Se afișează postările cu eticheta aiud. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta aiud. Afișați toate postările

luni, 17 iunie 2013

"Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!”


 "Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!”

-să iubeşti fără să fii iubit…
-să slujeşti fără să fii preţuit…
-să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
-să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…
-să ierţi fără să fii iertat…
-să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
-să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
-să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
-să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
-să investeşti clădind fără speranţe…
-să taci pentru a nu face rău aproapelui…
-să vorbeşti de dragul adevărului…
-să te jertfeşti pentru dreptate…
-să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….
-totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…
     (Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă)


Aiudul - ultimii 4 ani din cei 12 iniţiali
”Și aici dragii mei, când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor, nu te mai interesa ce este viața dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul și arunca umbra pe pereți.
Dacă priveam, de pildă, la jocul copiilor administrației, priveam cu riscul mare și cu jind copilașii. Toate birourile erau în jurul zidurilor pușcăriei. Văzând jocurile copiilor, așa mult mă duceam în urmă cu ani și ani, dar mă gândeam în același timp: ei câtă distanță este între ceea ce trebuia să fie și ceea ce suntem. Priveam lucrurile în ansamblu. Și vedeam că toată prezența noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre și ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generații ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câștige pe termen lung. Deci noi eram cei puși acolo, ca să ducem povara unei națiuni. Și cu atât mai mult cu cât intrăm și acumulam anii aceștia, 8-9, 12-14-15,16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viață. O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu.
Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine ce voi face eu cu viața în mănăstire, ce se petrece și cum trebuie să fim noi organizați și întreținuți, spre a putea fi într-adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate și un corp comun împotriva întunericului care stăpânește veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel.
Celulă a fost singura mea chilie unde am putut să-mi săvâșesc în tihnă pravila călugărească. (...)
Eu vreo 12 ani am purtat o cruce la bocanc. Ei bine, acolo mi-au găsit-o. La percheziție mi-au luat bocancul de la piciorul stâng, au luat crucea și au aruncat-o pe pragul ușii și au zdrobit-o cu bocancul; era o cruce sculptată în os. Și mie mi-a dat de pedeapsă nouă zile la subsol. Îți dădeau câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame.”

(Pr. Justin Pârvu - Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 166-168)


Părintele a îmbrăcat rasa neagră în 1936, la Schitul Durău, din Moldova, pe când avea numai 17 ani. După doi-trei ani a fost trimis spre desăvârşire la Seminarul monahal de la Cernica, lângă Bucureşti. În timpul războiului a slujit ca preot militar pe frontul de Est. După război, vederile sale politice nu au plăcut noii ocârmuiri bolşevice, care l-a condamnat la 12 ani de temniţă grea. Părintele Iustin a făcut periplul celor mai crunte închisori comuniste, dar temniţa a însemnat pentru el o şi mai mare apropiere de Dumnezeu, o "zidire" în credinţa.  Eliberat, în cele din urmă, părintele Iustin a continuat să slujească la Mănăstirea Secu, începând din 1964. Anii de "reeducare" nu i-au afectat libertatea de gândire, fapt netrecut cu vederea de comunişti. Aceştia îl arestează din nou, în 1975, şi-i stabilesc domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape. Revoluţia din 1989 pune capăt prigoanei, iar părintele se întoarce la Secu. Doi ani mai târziu, el se retrage în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece restul zilelor în post şi rugăciune. Însă vrerea Domnului a fost alta, ca în jurul părintelui Iustin să se adune fraţi dornici de viaţa monahicească. În 1991 întemeiază mănăstirea de la Petru Vodă, care ajunge la mai mult de 70 de vieţuitori.


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More