"Pictorul Bucovinei"!

"Acest domn cu ţinută belle époque impecabilă, care ne zâmbeşte nonşalant din fotografiile epocii mai ceva ca Charles Boyer, n-a avut nicio clipă orgoliul rasei şi clasei sale. Dimpotrivă, aristocratul pur sânge, baronul George Löwendal a fost un artist cu nostalgia boemei caracteristice spiţei, de vreme ce nu şi-a pus şevaletul în pădurea Fontainebleau şi nici în alte grădini celebre ale Europei, frecventate de domni cu lavalieră, ci pe pajiştile Bucovinei, unde s-a împlinit şi cariera sa de scenograf, de om al scenei. Până nu de mult, România nu şi-l revendicase decât la capitolul străini, iar frecvenţa cu care îi apărea, volens-nolens, numele prin istorii de teatru ne făcea degeaba curioşi, fiindcă meleagurile prin care hălăduise dumnealui erau cuvinte tabu: Basarabia, Cernăuţi, ca să nu mai vorbim de originile sale nobiliare. Un arbore genealogic încărcat de blazoane şi o ascendenţă multiculturală impresionantă, pe care i le descoperim de când se vorbeşte cu voce tare despre înaintaşii noştri mai puţin neaoşi, conferă statură europeană acestei figuri a artei şi teatrului românesc care a strălucit în pleiada intelectualilor interbelici." (Doina Papp).

George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal) (n. 10 mai 1897, Sankt Petersburg - d. 18 februarie 1964, București) a fost un pictor care a lucrat în România.
S-a născut în Sankt Petersburg, fiind un descendent al regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1752, familia Lövendal a plecat din Suedia și a ajuns în Rusia. George baron de Lövendal a fost a noua generație după Frederick al III-lea.

Fiica sa, Lydia, povestește că bunicul pictorului, Laurențiu, Baron de Lövendal s-a născut în Vladivostok și a fost botezat în Kamceatka. Între 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia.
Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 a avut un impact trist asupra familiei sale. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin.
În 1918, când Basarabia s-a unit cu România, Lövendal a continuat să profeseze în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău.


În 1928, la Cernăuți, George Lӧwendal a fondat primul teatru cult de păpuși și marionete din România. George Lovendal a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (1945).


George Lovendal, care a fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți (1926-1935), al Teatrului Național din Craiova (1942-1943), dar a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. Apoi s-a mutat la București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".





A avut ca elevi personalități remarcabile ale artei românești, între care Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Nineta Gusti și Oleg Danovschi. A fost un artist multilateral, afirmându-se în multe domenii ale artei, între care designer, creator de cosume, a lucrat în teatru, operetă, gazetărie, actorie, balet, regie artistică și a fost și arhitect.
A devenit cunoscut în special ca pictor portretist, care a avut ca subiect principal țăranul român, pictând în special țărani bucovineni.

A fost căsătorit Ariadna Ambrozieva - Lövendal, pianistă, poetă, solistă de operă, cu care a avut două fiice: Lydia (n. 28.10.1923), pictoriță, balerină, compozitoare, specialistă în genealogie, în heraldică și profesoară de pian cunoscută ca Lydia Löwendal-Papae și Irina (n. 13 iunie 1925), actriță cunoscută ca Irina Dall.

Lydia baronesse Lovendal, la nunta cu arh. Radu-Mihai Papae, 20 iulie 1947.

Lidya Lövendal a reușit cu greu să răscumpere 500 de picturi, din cele peste 2.000 pe care le-a facut tatăl său, cu intenția de a deschide un muzeu. Până la moartea sa, ea nu a primit nici un sprijin din partea autorităților române, ci doar promisiuni.
                                  Lydia baronesse Lovendal, 3 august 2002


Pe lângă tablourile, grafica și schițele rămase din colecția Lövendal, erau pe cale să se risipească nenumărate documente de epocă, precum și studii de genealogie ale familiei baronului Lövendal.

Pentru a salva această valoare națională, Ariadna Avram (n. 2 ianuarie 1964), fiica actriței Irina Dall și nepoata pictorului, moștenitoare a colecției George baron Löwendal, a înființat Fundația Löwendal, în 2010, prin care își propune să reconstituie parcursul bunicului său în contextul evoluției artei românești și europene în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În perioda 1936 -1940 participă la mai multe expoziții, în țară și străinătate, organizate de Oficiul Național de Turism, expunând în special lucrări reprezentând imaginea țăranului din Bucovina.
În 1940 deschide la București o expoziție cu 80 de lucrări, având ca temă exclusiv Bucovina. În același an, a deschis o expoziție și la Veneția.
În anii 1946 – 1950, pe lângă participarea la expozițiile oficiale, are și o inițitivă singulară, cea de a expune în galerii de mină, unde a ținut și prelegeri explicative.
La Suceava este expus bustul de bronz al artistului George Lövendal, realizat de sculptorul Panaite Chifu.

Muzeul Löwendal din București

La București, în clădirea din Piața Cantacuzino nr.1, de lângă Parcul Ioanid, a fost înființată în 2010 Fundația George Löwendal, a cărei președintă este Ariadna Avram Löwendal, nepoata artistului. Fundația este custodele unui bogat fond de documente.Onorând tradiția familiei Löwendal de a încuraja tinerele talente în domeniul plastic și teatral, Fundația Löwendal organizează „Concursul Național de Scenografie George Löwendal”.

Read More

"Pitoresc şi melancolie"!

"Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". (Jacques Lassaigne).

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948).

Din 1869 urmează "Școala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale.

Andreescu la Barbizon (1879-1880)de Nicolae Grigorescu 

O biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații.

Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității.

Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate.

Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii îl găsim în Franța, clarificat, stăpân pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică.

Deşi a trăit doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepţional talent. Creaţia sa artistica se reduce la câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete şi mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter sobru, profund, grav şi meditativ.

Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu crează peisaje ("Margine de pădure", "Pomi înfloriţi", "Stânci şi mesteceni", "Câmp", "Pădure de fagi", "Mesteceni la marginea balţii", "După ploaie", "Casa de ciurari", "Iarna la Barbizon", "Stâncile de la Apremont", portrete ("Ţărancă cu broboada verde", "Ţărancă cu traista", "Broboada roşie", "Autoportret"), naturi statice "Coacăze", "Felii de pepene").

În "Stejarul" una din capodoperele sale, regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperatul plin de melancolie al artistului.

Fără ambiţia de a realiza ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma că e primul pictor român cu adevărat modern, fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă atunci când vorbim despre tradiţia artei româneşti.

Read More

"Un zugrav" .... pictorul florilor!

Ștefan Luchian
 
Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, din județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Vocația viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1873 familia se mută la București.

Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității.

Ștefan Luchian va fi în 1896 principalul inițiator al "Expoziției artiștilor independenți", care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași, de la care se retrage însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise.

În 1900 participă cu două pasteluri la "Expoziția Universală" de la Paris. În același an apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții. Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială mergând mână în mână.

Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții. Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaște pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu.

 Un grup restrâns de admiratori și prieteni îl aclamă, condiția sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare. Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu.


Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.

Tehnicii uleiului, Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă.


Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel se sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru artă sa, viața unui pictor.

Read More