Se afișează postările cu eticheta mizeriilecampanieielectorale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mizeriilecampanieielectorale. Afișați toate postările

vineri, 14 noiembrie 2014

Speranța. Ce s-a câștigat când ceva s-a pierdut aproape definitiv.


Mizeriile campaniei electorale (și au fost destule, cam toate numai din partea PSD – de la pomeni electorale la amenințări cu moartea) arată ce am pierdut aproape definitiv – anume speranța într-o recâștigare a onorabilității clasei politice. În ipoteza în care va câștiga, lui Klaus Iohannis îi va fi teribil de greu să imprime celorlalte câteva sute de politicieni stilul lui reținut & decent, concretizat azi în incredibila formulă: „Decât să fiu mârlan, mai bine pierd alegerile!”. E „incredibilă” nu doar din cauza calității așa-zicând estetice a acestei formule succinte & memorabile, ci fiindcă de decenii bune nu s-a mai auzit ceva comparabil în politica noastră. Cel puțin de la Coposu încoace, stilul politicii noastre a fost unul imprecativ & buruienos, în care măsura unui politician era dată de raportul dintre cantitatea de vorbe și cea de insulte deversate pe minut. Victor Ponta e produsul ultim & de vârf al acestei tipologii.

Ca să fim corecți, nu doar politicienii au contribuit la această aproape definitivă alunecare în fosa septică a politicii & politicienilor noștri. Acele concrețiuni de jurnaliști acumulate în studiourile A3, RTV, OTV etc. au contribuit și ele din plin la asta. Când un jurnalist îi spune unui politician care-l acuză că-i mercenar „mercenar e mă-ta!”, cum a făcut ieri Mugur Ciuvică, punându-l pe dl Calimente în neașteptata postură de underdog al unei dispute buruienoase, e clar că și jurnalistica noastră e cu un picior în numita fosă. Mai salvează onoarea câteva zeci de jurnaliști admirabili, de la Vlad Mixich la Dan Tapalagă și de la Moise Guran la Luca Niculescu, care fac atmosfera încă respirabilă.

Însă nu despre această pierdere vreau să scriu aici – ci despre ceea ce, cu totul neașteptat, a adus politica ultimilor ani. Când nu mai era aproape nici o speranță pentru asta, am câștigat o extraordinară reactivitate la politic a tinerilor. După două decenii în care scena politică era tot ce putea fi mai străin de interesul lor, iată că, peste noapte parcă, politica a devenit cool. Se merge la protest cu pasiune, se discută politică pe holurile facultății cu pasiune, se postează pătimaș pe Facebook – totul în asemenea măsură, încât orice încercare sistematică de a infiltra & controla massele de protestatari a eșuat definitiv, iar guvernul n-a găsit altă modalitate mai inteligentă & eficace de a neutraliza studenții ostili înaintea alegerilor decât încercarea de a-i trimite într-o vacanță forțată. (Tot e bine – altcândva i-ar fi trimis la Canal.) Nu va reuși nici stratagema asta, îi asigur dinainte.

Asta s-a câștigat atunci când ceva s-a pierdut, cum spune vorba aproape clasică. Atunci când nervul moral al politicienilor noștri s-a atrofiat aproape complet, s-a inervat nervul politic (& a priori moral) al tinerilor. Vă aduceți aminte acele discursuri îndurerate în care eram asigurați că Facebook-ul, Internetul, televiziunea, toate aceste deghizamente ale unui diavol IT, vor sfârși prin a-i anestezia & lobotomiza complet? Ei bine, iată-i făcuți vii & coezivi tocmai de aceste tehnologii & de noile media. Atât de admirabili sunt, încât PSD a pierdut deja – nici un partid nu-i va putea controla, nici o ademenire nu-i va putea amăgi, nici o injecție de cinism nu le va putea amorți nervul acesta. E unul dintre cele mai entuziasmante lucruri din ultimul deceniu – la fel de salutar ca revoluția din Justiție, din punctul meu de vedere.

Nu doar PSD, de altfel, ci orice partid va fi responsabilizat de presiunea lor constantă. Am convingerea că mișcările lor de protest vor deveni o obișnuință, cam ca în Occident. Mi se părea aproape cinic când, student fiind, îi vedeam pe studenții occidentali protestând pentru chestiuni pe care eu le găseam fleacuri; astea nu-s probleme reale, îmi spuneam, precum ale noastre, pentru așa ceva nu merită protestat. Abia târziu am înțeles că tocmai protestele lor pentru fleacuri făceau să nu se ajungă la abominațiunile de la noi. Și atunci mi-au apărut deodată admirabili. Precum studenții noștri de azi.

Sunt eu însumi tânăr, firește – dar deja cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă decât tinerii aceștia admirabili despre care vorbesc. La vârsta lor, generația mea era mult mai bătrână & inerțială decât ei – noi eram convinși deja că aproape nimic nu mai e posibil. Ei cred, pe câte îmi pot da seama, că aproape totul e posibil. Și se prea poate, ne spunem toți azi, să aibă dreptate. Grație lor, am recâștigat Speranța. Dragă generație foarte tânără, generația încă tânără îți e recunoscătoare. (Radu Vancu)


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More