Se afișează postările cu eticheta marturii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta marturii. Afișați toate postările

luni, 27 mai 2013

Gânduri de seară.......


  "Niciodată nu am renunţat la luptele pe care le-am dus"

MĂRTURII 
          CONSTANTIN TICU DUMITRESCU

"Pas cu pas. Fără să mă laud, eu am ştiut încă de la Revoluţie ce vreau, am ştiut ce trebuie pentru această ţară. În CPUN, primul parlament postrevoluţionar, am adus dovezi clare că, încă din 1990, Securitatea distruge arhivele, am adus documente salvate de la foc de pe Valea Jietului. Din dezbaterile care au avut loc, domnul Iliescu a promis că trimite un elicopter să aducă celelalte arhive care nu fuseseră încă incendiate, dar elicopterul s-a întors doar cu câteva firimituri oferite de securiştii de la Petroşani. În acelaşi CPUN, în anul de graţie 1990, am propus un amendament la Legea electorală, care viza, pe lângă neadmiterea candidaturii celor care au făcut parte din organizaţiile fasciste, şi neadmiterea celor din organizaţiile comuniste, retribuiţi ca atare. D-l Iliescu nici n-a dorit să pună în discuţie propunerea mea, se simţea vizat. Ca urmare, am demisionat, spunându-i: "Rămâi dumneata, domnule Iliescu, cu comuniştii dumitale"!. Am continuat totuşi lupta, în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. În 1991, am obţinut permisiunea de a-l audia pe călaul comunist Nikolski, dar a decedat subit. Atunci am înţeles pe deplin că nu se face nimic, că nu se doreşte, că securiştii sunt prea puternici."

"Când privesc acum în urmă la toată suferinţa pe care am îndurat-o, totul mi se pare firesc. N-am făcut altceva decât să urmez destinul întregii mele familii, să am aceeaşi atitudine şi să duc aceeaşi luptă ca şi tatăl meu, primul şi adevăratul meu mentor. Pentru că tatăl, ca şi mama noastră au fost pentru mine şi fraţii mei nu numai părinţi, ci până în clasa a patra primară şi învăţători. Trăirea într-o asemenea familie - de la mama preluând şi gena macedoneană , cu educaţia morală şi patriotică primită acasă şi la şcoală, nu puteau să ducă într-o perioadă atât de dramatică pentru ţară, decât la reacţiile şi atitudinea mea de mai târziu, când practic eram ocupaţi de armata sovietică şi obligaţi la comunism."

"A fost un moment când familia mea era distrusă. Tata era fugar, fratele Mişu dispărut şi el, iar fratele mai mic luat în grija unui unchi. Rămăsese acasă numai mama. Şi atunci, deşi cele 4 ha de pământ erau pe numele tatei, i-au făcut mamei proces pentru, vezi Doamne, nepredare de cote şi au condamnat-o la 200 zile închisoare."

"Este adevărat că n-am renunţat niciodată, în orice situaţie am fost, la demnitatea mea. I-am sfidat mereu cu asta. Eu nu le-am spus niciodată securiştilor sau temnicerilor mei: „Să trăiţi!", aşa cum cerea regulamentul. Aţi citit asta, cred şi într-unul din documente, când impusesem în celulă să nu le spunem gardienilor „Să trăiţi!"."


  (...) depun aici mărturie, că nicăieri ca în temniţele Galaţilor n-am întâlnit gardieni mai răi şi mai în totalitate ca aici ... La intrarea în această temniţă m-au izbit uniformele ca de ciocli ale gardienilor, sub care încetase de mult să mai bată o inimă omenească, care străjuiau în toate colţurile. Alţii ne însoţeau lovindu-ne cu sete pe toţi cei 30-40 de deţinuţi politici care ne târam trăgând în urmă lanţurile grele, printre ei şi tot lotul nostru care fusese pus în lanţuri la închisoarea din Ploieşti, cu 4 luni în urmă. La venire m-a primit un ofiţer cu figură de asasin, poate că era Dorobanţu, care, după tot felul de ameninţări m-a trimis direct la izolare. Şi-n adevăr, am stat izolat câteva luni într-o celulă de la etajul 2, cu un ţăran oşan pe nume Ciorba Simion. Bietul nenea Simion avea un fel de crize de nebunie. Îl priveam încremenit când, brusc începea să „gioace", un fel de dans primitiv şi sălbatec. „Giuca" până obosea. În singurătate cu nenea Simion, luni în şir, nu era prea uşor. Dar mereu am crezut că era premeditat. De două ori am stat la carceră câte 7 zile, ceea ce era mult mai groaznic, căci o dată m-au prins bătând morse şi altă dată i-am luat apărarea lui Ciorba, când gardienii erau să-l omoare din bătaie!"

"Vreau să profit de acest episod spre a mărturisi că m-am simţit de-a lungul închisorilor foarte atras de suferinţa ţăranilor aflaţi între noi. Ei nu aveau un orizont atât de larg ca al nostru, al celorlalţi şi detenţia avea pentru ei alte dimensiuni. O suportau mai greu. De aceea m-am apropiat de ei, i-am ajutat şi învăţat de bine. Dacă au rezistat i-a ajutat credinţa în Dumnezeu, bunul simţ şi organismele lor învăţate cu greul. Dintre bunii mei prieteni de închisoare nu-l voi uita niciodată pe nenea Gheorghe Creţu, ţăranul din Brăişor, Huedin, un autodidact şi un caracter de cremene. Acestui om îi datorez poate viaţa, pentru că acolo la Botoşani el m-a şters şi m-a spălat de toată murdăria în care am zăcut după bestiala bătaie aplicată de căpitanul Maruniac V. şi subalternii săi. El m-a îngrijit, el mi-a dat să mănânc şi într-o lună de zile m-a pus pe picioare."

"Nu era alt drum de urmat! Nu regret nimic şi de-ar fi să-mi mai trăiesc odată adolescenţa şi tinereţea, aş proceda la fel. Provocarea venea de la sine. Prin simplul fapt că eram tânăr şi eram licean sau student. Asta-i şi irita cel mai mult, fiind printre cei mai tineri membri P.N.Ţ.- Maniu de atunci. Iar dacă aflau că eşti şi student, asta însemna pentru temniceri şi securişti un motiv în plus de a te urî."


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More