică. Pentru mine, însă, lupta politică nu trebuie să se ducă, la propriu, pe viață și pe moarte. Victoria nu presupune și nu se consfințește doar odată cu lichidarea ”dușmanului”. Știu seninătatea cu care este în stare să mintă; știu duplicitatea și felul în care excelează în folosirea dublului limbaj; știu complicitatea în care s-a complăcut cu oameni pe care Justiția i-a condamnat și îi va condamna fără drept de apel. Știu dificultățile aproape insurmontabile cu care dl. Victor Ponta se confruntă, după pierderea Cotrocenilor, în propriul partid. Dar, mai important decât toate, știu bine că viața nici unuia dintre noi nu curge ca o apă lină și că sunt momente în care simțim cum pământul ne fuge de sub picioare: ne ducem la fund sau ne salvăm. Ați trecut vreodată printr-o asemenea încercare? Pentru mine, experiența pe care o trăiește astăzi dl. Victor Ponta are conotațiile unui asemenea moment crucial. Conștientizează că a pierdut aproape tot și, în ceasul al 12-lea, încearcă să se salveze. E obligat s-o facă: are doar 42 de ani! Dumnezeu știe dacă va reuși sau nu. Dar faptul că un om pe care eu, ca și atât de mulți dintre voi, l-am considerat până acum un munte de aroganță vine în piața publică, se înclină și recunoaște cu voce tare un păcat de o gravitate maximă: plagiatul!, pe care până acum l-a negat cu vehemență, este un gest peste care eu nu-mi permit să trec ca și cum nu s-a întâmplat. Este un gest care poate să marcheze o altă evoluție decât cea de până acum. Este doar o ipoteză, a cărei probabilitate nu am cum să o evaluez. Dar asta nu-mi dă dreptul să mă substitui nu știu cărei înalte rațiuni și să rămân inflexibil și orb în fața ei. Dacă ”depunerea” titlului de doctor este operațională sau nu; în ce fel și în cât timp poate fi îndreptată o lege mutilată special ca să-l scoată basma curată la vremea în care cuvântul ”plagiat” nu exista în vocabularul premierului și a acoliților lui sunt detalii minore, fără relevanță pe fondul major al speței pe care o discutăm. Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este pe cât de simplă pe atât de copleșitoare: suntem capabili să dăm o șansă unui om care a greșit? Aș putea să invoc încă o mulțime de argumente pentru a mă face înțeles în opțiunea mea pentru un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus. Ar însemna însă să nesocotesc capacitatea voastră de a judeca liber și drept. Îmi iau, totuși, permisiunea să vă reamintesc o carte pe care cu siguranță ați citit-o în adolescență și pe care n-o veți uita niciodată: ”Mizerabilii”, lui Victor Hugo. Jean Valjean – Javert. Mizerabilul condamnat pentru că a furat o bucată de pâine și polițistul care îl urmărește o viață întreagă, pentru că Legea l-a găsit ”vinovat”, ca să-l ducă înapoi în ocna din care a evadat. Până în momentul în care înțelege că până și Legea poate greși…

O întrebare, natural, nu poate fi evitată: ”Cât timp îl cauționez pe Victor Ponta?”.

Un singur răspuns: ”Atâta timp cât mă va convinge că și-a recuperat onoarea”. (autor : Radu F. Alexandru)

Read More

Universitatea din București a făcut istorie.

Unora le sunt suficienți cei șapte ani de acasă ca să fie educați, altora le este necesară școala cu tot cu universitate, iar pentru unii se pare că nu ajunge nici o țară întreagă. A trebuit o țară cu tot cu diaspora ei pentru ca domnul Ponta să renunțe la ce a dobândit prin încălcarea regulilor academice.

Nu are importanță dacă anunțul domniei sale se poate pune în practică. Importantă este recunoașterea publică a faptei. Nu cred că va exista un efect politic al acestei recunoașteri, însă efectul în sistemul de educație este deja important. Prin schimbarea modelelor, prin blocare anti-reformei, prin stimularea alegerilor bune.

În ce privește modelele, pe de o parte masculul alfa al fraudei academice și-a revizuit comportamentul, subminând pe toți cei care continuau acest tip de practici sub umbrela sa simbolică. Pe de altă parte, accentul public, reflectoarele se pot acum muta de pe un model negativ pe modelele pozitive. Pot fi puși în lumină cei care au acționat într-un mediu politic ostil doar pentru valorile perene. Pe oamenii care au cunoscut ce este onoarea comunității academice și au apărat-o.

Nu are rost să le pronunț numele, sunt genul de oameni care ar dezaproba o astfel de aclamare. Dar nu mă pot împiedica să spun că prin aceste persoane Universitatea din București a făcut istorie. Înțeleg prin asta că a contribuit în mod decisiv la evoluția culturală a României. Diagnosticarea  acelei teze de doctorat ca ceea ce este nu mai poate apărea pentru nimeni ca un idealism perdant, ca o eroare politică în măsură să ducă în mod cronic la subfinanțarea activității didactice și de cercetare. Prin succesul ei practic este un gest de curaj, acel gen de curaj care schimbă stările de lucruri în mod decisiv.

Trebuie spus public că în comunitatea academică a Universității din București circula deja înainte de alegeri o listă cu viitoarea conducere posibilă. Nu este exclus ca așa zisele proteste studențești recente să fie pe aceeași direcție, prin inerția unor jocuri antamate mai demult.

Domnul Ponta a tăiat elanul grupurilor care doreau ca pentru bani și avantaje politice să pună cea mai importantă instituție academică din România la remorca celor aflați la putere. Domnul Ponta a urmărit doar interesul lui egoist de rebrănduire politică și a sacrificat fără milă pe cei care l-au susținut în acoperirea fraudei academice, în politica minciunii și imposturii. Un sincer bravo.

Mecanismul prin care comportamentul domnului Ponta s-a schimbat reflectă o gândire strict utilitaristă. Dacă nu pierdea, ar fi continuat să coordoneze reconstruirea țării conform standardelor sale. Pentru că a pierdut, trebuie să accepte să se schimbe pentru a face față condițiilor care reflectă valorile grupului câștigător. O dată acest pas făcut, toți cei aflați în situații similare în comunitatea academică vor acționa ca niște actori economici standard, raționali, și vor face la fel, mai devreme sau mai târziu.

Noul ministru al educației poate să stimuleze acest proces, sau poate să îl inhibe, cel puțin pentru o vreme, până la schimbarea puterii. Cineva care l-a cunoscut personal mi-a spus că e un om serios. Singurul lucru care i l-ar fi reproșat ar fi că pe vremuri își primea oaspeții întru ale cercetării ca la întâlnirile de afaceri, cu trabucuri scumpe pe masă și toate accesoriile necesare. Acum este cu siguranță momentul să schimbe acest stil de lucru, să treacă de la modelul antreprenorial exagerat la un model axat pe responsabilitate socială și onoare. Să sacrifice și dânsul interesele personale ale celor care l-au propulsat acolo pentru binele acestei țări. Să facă și domnia sa istorie.

Asta așteptăm. (autor : Virgil Iordache)

Read More

Doctorul Ponta și doctorul Arafat. O fabulă

Renunțând la titlul de doctor, Ponta e la fel de ipocrit ca de obicei. Din fericire, nu i-a dat prin cap să facă ipocrizia asta la momentul oportun; dac-o făcea acum doi ani, poate că nu mai pierdea alegerile.

Spun că e ipocrit fiindcă:


1) Încearcă să scape de răspunderea furtului. Ca de obicei, fără nici o asumare a consecințelor.

Nu merge așa. Cu plagiatul ăla s-a făcut conferențiar, a avut o serie de beneficii – care au decurs toate dintr-un furt. Trebuie să răspundă pentru ele.

Și va răspunde, sunt sigur.

2) Face asta ca să încerce să acopere scandalul elicopterului SMURD. Care, pe lângă detaliul că destabilizează serios mitul Arafat, are ramificații ample:

- trebuie găsiți responsabilii pentru subfinanțarea bugetului Sănătății (chestiune care nu e străină de Victor Ponta);
- trebuie găsiți responsabilii pentru proasta procedurizare a situațiilor de urgență (lanțul responsabilităților poate ajunge, și în acest caz, la Victor Ponta);
- se pare, în fine, că elicopterul prăbușit e produs de EADS, ceea ce ar putea da naștere altor speculații & complicații (de care, de asemenea, Victor Ponta s-ar putea să nu fie străin).

Rezumând, doctorul Ponta vrea să scape în primul rând el însuși, făcându-l scăpat – ca beneficiar colateral – și pe doctorul Arafat. E, în situația aceasta, toată România PSD contrasă într-o fabulă exactă & deprimantă: doctorii adevărați sunt în solda & la cheremul celor falși. Fiindcă asta e, de fapt, esența PSD: falsul instituit ca normă deasupra adevărului. Exact în sensul în care Kolakowski conchidea că „minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”. Ba chiar mai nemuritor decât comunismul, aș zice – de vreme ce însuflețește pieptul de aramă (adică de aur plagiat) al PSD.

Revenind la de-doctorizarea lui Ponta – e o mutare ipocrită & la disperare. Vine însă prea târziu, fiindcă n-a avut curajul s-o facă atunci când trebuia.

E, așadar, inutilă.
Și, cred, i se va întoarce împotrivă. De la Raed Arafat a început ascensiunea lui Ponta, de la Raed Arafat se prea poate să i se încheie.

Există, sunt tot mai sigur, un 16 noiembrie al tuturor minciunilor. (autor : Radu Vancu)

Read More

25 de ani de la căderea comunismului.

NOI SUNTEM POPORUL!

Au trecut 25 de ani de la prăbușirea comunismului? 25 de la căderea lui Nicolae Ceaușescu? Când și cum au trecut? De necrezut, dar au trecut! Copiii anului 1989 nu mai știu prea multe nici despre comunism și nici despre Nicolae Ceaușescu. E normal și e bine așa. E dreptul lor să nu știe. Au alte griji. Cei mai mulți au devenit deja părinți și și-au făcut părinții bunici! Construiesc sau trăiesc capitalismul. Sau trăiesc doar într-o caricatură de capitalism, asezonat cu infractori economici moșteniți din fosta nomenclatuară și din fosta securitate.

Acum 25 de ani, în 1989, în timp ce liderii celorlalte țări comuniste europene cădeau rând pe rând, ca popicele, sub efectul undelor de șoc stârnite de glasnostiul și perestroika de la Moscova, al nostru cel mai bun fiu al poporului, Nicoale Ceaușescu, susținea că Romania nu se va întoarce la capitalism nici “când va face plopul pere și răchita micșunele”. În mai puțin de șase lunii, studenții atârnaseră, în derâdere, pere în copacii din București. Câteva aveau să cadă și să-l găsească sub formă de gloanțe lângă un zid din Târgoviște, condamnat de proprii lui tovarăși de drum. Unul dintre ei, Ion Iliescu, și el fiu devotat al clasei muncitoare, avea să-l moștenească. Și deși atunci credea că ar fi vorba de o pasageră întinare a idealurilor socialismului științific, el, comunistul de omenie, ceva mai omenos ca Nicolae Ceaușescu, punea umărul la reinstaurarea capitalismului în România. Om fără noroc, capitalismul inspirat de el avea să fie unul de cumetrie. O cumetrie a corupției fără frontiere. Și fără rușine.

Însă anul 1989, cu răsturnările care au marcat decisiv secolul 20, era fructul spectaculos al celor aproape cinci decenii de convulsii de după al doilea război mondial, cu înfruntarea est-vest, democrație versus dictatură, cu momentele dramatice care au fost revolta de la Berlin, revoluția de la Budapesta, zidul Berlinului, primăvara de la Praga. S-au adăugat, spre sfârșitul intervalului, întâlnirea istoriei cu patru personalități de calibru, un lider politic, președintele american, Ronald Reagan, un lider spiritual, prelatul polonez Karol Wojtyla, devenit papa Ioan Paul al II-lea, un om de acțiune, electricianul polonez Lech Walesa, liderul sindicatului Solidaritatea și un comunist, reformator fără noroc, Mihail Gorbaciov. Sub acțiunea concertată a acestor patru personalități, istoria s-a accelerat, n-a mai avut răbdare. Comunismul, deja un colos cu picioare de lut, putred în interior și necompetitiv economic, s-a prăbușit sub propria-i neputință. Incapabil să se reformeze, a căzut și la proba transparenței. Trebuiesc adăugate aici două detalii, deloc nesemnificative: tratatul de la Helsinki, care a introdus conceptul de drepturile omului, și de respectare a lor, în raporturile de coexistență pașnice dintre cele două sisteme, înclusiv în relațiile economice și, undeva în fundal, existența a două posturi de radio, Liberatatea și Europa liberă. Considerate instrumente ale războiului rece la început, cele două posturi de radio au devenit în timp surse alternative și, mai ales, credibile de informații pentru lumea de dincolo de cortina de fier, ținând la curent milioane de oamni nu numai cu ceea ce se întâmplă în lume, dar și în lagărul comunist și în propriile lor țări.

De la Europa liberă au auzit românii de sindicatul Solidaritatea. Tot de acolo au aflat sloganul manifestanților est-germani timișorenii care au ieșit primii în stradă în decembrie 89. Era simplu. Noi suntem poporul! Așa l-a aflat și Nicolae Ceaușescu. Dar prea târziu. (autor : Neculai Constantin Munteanu)

Read More

Guvernul Ponta IV, fugărit de Satana roşie.

Dornic să scape de eticheta „comunist” - agăţată sie însuşi şi PSD, pe nedrept, în opinia sa -, premierul, în mod paradoxal, pune pe liber, într-o zi „extrem de dificilă şi de tristă”, trei tineri tehnocraţi, adică exact pe acei miniştri care aminteau cel mai puţin de epitetul ce îl deranjează atât. „Pentru mine este o uriaşă frustrare pentru că, deşi aveam doar 17 ani în 1989, pe reţelele de socializare eu sunt comunist”, mărturisea dl Ponta, zilele trecute, adăugând că trebuie găsită o cale prin care PSD să se impună în conştiinţa publică drept un partid de stânga, necomunist, deloc apărător al corupţilor, cu un guvern neinfluenţat de baronii locali. Îngrijorarea liderului pesedist este împărtăşită de 18 parlamentari ai partidului, care, într-un manifest politic, îi cer să provoace o schimbare profundă în PSD, altfel acesta va fi izolat pe scena politică. „Credem că trebuie să înlăturăm odată pentru totdeauna etichetele de <corupţi> si <comunişti>. Vă chemăm sa susţinem împreună formarea unui nou Guvern, condus de Victor Ponta, care să aibă în componenţa lui oameni din generaţia tânară, integri si profesionişti", scriu cei optsprezece. Deşi ei sunt în cuget şi simţiri cu premierul, manifestul lor pare să fie ignorat.

Guvernul negociat în patru, zilele acestea, se formează pe criterii  în primul rând politice, competenţa, eventual integritatea şi vârsta intervenind în selecţie abia după aceea. În consecinţă, spre deosebire de formula de până acum, unde erau cinci, Cabinetul Ponta IV mai are un singur ministru independent,  specialist pe domeniul său – Bogdan Aurescu, la Externe -, restul portofoliilor fiind împărţite între PSD (10 ministere) şi PLR, UNPR şi PC, câte două. Nou, acest guvern este doar cu numele, fiindcă doar trei-patru dintre membrii săi sunt străini de administraţie, ceilalţi provenind din interiorul ei sau având tangenţă cu ea. Andrei Gerea, de exemplu, desemnat la Energie, a fost ministru al Economiei trei luni, până în februarie 2014, când PNL i-a retras sprijinul pentru nepotrivire de direcţie cu partidul. Ulterior, i s-a alăturat lui Călin Popescu Tăriceanu, la fel procedând şi doamna Graziela Gavrilescu, propusă la Mediu. Cu greu poate fi desprinsă înscăunarea lor de ideea de răsplată pentru participarea la fondarea PLR şi pentru serviciile aduse dlor Tăriceanu şi Ponta în campania electorală. Cei doi sunt mulţumiţi ca, de altfel, şi UNPR şi PC, care par să fi obţinut ce şi-au dorit. Doar pesediştii bombăne în consiliul executiv şi zic că ar trebui înlocuit şi ministrul Apărării, Mircea Duşa, fiindcă nu ştie engleză şi e „cam comunist”.

Guvernul Ponta IV nu şi-a propus însă să şteargă eticheta care, la cât de des este pomenită, ai zice că începe să-i obsedeze pe pesedişti. El a fost conceput pentru a întări coeziunea majorităţi, pentru a-l relegitima pe Victor Ponta şi a-i asigura o poziţie de forţă la congresul din martie. E o echipă cenuşie, care nu va guverna nici mai bine şi, să sperăm, nici mai rău, ca până acum. Discuţiile despre comunismul pitit în social-democraţie au însă rostul lor: încearcă să profileze, la orizont, o schimbare de mentalitate, bruind, în acelaşi timp, „surprizele” pe care cuplul Dragnea-Ponta le pregăteşte, nu tocmai democratic, baronilor. Până la lepădarea de Satana roşie, prezentă în mentalitatea partidului-stat, aniversările faraonice, camionul cu pomeni şi metodele perverse de propagandă, mai e mult. (autor : Rodica Ciobanu) 

Read More