Aurel Vlaicu decedat 13 septembrie 1913

La 13 septembrie se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Aurel Vlaicu. 

Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

      A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăștie, care din 1919încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul laSibiu în 1902.

Și-a continuat studiile inginerești la Universitatea din Budapesta și laLudwig-Maximilians-Universität München^{[necesită citare]}, în Germania, obținându-și diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912 42 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

„Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit..”

      La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere deCâmpina, se pare din cauza unui atac de cord.^[2]

    În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macaveiefectueaza câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. A fost văzut ultima dată în anul 1940.

Read More

Dem Rădulescu -Bibicul decedat 10 septembrie 2000

A murit și am mai pierdut o valoare , zâmbetul lui a rămas peste viata .

Fie ca sufletul lui sa se odihnească în pace !

Dem Rădulescu - Bibicul  (n. 30 septembrie 1931, Râmnicu Vâlcea, d. 10septembrie 2000, Câmpina^[1]) a fost un actor de comedie român de teatru, film și televiziune, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București.

S-a născut la Râmnicu Vâlcea într-o familie de negustori. După terminarea liceului la Râmnicu Vâlcea, „Bibanul” (poreclă primită în liceu) a trebuit să aleagă între sportul de performanță și actorie. El a obținut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea; a luptat în ring la categoria semi-mijlocie.^{[necesită citare]} A debutat ca amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării.

În 1956, a câștigat premiul I pentru interpretare cu piesa Steaguri pe turnuri (îl interpreta pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori. A fost remarcat de Sică Alexandrescu; practic acesta a fost debutul carierei sale.

A fost prieten cu Ion Cojar și Liviu Ciulei^{[necesită citare]}; cu ultimul a colaborat pentru Farfuridi din „O scrisoare pierdută”, unde a avut colegi de excepție: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Petre Gheorghiu,Ștefan Bănică, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Aurel Cioranu și Fory Etterle. Liviu Ciulei l-a numit „un actor de geniu”.^{[necesită citare]}

S-a stins din viață la Câmpina în urma unui infarct, la 10 septembrie 2000.

Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Read More

Richard Strauss decedat 8 septembrie 1949

Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program. I-a urmat ca dirijor lui Hans von Büllow la conducerea orchestrei dinMeiningen. A dirijat la operele din Berlin, München, Viena .

    Richard Strauss, compozitor german cunoscut îndeosebi pentru poemele simfonice, opere, dar mai ales pentru activitatea strălucită că dirijor, a moştenit instinctele muzicale de la tatăl său, Franz Strauss. Acesta cânta la corn în cadrul orchestrei Operei din Munchen şi participase la premiera mondială operelor "Tristan şi Isolda" şi "Maeştrii cântăreţi". Era cel mai celebru cântăreţ din corn din Germania. De asemenea compunea şi muzică, aprecierile sale îndreptându-se spre Mendelssohn şi Schumann. Franz Strauss şi-a hrănit fiul cu o muzică foarte conservatoare, care şi-a pus pecetea asupra compoziţiilor de tinereţe ale lui Richard. Îşi va trimite fiul la gimnaziul din Munchen, unde acesta va primi o cultură generală solidă.

       După absolvirea gimnaziului, în 1882, Strauss se va înscrie la Universitatea din Munchen. A petrecut ceva timp la Berlin, unde s-a plimbat şi a cântat la pian la seratele muzicale. Aici l-a cunoscut pe Hâns von Bulow, care i-a programat spre ascultare "Serenadă pentru suflători în mi bemol", în interpretarea orchestrei din Meiningen. Acesta audiţie îl va îndemna să-şi dirijeze propria partitură în oraşul său natal, Munchen. Astfel, Strauss va porni pe drumul unui compozitor de factură academică.

       În orchestră de la Meiningen va face cunoştinţă cu Alexander Ritter, compozitor şi violonist, care îl va apropia de muzica lui Berlioz, Liszt şi Wagner. Ritter a fost cel care l-a convins pe Strauss să renunţe la stilul conservator din tinereţe şi să înceapă a compune poeme simfonice. Tot el l-a introdus pe Strauss în lumea eseurilor muzicale ale lui Wagner şi a scrierilor lui Schopenhauer. Prima cotitură în muzică lui Strauss s-a produs în anul 1889, odată cu premiera poemului "Don Juan". Acesta a fost partitura care i-a făcut pe toţi să recunoască în Strauss pe urmaşul firesc al lui Liszt şi, până la un anumit punct, al lui Wagner. "Don Juan" a fost urmată de o serie de poeme simfonice care i-au asaltat pe europeni: "Tod und Verklarung" ("Moarte şi transfigurare" - 1890), "Till Eulenspiegels lustige Streiche" ("Năzbâtiile vesele ale lui Till Buhoglinda - 1895), "Also sprach Zarathustra" ("Aşa grăit-a Zarathustra" - 1896), "Don Quijote" (1898), "Ein Heldenleben" ("O viaţă de erou" - 1899), "Sinfonia domestică" (1904).

       Fiecare din aceste poeme simfonice l-a depăşit pe precentul sub aspectul amplorii şi caracterului senzaţional. Primele cinci sunt considerate a fi cele mai apreciate. Ultimul poem, "Eine Alpensinfonie" ("Simfonia Alpilor"), din 1915, a fost un eşec. Pe măsură ce Strauss s-a afirmat în calitate de compozitor, a crescut şi reputaţia lui că dirijor. În anul 1898 i-a urmat lui Felix Weingartner la conducerea Operei Regale din Berlin, post pe care l-a ocupta până în 1918, când a devenit co-director al Operei din Viena. În această perioadă a compus operele de factură wagneriana "Guntram" (1894) şi "Feuersnot" ("Pericol de incendiu" – 1901), considerate de critică muzicală drept eşecuri. Abia în anul 1905, odată cu premiera operei "Salomeea" (după o piesă a lui Oscar Wilde) Strauss a reuşit să creeze o lucrare care a electrizat publicul aşa cum făcuseră poemele simfonice. Urmează în 1908, "Electra" (tragedie scrisă de Sofocle) cu care Strauss părăseşte turnul de fildeş postromantic pentru a da bătălia cu un nou gen de armonie, un gen nou şi puternic de melodie şi un stil progresist care prefigura aventuri de avengura şi mai mare. Ambele opere, au fost şi rămân, în mare măsură, nişte lucrări şocante, două dintre cele mai provocatoare creaţii operistice ale secolului. "Electra" l-a apropiat pe Strauss de Hugo von Hofmannshal, cu care va colabora timp de aproape douăzeci şi cinci de ani, realizând "Der Rosenkavalier" ("Cavalerul Rozelor" - 1911), prima variantă a "Ariadne auf Naxon" ("Ariadnei din Naxon - 1912; "Ariadna din Naxon" revizuita - 1916), "Die Frau ohne Schatten" ("Femeia fără umbră" - 1919), "Intermezzo" (1923), "Die agyptishe Helena" ("Elena din Egipt" - 1927) şi "Arabella" (1932). Între timp la putere veniseră naziştii, iar Strauss a fost numit preşedinte al Reichmusikkammer. 

       Fiind un oportunist amoral şi apolitic, care nu vroia decât să fie lăsat în pace să scrie muzică, el apelează la serviciile unui libretist evreu, Ştefan Zweig, stârnind furia naziştilor. Acesta va scrie libretele pentru "Die schweigsame Frau" ("Femeia tăcută" - 1934), iar pentru "Friedenstag" ("Ziua păcii" - 1938), şi "Daphne" (1938), Ştefan Zweig va colabora cu Joseph Gregor.

Read More

Ilarion Ciobanu decedat 7 septembrie 2008

Ilarion Ciobanu (n. 28 octombrie 1931, Ciucur, județul Tighina, România - d. 7 septembrie 2008, București, România) a fost un celebru actor român. A semnat, de asemenea, regia a două filme. În anii 1950 a avut și o carieră de rugbist.

Ilarion Ciobanu a jucat în mai multe filme istorice : Nemuritorii , Mihai Viteazul ,Dimitrie Cantemir , Columna , Iancu Jianu zapciul ...haiducul , Ecaterina Teodoroiu , Muschetarul roman .
Le puteți viziona mai jos :

 Nemuritorii

 Film de aventuri pe fundal istoric. Acţiunea se desfăşoară în prima parte a anilor 1600, mai precis în anul 1611. Treisprezece foşti camarazi de luptă din oastea lui Mihai Viteazul, răspândiţi prin Europa, se reîntâlnesc şi decid să se reîntoarcă în ţară pentru a-şi îndeplini jurământul faţă de Voievod, să îndeplinească visul Unirii. Filmul conţine muzica formaţiei Phoenix. Sergiu Nicolaescu a câştigat Premiul ACIN pentru interpretare în 1974. "După zece ani de la uciderea lui ...

 Mihai Viteazul

Film istoric în două părţi: 1. "Călugăreni"; 2. "Unirea". Filmul evocă principalele momente ale domniei lui Mihai Viteazul: negocierea tronului cu Sultanul, la Constantinopol; refuzul de a plăti tribut; încoronarea de la Alba Iulia; bătălia de la Mirăslău; trădarea generalului Basta; refugierea la Praga; bătălia de la Goraslau; uciderea lui Mihai...

 

 Dimitrie Cantemir 

 Film istoric de aventuri în care se evoca figura cărturarului Domnitor, Dimitrie Cantemir. Eroii se luptă pentru manuscrisul "Istoriei Imperiului Otoman" şi a bijuteriilor soţiei Domnitorului. Iniţial, s-a încercat realizarea unei coproducţii romano-sovieto-germane. Deşi, la început, au fost interesate de proiect, părţile sovietică (Mosfilm) şi germana (Defa) s-au retras, astfel că filmul a fost realizat doar de romani. "Filmul marchează o îmbogăţire şi o nuanţare a liniei istorico...

 

 Columna 

 În anul 106, armata romană, într-o uriaşă desfăşurare de forţe, asediază capitala Daciei, Sarmizegetusa. Prea mândru pentru a se lăsa prins, regele Decebal se sinucide. Împăratul Traian înţelege că Dacia a fost înfrântă, dar nu învinsă. Pentru a păstra calmul în provincia ocupată, îl schimbă pe tribunul Tiberius, în mâinile căruia trebuia să se predea Decebal, asigurându-se de colonizarea Daciei cu legiunile rămase pe loc. Având drept pretext construirea noii capitale a Daciei romane, Ulpia...

 

 Iancu Jianu zapciul

 Fiul de boier Iancu slujeşte cinstit domnia ca zapciu, în vreme ce Tudor aşteaptă doar un semn ca să ridice Oltenia. Când haiducul Mereanu fură caravanele cu aur ale lui Caragea, asprul şi neîndurătorul Iancu se îngrijeşte ca nimeni să nu încalce legea. Curând însă întelege că aceasta e facută să pună juvăţul de gâtul bietului sărac şi simţul datoriei face loc cultului legii. ...

   

Iancu Jianu haiducul 

 Alăturat lui Mereanu, Jianu complotează la răsturnarea regimului fanariot. Salvat de ştreang de Tincuta, care-l ia de soţ, şi iertat, cum o cer obiceiul pământului şi norodul, Iancu nu se poate readapta lumii boiereşti şi se alătura cetei mări a lui Tudor...

 

Ecaterina Teodoroiu

 La începutul primului război mondial, o tânără învăţătoare din Târgu Jiu se înrolează voluntar ca infirmieră de companie. După moartea fratelui său, obţine permisiunea de a pleca pe front. Satisfacţiile şi durerile se succed în contextul situaţiilor dramatice de pe front, agravate în iarna anului 1917 de epidemia de tifos exantematic, iar eroina ajunge la Mărăşeşti în fata mitralierelor inamice...

 

Muschetarul roman 

 Partea doua a filmului "Cantemir". Cele două filme au realizate în paralel de aceeaşi echipă. Decizia producătorilor de a împărţi materialele filmate în două filme distincte au determinat protestul unora dintre realizatori. Astfel, scenaristul Mihnea Gheorghiu s-a delimitat total de proiect imediat ce s-a luat decizia porţionării filmului în două părţi distincte pentru a se înlesni difuzarea externă autonomă. Filmul continua seria peripeţiilor lui Mihut Galateanu, la Viena, Berlin şi Amsterdam ...

 

Ilarion Ciobanu s-a născut la Ciucur, în Tighina, pe atunci parte a României. A copilărit la Constanța, pe malul mării. La 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care o urmat "o lungă caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar"^[1] până în anul 1958, când intră la IATC, pe care însă nu l-a absolvit^[2], pentru că a avut de ales între a face "Setea" și a urma institutul.

Ca rugbist și-a făcut debutul în 1948, la Știința București, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo București, unde cunoaște consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul București (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiați sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaș de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect

Debutul cinematografic al actorului s-a produs la vârsta de 30 de ani în filmul Setea, în care a jucat alături de Ion Besoiu șiAmza Pellea, respectiv alături de Ștefan Ciubotărașu și George Calboreanu în Omul de lângă tine. Au urmat apoi mai bine de 50 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deținut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine și Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum ar fi Crucea de piatră - Ultimul bordel, Terente - Regele bălților, Tancul și Bored.

La Prima ediție a Festivalului Internațional de Film București, BiFEST, în 2004, actorul a primit Premiul de Excelență pentru contribuția sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenți l-au aplaudat în picioare minute in șir.^{[necesită citare]}

Ilarion Ciobanu a decedat în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, răpus de cancer faringian ^[4]. Cadavrul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit propriei dorințe. 

Read More

1946 - George Enescu şi soţia sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România

" Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe. " Yehudi Menuhin.

1946 - George Enescu şi soţia sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România ajutaţi de Yehudi Menuhin.

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă

 

 George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, județul Botoșani, România - d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vîrnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe și părinții lui l-au alintat cu numele Jorjac. A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs(compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.

În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima saSimfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.

George Enescu interpretând Poemul de Chausson

În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York(1938).

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fostEdmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban(1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia,Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.^[1]

În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.

Read More