Frédéric Chopin

Frédéric Chopin (n. 1 martie 1810, Żelazowa Wola — d. 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru pian.






Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez. Deși considerat un copil minune în țara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză își consolidează reputația că interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”. În perioada 1837 – 1847 are o relație tumultoasă cu scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relație de prietenie cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi. Trece în neființă la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară, întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.


Viaţa muzicală a Varşoviei l-a ajutat să îşi dezvolte de timpuriu o cultură muzicală bogată. În 1831, a plecat din Polonia spre Viena, în final ajungând la Paris, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. În Franţa, Chopin a avut ocazia de a-i cunoaşte pe mulţi compozitori şi artişti contemporani, printre care se aflau Liszt, Berlioz, Meyerbeer, Bellini, Balzac, Heine, Victor Hugo şi Schumann.



Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica să se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică.


El inventează forme muzicale precum baladă, însă cele mai signifiante inovații sub semnătura să privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturnă și preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzică clasică a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzică sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționaliste poloneze.


Deşi viaţa sa a fost atât de scurtă, a lăsat în urmă contemporanilor sai şi generaţiilor viitoare piese de o rară sensibilitate şi frumuseţe. Celebrele Nocturne sunt capodopere muzicale mult admirate de melomanii din lumea întreagă.
În memoria geniului lui Frédéric Chopin, capitala Varșovia găzduiește la fiecare cinci ani Concursul Internațional de Pian Frederick Chopin.

Read More

Ti-am luat un mărțișor

Mărțișorul este un mic obiect de podoabă legat de un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, care apare în tradiția românilor și a unor populații învecinate. Femeile și fetele primesc mărțișoare și le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. Împreună cu mărțișorul se oferă adesea și flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

Mituri ale Mărțișorului

Voinicul care a eliberat Soarele

Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura și a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie. Culoarea roșie simbolizează dragostea către frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.

Lupta Primăverii cu Iarna

Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute și a început a da la o parte zăpada și a rupe ramurile spinoase. Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a înghețat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărțișorului simbolizează sângele ei roșu pe zăpada albă

Culorile mărţişorului

„Prin 1914, Tudor Pamfile, ne asigura că vechile colori erau puţine: albul firesc, negrul firesc şi negrul cafeniu sau negrul curat, galbenul frumos şi roşul întunecat“, a menţionat Marcel Lutic, care a adăugat, amintind de spusele lui Tudor Pamfile, că „după gusturile de astăzi, vechile colori nu erau frumoase, adică nu erau aprinse şi de felurite nuanţe decât foarte rareori. Nu erau «ochioase», «nu săriau în ochi», «nu băteau la ochi»“ 

Etnograful a remarcat că „asemenea înaintaşilor noştri de acum 100 de ani, mulţi dintre noi nu mai ştim de ce se confecţionează mărţişoarele sau de ce se păstrează cu încăpăţânare firul împletit în cele două culori“. Acesta este motivul pentru care meşterii populari aduc, alături de mărţişoarele cu alb şi roşu şi pe cele cu alb şi negru sau alb şi albastru. „Cele mai vechi mărţişoare erau făcute din lână albă şi neagră. Albul este semnul purităţii, fiind ca şi negrul, o sumă a tuturor culorilor. În valoare absolută, albul este egalul negrului, deşi, acum, se valorizează pozitiv numai albul. Etnologii au convenit că albul este o culoare de trecere, exprimând cel mai bine moartea şi renaşterea“, a precizat Marcel Lutic care a adăugat că atât negrul, cât şi albul sunt ambivalente, albul fiind folosit în vechime pentru doliu.

La fel, „Baba Dochia moare şi renaşte simbolic în cele 9 sau 12 zile ale sale de la începutul lunii martie. Iar această celebră babă nu ar fi altceva decât ilustrarea simbolică a timpului care se naşte, curge şi moare cu o ciclicitate stabilită cândva, demult, după ritmul lunii. Nu întâmplător, altădată, mărţişoarele se puneau la apariţia pe cer a Craiului Nou (lunii noi)“. Fiind în legătură cu pământul, Dochia are legătură directă şi cu negrul, cealaltă culoare a mărţişorului arhaic, a precizat Lutic, care a adăugat că negrul reprezintă pământul roditor.

Astfel, „în torsada mărţişorului, albul cu negrul reprezintă o îmbinare fericită a luminii cu întunericul, a zilei cu noaptea, a iernii cu primăvara, redând timpul anului, al cerului şi al pământului. Albastrul, culoarea cerului şi a apei, era un substitut al negrului. Culoarea roşie a exercitat şi încă mai exercită o fascinaţie deosebită asupra oamenilor. Etnologii consideră că ea produce cel mai puternic efect asupra simţurilor, fiind simbolul frumuseţii, tinereţii, sănătăţii şi bogăţiei. Este asociată în multe culturi arhaice venirii primăverii, naşterilor şi căsătoriilor, a începuturilor. Încă şi azi se pun canafi roşii la viţei, mânji, miei şi la copiii nou născuţi“, a precizat Marcel Lutic.

Originile sărbătorii mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât Români cât și la Bulgari (sub numele de Martenița) este considerată ca fiind datorată substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, deși legendele populare îi dau alte origini, care, la Bulgari, sunt legate de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681. Se mai consideră deasemenea că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea^[4].

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât. Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova și Bucovina mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă-roșie, și era purtat de copii în jurul gâtului^[5]. Fetele adolescente purtau și ele mărțișor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr și să-l păstreze până la sosirea primilor cocori și înflorirea arborilor. La acel moment, fetele își scoteau mărțișorul și-l atârnau de creanga unui copac, iar moneda o dădeau pe caș^[6]. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Moldovei, pomii sunt împodobiți de mărțișoare.

În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărțișor”, care începe pe data de 1 martie și durează până la 10 martie.^[3] În acest an, festivalul se află la ediția a 47-a.

În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar primele două săptămâni. În localitățile transilvănene mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele. În județul Bihor se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoși și mai sănătoși. În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru ca să fie iubite. Tot aici, fetele sunt cele care oferă mărțișoare băieților (in mod tradițional mărțișoarele sunt făcute de ele însele). ÎnDobrogea mărțișoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.În zona Moldovei pe 1 martie se oferă mărțișoare băieților de către fete, aceștia oferind la rândul lor fetelor mărțișoare de 8 martie (o mică diferență față de restul țării).

Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-Români, precum și la Bulgari care o numesc Martenița(Мартеница), și deasemenea în Macedonia și Albania.

Read More

Brian Jones (The Rolling Stones)

Lewis Brian Hopkin Jones (n. 28 februarie 1942 - d. 3 iulie 1969), cunoscut ca Brian Jones, a fost un muzician englez și membru fondator al trupei The Rolling Stones. Jones a fost un multi-instrumentist cântând și la instrumente non-tradiționale cum ar fi sitarul și marimbafonul.











The Rolling Stones este o trupă englezească de muzică rock care a devenit populară la începutul anilor 1960. Trupa a fost formată la Londra în 1962 de Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards.



The Rolling Stones a lansat 55 de albume și compilații și au avut 37 de piese în top-10 singles. În 1989 trupa a intrat în Rock and Roll Hall of Fame iar în 2004, revista Rolling Stone i-a clasat pe locul 4 în 100 Greatest Artists of All Time. Au vândut peste 200 de milioane de albume în întreaga lume.



Legenda spune că în octombrie 1960 Mick Jagger și Keith Richards, foști colegi de școală, s-au întâlnit pe peronul gării din orașul lor natal, Dartford. Împreună cu Dick Taylor au format grupul Little Boy Blue & The Blues Boys. Doi ani mai târziu, în iunie 1962, au înființat trupa The Rolling Stones (după piesa "Rollina"½ Stones Blues", interpretată de Muddy Waters).

La 12 iulie 1962 are loc primul concert la Marquee club din Londra. Grupul era format din Mick Jagger (voce), Keith Richards (chitară solo), Ian Stewart (pian), Brian Jones (chitară ritmică), Dick Taylor (bass) și Tony Chapman (tobe). În 1963, casa de discuri Decca și directorul ei artistic Dick Row, celebru pentru refuzul beatleșilor a înregistrat primul lor single.

Read More

Pentru " prietenii " mei de dreapta xenofobi ...

Pentru " prietenii" de dreapta xenofobi : 

Se pare ca naționalismul apare între multi dintre "prietenii "mei de dreapta Sa fiu bine înțeles nu iau apărarea unora din conducerea udmr , dar nu pot fi indiferent la ipocrizia voastră in care v-ati apucat sa faceți mișto și sa puneți sub aceeasi pălărie toți maghiarii ( nu sunt de acord cu susținerea data socialiștilor ) ... desigur maghiarii adică noi am fost buni atunci la referendum când am boicotat demiterea președintelui sau am fost buni atunci când a guvernat alături de pdl , programul rabla a fost bun , cardul de sănătate a fost bun și multe altele când este vorba de păduri verestoy este vinovat pentru toate pădurile tăiate ( ca si cum printre romani nu au fost care au tăiat pădurile ...sa nu fiu greșit înțeles nu ii iau apărarea ) ... Cea ce faceți arata nesimțire grobiana si ma face sa nu mai votez niciodată nimic ...au greșit capii formațiunii este una si sa va bateți joc de toți maghiarii este alta PUNCT 

PS. Cui nu ii convine sa ma scoată din lista de prieteni .

Si acum cu dedicație : 

Princesses Of Violin

 

 Edvin Marton

 

 Mága Zoltán

 

 Bond 

 


Si la final : 

Read More

Marin Constantin

„Viaţa este doar arta dedicată semenilor mei de pe pământul pe care m-am născut. Ca artist, nu-ţi mai aparţii“.

Constantin Marin (n. 27 februarie 1925, Urleta, Prahova - d. 1 ianuarie 2011, București) a fost un muzician, compozitor și dirijor de ansamblu coral român, fondator, dirijor și director pe viață al Corului Național de Cameră Madrigal. A fost un specialist renumit în muzică renascentistă, cântul gregorian și baroc, precum și muzica tradițională românească. Activitatea sa a fost apreciată entuziast de critici muzicali din întreaga lume, fiind distins cu numeroase premii și distincții interne și internaționale.



A absolvit Facultatea de Pedagogie Muzicală (secția Dirijat Coral) a Conservatorului de Muzică din București (1944-1949) studiind cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie), Vasile Popovici (istoria muzicii), Florin Eftimescu (pian), Ștefan Popescu (cor), Teodora Stroescu (canto) și Facultatea de Pedagogie, Psihologie și Filozofie a Universității din București (1945-1949), sub îndrumarea profesorilor G.G. Antonescu, Mircea Florian, Dimitrie Guşti, Mihail Ralea, Tudor Vianu. A obținut titlul de doctor în muzicologie (1985).




Compozitor și dirijor, Constantin Marin a pus bazele corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzică renascentistă, cântul gregorian și baroc precum și muzica tradițională românească.

„Sunt om al unui singur vis: să înfiinţez o formaţie de corişti selecţionaţi de mine, cu care să creez o sonoritate corală cu un repertoriu fundamentat pe preclasicismul universal şi să dispun de libertatea de a-l prezenta publicului iubitor de muzică“.

S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studențești și de amatori precum Corul Universității și Corul Sindicatului Învățământ din București (1949-1951). A fost asistent la Facultatea de Filosofie din București (1948-1952). Din 1954 a fost șeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creației Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului UTC din România (1951-1974), director adjunct al Direcției muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi profesor la catedra de dirijat de cor la Conservator (din 1960, iar în ultimii ani profesor consultant). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.



Maestrul Constantin Marin a fost membru al Uniunii Compozitorilor (din 1956), fiind autorul multor piese corale. A fost fondator al Corului Universității din București (1948), Capelei Corale "Gheorghe Cucu" (1958), Corului Național de Cameră Madrigal (1963).

A fost dirijor și director pe viață al Corului Național de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la concertul de adio din 1999, a fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului București, un ansamblu de excepție, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee întreprinse de-a lungul anilor în toată lumea. A susținut peste 3.500 de concerte în țară și în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franța), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franța), Toamna Varșoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneția, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto și Belef (Belgrad), Olanda etc.

                                                           Costume de stradă pentru primul turneu de peste hotare (1964)

A înregistrat zece discuri sub genericul „Arta construcției și interpretării corale” (comandă Columbia, SUA), CD-uri și DVD-uri cu Madrigal, filme documentare.




O iubire care a rezistat 57 de ani:Marin Constantin şi Bernanda Marin

 „Este pavăza vieţii mele din anii tinereţii, a făcut toate sacrificiile imaginabile pentru viaţa, cariera, liniştea mea şi a copiilor".


 

Contribuția în domeniul muzicii corale, ca dirijor și compozitor, i-a fost recunoscută prin premii și distincții: premii la Concursul internațional al Festivalului Mondial al Tineretului (București -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Îl Sagitario d'Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare și Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepțional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcției și interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO'” (1992), titlul „Omul Internațional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2000), Premiul pentru „Vocația măiestriei artistice”, oferit de Fundația Balcanii și Europa (2006). Pentru întreaga activitate este menționat în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.

Read More

Duran Duran

"But I won't cry for yesterday
There's an ordinary world
Somehow I have to find
And as I try to make my way
To the ordinary world
I will learn to survive......"


Duran Duran este o formație britanică înfiinţată în anul 1978, aparținând curentului New Wave și care a devenit cunoscută pentru hiturile sale electrizante și clipurile video pline de viața. Dintre toate formațiile ce fac parte din curentul New Wave, Duran Duran a avut cel mai mare succes comercial și a devenit liderul formațiilor britanice care au invadat piata americană.



Cu toate că înca e considerată o formație a anilor 80, Duran Duran a continuat să înregistreze și să aibă succes în cei 30 de ani de activitate.



Formația a vândut peste 70 de milioane de discuri în lume, are 18 single-uri în Billboard Hot 100 și 40 în Top 40 din UK Single Chart. Printre single-uri se numară „Rio”, „Hungry Like a Wolf”, „Is there something I should know?”, „The Reflex”, „A View to a kill”, tema filmului James Bond, din anii 80 și „Ordinary World” și „Come Undone” de la începutul anilor 90. Duran Duran a fost înființată de Nick Rhodes (clape) și John Taylor (bass). Lor li s-au alăturat mai apoi Roger Taylor (tobe), Andy Taylor (chitară) și Simon le Bon (voce). Nici unul dintre cei trei Taylor nu sunt rude.
Chitaristul Warren Cuccurullo a facut și el parte din formație în perioada 1989-2001, iar bateristul Sterling Cambell a fost membru al formației din 1989 pâna în 1991.



Deși formația nu s-a destramat niciodată, a suferit totuși mai multe modificări de-a lungul anilor. Reunirea celor cinci membri fondatori la începutul lui 2000 a generat agitație în lumea muzicală și în rândul fanilor.


Duran Duran a lansat în 2004 primul album în formula inițială - Nick Rhodes, John Taylor, Roger Taylor, Andy Taylor, Simon LeBon, intitulat „Astronaut”, material ce a intrat în topul UK direct pe locul 3.

                                                          Happy Birthday Andy Taylor!
                                                                
Andy Taylor, chitarist, s -a  născut la 16 Februarie 1961, Cullercoats, England.

Read More

"A fost odată Iosif Sava"!

 "Vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axiologie artistică“.!





"El trăia într-o continuă utopie. Credea că muzica trebuie să se desfăşoare pe marile stadioane. Mai credea că aşa nu va mai exista ură, va dispărea definitiv. Văzuse o transmisie de la München, chiar pe un stadion. Atunci găsise împlinirea credinţelor sale. Eu nu l-am văzut niciodată dezamăgit că lucrurile din jur refuzau să se conformeze ideilor din mintea sa. Credea că, odată cu timpul, lumea va asculta muzică. Credea că prin insistenţă se poate ajunge acolo."(Marghit Sava -soţia)

"În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el că de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.... Şi pe Gulea îl ştiam foarte bine. Ne întâlneam în toate concediile, la munte. Făceam plimbări împreună. Ce să facem? Dacă ai un om care lucrează acolo, zeci de ani, zi şi noapte, şi tu-l concediezi ca pe o servitoare bătrână? " (Marghit Sava -soţia)

"Viaţa sa întreagă a fost studiu, cărţi lecturate, zeci de mii de ore de audiţii, interviuri şi emisiuni. Când o persoană pune atâta pasiune în tot ceea ce face, îşi asigură o posteritate de poveste, însă creează şi o masă de aşteptări ce trebuie umplută de succesori. Este cazul lui Sava, emulat şi imitat, dar niciodată detronat, până acum." (Oltea Şerban-Pârâu, redactor şef al postului Radio România Cultural)

"Este aproape imposibil să-l definim, concis, pe cel care tălmăcea muzica pentru pian, pentru orgă sau pentru clavecin, pe cel care, din faţa microfonului radiofonic, ne-a făcut dimineţile de duminică mai luminoase şi mai pline de miez, pe cel care a fost o autentică vedetă de televiziune, neegalat autor de talk-show cultural, o emblemă de neconfundat a postului public naţional... Pe cel care, cu o energie uimitoare (care contrazicea parcă legile timpului şi spaţiului) era nelipsit din presa scrisă, din librării, de la evenimente culturale, sociale, mondene etc.
Ca o proiecţie parcă a vocii sale de neconfundat, la fel de unice şi de percutante erau comentariile sale, interviurile pe care le realiza, cuvintele cu care "povestea" marea muzică, pentru a o transforma în prietenul de zi cu zi al celor care încă nu descoperiseră poezia şi vraja artei sunetelor.
Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, fie ele ale trecutului, prezentului sau viitorului. S-a închinat, cu veneraţie, în faţa lui Bach dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart dar şi a lui Lipatti, cu convingerea că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate.
I-a cultivat, cu obstinaţie, pe marii muzicieni ai zilelor sale, de la Ştefan Niculescu la Dan Grigore, de la Dan Iordăchescu la Ludovic Spiess. I-a lansat pe unii dintre cei mai merituoşi tineri în emisiunile sale, de la copii de un incontestabil talent la tinerii laureaţi ai concursurilor internaţionale."(MihaI Cosma -  "A fost odată Iosif Sava").


Iosif Sava s-a născut pe 15 februarie 1933, în Iaşi, urmaş al unei familii de muzicieni profesionişti, a căror activitate se întindea pe ultimii 400 de ani. Tatăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică. Bunicul absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza. Studiile le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Însetat de cunoaștere, între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.
Profesia sa de bază era cea de clavecinist şi pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă. Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la festivalul național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".
În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".
În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serată muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost înterupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. În 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR.
A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.
Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vânătorilor.
O ocluzie intestinală l-a obligat că duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade. Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.
A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6000 de articole.
Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.

Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al cunoscutului muzicolog.







 

Read More

Gil Dobrică

Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Dăbuleni - d. 17 aprilie 2007, Craiova), a fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii și preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată "Country roads" ("Drumuri de țară" - modificată în "Hai acasă") a devenit cea mai cunoscută melodie din cariera lui Gil Dobrică.




A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formația Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puține apariții televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucureşti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, fără instrumente electronice. Tot în 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roșu și Negru. Apare în spectacole de muzică și poezie, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru ș.a.). În 1979 i se oferă o apariție cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și debutează discografic cu "Hai acasă" pe disc EP de 45 de turații. Piesa este un cover după John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971).



Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Top Box (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru părinţi” și „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editează solistului un single și trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind recent reeditate pe CD.

Read More

Peter Gabriel

Happy birthday!

"The book of love is long and boring
No one can lift the damn thing
It's full of charts and facts and figures and instructions for dancing
But I
I love it when you read to me
And you
You can read me anything
The book of love has music in it
In fact that's where music comes from
Some of it is just transcendental......"



Peter Brian Gabriel s -a născut pe 13 februarie 1950 în Chobham, Surrey, Anglia şi  este un muzician englez care și-a dobândit faima ca vocalist și flautist în trupa Genesis.
Ca lider al formaţiei Genesis, Peter Gabriel a contribuit la relansarea muzicii rock.

În cariera sa ca interpret, cântăreţul nu a fost deloc mai puţin ambiţios.
După retragerea din Genesis în 1976, Peter Gabriel a început să lucreze la trei albume consecutive, toate cu acelaşi nume, precum ediţiile unei reviste. În 1977, lansarea primului album a făcut senzaţie cu piesa „Solsbury Hill”. În 1978, a apărut o nouă creaţie însă nu a înregistrat la fel de mult succes. Cel de-al treilea album a impresionat pozitiv atât criticii cât şi fanii; produs de Steve Lillywhite şi apărut în 1980, această colecţie a întruchipat talentul, ingeniozitatea şi personalitatea artistului.

„Security” din 1982 şi „Shock the Monkey” au atins poziţii de top, în timp ce „So” a câştigat discul de platină.

  „Prietenii credeau că-s un nebun
Să transform apa-n vin
Să deschid uşi doar pentru a fi închise,
Aşa că am trăit de la o zi la alta
Deşi viaţa-mi era în şanţ,
Până am înţeles ce trebuia spus
Până am văzut ce legături trebuie să tai.
Iar când inima-mi bubuia
«Hei», am auzit o voce spunându-mi,
«Ia-ţi lucrurile,
E timpul să te iau acas㻓.

Era 1977 când Peter Gabriel scria aceste versuri.




Pe măsură ce cariera lui începea să prindă contur, Gabriel a participat la un concert împreună cu Genesis organizat pentru strângerea fondurilor necesare asociaţiei WOMAD ( Lumea muzicii, artei şi dansului). Festivalul WOMAD a fost organizat pentru a aduna artişti faimoşi din toată lumea şi a devenit în curând un eveniment anual.


De-a lungul unei cariere învolburate, Peter Gabriel a schimbat rockul progresiv, cu iz teatral, cu muzica electronică, animaţia şi tehnologia avansată.


În ultimii ani, muzicianul Peter Gabriel a fost mai mult înlocuit de persoana publică cu acelaşi nume. Gabriel este un soi de model pentru toţi cei care cred în conceptul de „activism“. Daţi-i ceva şi va milita împotrivă: războaie, foamete, sărăcie etc., orice ar fi. Concertele sale, câte au mai fost, s-au transformat treptat în adevărate spectacole, în care muzica devine, nu de puţine ori, un adaos la ceea ce se vede pe scenă şi te ţine cu gura căscată. În octombrie 2013, a venit şi marea veste. Peter Gabriel a fost anunţat ca unul dintre nominalizaţii pentru introducerea, în 2014, în celebra „Rock and Roll Hall of Fame“, pentru întreaga carieră solo. La 26 de ani de la momentul în care părea să dea cu piciorul destinului de rock star planetar, muzicianul Peter Gabriel a demonstrat lumii ce avea de spus.

Read More

Robbie Williams

Happy birthday !

Robert Peter Williams s -a născut la 13 februarie 1974 în Staffordshire - England, este cântăreț și compozitor englez. A urmat cursurile şcolii St. Margaret Ward în Tunstall, apoi a absolvit şi şcoala de dans UKNNF.
A fost pasionat de fotbal, fiind foarte talentat, a jucat pentru o perioadă scurtă de timp la Port Vale Football Club pentru că s-a accidentat la glezna şi astfel a luat sfârşit cariera sa de fotbalist care se anunţă a fi promiţătoare. Înainte de a se apuca de muzică, şi după acel incident, a lucrat ca vânzător la o brutărie, de unde a fost dat afară pentru că a fost prins sfătuind clienţii să nu cumpere produsul.


Și-a început cariera ca membru al trupei Take That în 1990, alături de care a avut nu mai puţin de 8 piese ajunse number one.

Robbie a încercat să-l convingă pe Noel Gallagher – component Oasis – să-i compună câteva piesa – însă acesta îl refuză spunând ca Robbie nu este altceva decât "Dansatorul ăla gras de la Take That". La acea vreme – media nu-i acorda mari şanse în a reuşi ca artist solo.  În 1995, a părăsit formația, după ce vânduse 25 de milioane de copii, pentru a-și începe cariera solo.Până în 1996 – Robbie Williams – era pregătit să apară în fata fanilor.


Prima piesă a fost lansată în august 1996 – un cover după melodia George Michael – "Freedom". După ce stă o scurtă perioadă într-o clinică de reabilitare – el revine cu un al doilea single de pe albumul sau – "Life thru a lens" – era vorba de piesa – “Old befor I die” – din 1997. Ambele piese ajung până pe locul doi în topul britanic şi au fost considerate de succes. Însă al treilea singal "Angels" – lansat în decembrie 1997 – face ca albumul sau să ajungă pe locul fruntaş în top – la 28 de săptămâni de la lansarea oficială.


Robbie Williams a vândut peste 55 de miloane de albume, și 17 milioane de single-uri.  Pe 23 octombrie 2006 apare albumul cu numărul şapte din cariera lui Robbie – "Rudebox". Până în prezent acesta s-a vândut în aproximativ 4,5 milioane de exemplare – debutând pe locul întâi în Marea Britanie. Williams a intrat în Cartea Recordurilor datorită faptului că în doar o zi a vândut mai mult de 1.6 milioane de bilete pentru turneul său mondial din 2006.
Este câștigătorul a mai multe premii, inclusiv 15 premii BRIT și 6 premii ECHO. În 2004, a fost introdus în UK Music Hall of Fame, fiind votat Cel mai bun artist al anilor '90.


Robbie Williams a cucerit publicul din întreaga lume prin muzică sa, fiind foarte iubit, şi având numeroşi fani în întreaga lume, care îl susţin mereu. A reuşit să îşi clădească o carieră în muzică prin talentul său, lansând numeroase hit-uri care au ajuns numărul unu.

 A cucerit deasemenea inima uneia dintre cele mai frumoase femei, Ayda Field care i-a devenit soţie.

Read More

Ray Manzarek (The Doors)

Raymond (Ray) Daniel Manzarek (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois - d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

The Doors (înființat în 1965, în Los Angeles, California) a fost un grup american de muzică rock foarte cunoscut și influent. Înființată în 1965 în Los Angeles, California, după o întâlnire dintre studenții universităţii de film "UCLA" Jim (James Douglas) Morrison și Ray Manzarek, "The Doors" a devenit unul dintre fenomenele artistice de mare importanță ale sfârșitului anilor 1960. Ray Manzarek, specializat la pian/claviaturi, formase împreună cu cei 2 frați ai săi o trupă numită Rick And The Ravens și căuta un solist și un baterist. A fost imediat impresionat de Morrison după ce l-a ascultat cântând o piesă cu versuri proprii - "Moonlight Drive".

Odată cu el a fost recrutat și bateristul John Densmore și s-au înregistrat 6 piese cu versuri scrise de Jim în această formulă. Nemulțumiți de rezultatul înregistrărilor, frații lui Manzarek au părăsit trupa, fiind amândoi înlocuiți de un prieten al lui John Densmore - chitaristul Robby Krieger. Robby Krieger și John Densmore cântaseră cu The Psychedelic Rangers și îl cunoșteau pe Manzarek de la ședințele de meditație în comun. În noua componență trupa s-a remarcat rapid în numeroase cluburi începând cu London Fog de pe Sunset Strip.


Formația și-a luat numele după titlul unei cărți scrise de Aldous Huxley, The Doors of Perception, care era la rându-i împrumutat dintr-un vers al artistului și poetului secolului al 18-lea, William Blake: "If the doors of perception were cleansed (deseori citat greșit ca "opened" în acest context), every thing would appear to man aş it is, infinite."
Lansat în ianuarie 1967, albumul a provocat o adevărată senzație în cercurile muzicale, iar a doua piesă extrasă de pe acesta, "Light My Fire", a devenit hit, consacrând grupul ca una dintre formațiile americane de succes ale anului 1967, alături de Jefferson Airplane și The Grateful Dead. Cu frumusețea-i saturniană, cu magnetismul prezenței sale scenice și pantalonii mulați din piele, Morrison a ajuns fulgerător unul dintre cele mai mari sex simboluri ale timpurilor lui, deși în scurtă vreme a devenit frustrat de condamnarea să la statutul de vedetă.



Cel de-al doilea LP al celor de la The Doors, "Strange Days" a avut aproape același impact ca și primul și a consolidat buna reputație a grupului. Al treilea lor LP, "Waiting for the Sun" din 1968 a reprezentat schimbarea formatului inițial al stilului trupei, întrucât repertoriul original fusese epuizat și un altul nou a fost compus. A devenit primul lor LP pe locul 1, iar piesa "Hello, I Love You a fost cel de-al doilea lor hit pe locul 1 în clasamentul SUA.



Pentru fanii celor de la „The Doors”, muzica formației conținea versuri încărcate de referințe sociale, psihologice și politice, compuse de nimeni altul decât de "The Lizard King" - (regele șopârlă), Jim Morrison. Ritmul de jazz al tobelor lui John Densmore, clapele învăluitoare ale lui Ray Manzarek, cel care interpreta cu mâna stângă părțile asociate de obicei chitării bas și contribuțiile lui Robby Krieger la chitară în care se regăseau influențe flamenco, indiene, blues și de chitară clasică, se combinau în stilul lor distinctiv. The Doors erau o trupă neobișnuită în peisajul rock prin faptul că nu utilizau chitara bas în concerte, Manzarek fiind cel care interpreta părțile bas cu o claviatură electrică bas Fender, o variantă a binecunoscutului pian electric Fender Rhodes.

Multe dintre piesele celor de la The Doors erau compuse în comun, pornite de la ideile lui Manzarek, corelate cu versurile şi unele linii melodice cu care contribuia Morrison, vreme în care ceilalți inventau ritmul și armoniile melodiei. În timpul unei plimbări pe o plajă din California, Morrison și Manzarek au trecut pe lângă o fată afro-americană, iar Morrison a scris într-o seară versurile piesei "Hello, I Love You" referindu-se la acea fată în expresia "dusky jewel" (giuvaer întunecat). Piesa a fost criticată întrucâtva la vremea respectivă din cauza asemănării cu hitul "All Day and All of the Night" din 1965 al celor de la The Kinks.



În 2002 Manzarek și Krieger s-au reunit și au creat o nouă versiune a The Doors, numită "The Doors of the 21st Century". În locul lui Morrison, nouă formație îl avea pe vocalul britanic Ian Astbury, fost solist al formaţiei din Regatul Unit The Cult, cuAngelo Barbera la bass din fosta formație a lui Krieger.
Ray  Manzarek a imprimat stilul său unic sunetului The Doors caracterizat mai ales prin orga prezentă în piese precum "Light my fire".




Clăparul trupei The Doors Ray Manzarek, unul dintre membrii fondatori ai renumitului grup de rock condus de Jim Morrison, s-a stins din viaţă la vârsta de 74 de ani, la 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania.

Read More

"Sfinxul Slav".

Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina - d. 1996) a fost  dansator și coregraf român, întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România, instituție care astăzi îi poartă numele - Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța.

Cel care avea să fie supranumit "Sfinxul Slav" s-a născut în localitatea Vosnesensk, din Ucraina, dar avea origini germane: tatăl său, von Hildebrand, aparținea unei familii de baroni aduși de Petru cel Mare din Germania. Când bolșevicii au luat puterea prin forță, acesta a luptat ca ofițer împotriva lor, fapt care l-a determinat să o trimită pe soția sa, Juliette, la adăpost la Cernăuți. Din 1920, ea s-a angajat ca maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg Danovski a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a dovedit o înclinație specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de 7 ani. Ulterior s-a dedicat dansului. La 14 ani a ales să fugă la București cu o elevă de-a mamei sale. După o perioadă de lipsuri, în care-a dormit în parcul Cișmigiu și a mâncat doar pâine și apă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând avea să devină prim solist, acceptând provocarea de-al înlocui pe balerinul care se îmbolnăvise.

Remarcabila sa evoluție la premieră i-a adus supranumele de "Sfinxul Slav". La 17 ani devenea cel mai tânăr coregraf din lume, activând o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg. Apoi s-a angajat ca solist la Opera din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A avut privilegiul să colaboreze cu mari artiști ai vremii precum Josephinne Backer sau Boris Kneazev - pedagog care formase și iluștrii dansatori ai Operei de la Paris. Celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor" - capodopera sa fiind printre cele mai bune montări cunoscute. Și-a format un ansamblu de 150 de balerini iar în 1949 a devenit decanul Academiei de balet. A militat pentru separarea Baletului de Operă, fără succes. În cele din urmă a solicitat pensionarea de la teatrul din București, dar a fost refuzat. În 1978, în drum spre Varna, unde urma să jurizeze un festival internațional de balet, a făcut un popas la Constanța, unde s-a întâlnit cu directorul Teatrului de revistă "Fantasio", Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio: "Ansamblul de balet clasic și contemporan", inițial constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj, primul spectacol montat fiind "Chopiniana".
                                                                                                        Oleg Danovski şi Mihai Brediceanu

Aici Oleg Danovski a montat trilogia ceaikovskiană "Lacul lebedelor", "Frumoasa din pădurea adormită" și "Spărgătorul de nuci". Prin legăturile sale cu impresarul german Landgraff, renumele balerinilor români a depășit pentru prima oară granițele țării, iar turneul anual în Germania al Teatrului de Balet din Constanța a ajuns o tradiție care continuă și în zilele noastre. Câteva dintre spectacolele care poartă amprenta geniului său coregrafic sunt "Spărgătorul de nuci", "Lacul lebedelor", "Cenușăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana". Ultimul său spectacol, creat cu puțin înainte de moarte, în 1996, a fost "Crăiasa zăpezilor": deși grav bolnav, Oleg Danovski a reușit să-l monteze în doar două săptămâni. În 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu, excepționala instituție constănțeană fondată de Oleg Danovski își câștiga în sfârșit autonomia, sub numele "Teatrul de Balet Oleg Danovski".

La 8 ani de la moartea maestrului, și în profund dezacord cu eforturile sale și aspirația ca baletul să beneficieze de o instituție de sine stătătoare, Teatrul de Balet a fost desființat, fiind comasat cu Opera prin hotărârea nr. 151 din 2004 a Direcției de Cultură a Consiliului Județean Constanța. Din 2010, Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" a intrat în administrarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.
A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).

Read More