Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră,
Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.
O umbră o să stee mereu între noi doi,
( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme
Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi
Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.
Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi
Cu mâinile...
Lasa un mesaj vocal