Sindromul anti - Iohannis.

După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti.
Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut. O primă explicaţie a situaţiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obişnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Şi adepţii, şi contestatarii fostului preşedinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepţii erau încîntaţi să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieşirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrşitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuşi părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiştii” trăiau zile şi săptămîni întregi din spectacolul prezidenţial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” şi talk-show-ul prindea contur cît ai zice peşte: indignările (lucrative), glumiţele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginaţie sau de bună-credinţă. „Ceilalţi”, la rîndul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor şi ricanau la fiecare „knock-out” reuşit de Băsescu. Una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplîns şi stimulat. Aveam, toţi, aerul că suntem sătui de război, că vrem niţică linişte, ceva dialog paşnic, dar făceam totul pentru a le evita. Într-un tîrziu, am ales un preşedinte care a promis „un alt mod de a face politică”. Vorbeşte puţin, neprovocator, nu iese la bătaie, „nu se implică” tranşant în chestiunile „arzătoare”. Şi, dintr-odată, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge… O altă specie a bombănelii vine dinspre tabăra Monicăi Macovei şi a susţinătorilor ei. E omeneşte, desigur, să vrei să ai dreptate pînă la capăt. „Nu v-am spus noi că Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi că singura soluţie era Monica Macovei?” „Ia să fi fost dînsa la Cotroceni! Păi Ponta cerea a doua zi azil politic în China, PSD-ul se convertea în masă la decalogul noului preşedinte justiţiar, toţi plagiatorii ţării (cifră apocaliptică!) erau trecuţi în şomaj şi condamnaţi la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne îndoim, în ce ne priveşte, că dna Macovei ar fi fost un preşedinte plauzibil şi necesar, deşi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutită de unele excese geometrice, inflexibilităţi inadecvate, tenacităţi contra-productive. Problema e însă alta: ca să ajungă să ne conducă, Monica Macovei era musai să ia mult mai multe voturi decît a luat. E şi asta o înzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democraţiei. E esenţial să fii cinstit, bine pregătit şi eficient juridic, blindat cu proiecte şi principii. Dar trebuie să fii şi convingător, simpatic, autentic şi matur în manifestările tale. Să cîştigi. Îi doresc sincer Monicăi Macovei un viitor politic de care să beneficiem toţi. Dar mai are de lucrat în materie de tactică şi strategie electorală, în materie de auto-reprezentare şi firesc. Iar cei cărora le-a căzut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cîntîndu-i euforic în strună (şi de fapt, mulţumiţi de propria lor opţiune). Propunerea mea, la capătul acestei încercări de a înţelege „momentul politic” de acum, este să nu ne grăbim. Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. De bombănit, pot să bombăn şi eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (şi, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă. De cea tehnică şi de cea politică.

Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură.
Dar, ca să dau un exemplu, nu se poate susţine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la vîrf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil să iasă din sfera locului comun decît prin mici accese de tupeu şi infatuare. Şi mai sunt şi alte asemenea „derapaje”. Dar staţi să vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme! Dacă tot l-am votat, hai să facem un minimal exerciţiu de răbdare.
(autor - Andrei Pleșu)

Read More

Gânduri de seară...........

Eşti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fugă crivățului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat de gheaţă
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!



Şi nu trece nimeni,
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru. (Nichita Stănescu)

Read More

Gânduri de seara...........

Alunecă timpul pe mâinile mele
Cobor peste oameni şi case şi munţi,
Culoare de piatră căzută din stele
Sunt iarna călare pe norii cărunţi.
La capătul toamnei mă nasc într-o clipă
Și ţin o vecie sau poate deloc,
Leg pruncii de sănii şi carnea de plită
Sunt sarea pe tâmple topită la foc.



Cu cerbii şi renii şi ploi laolaltă
Pe-o scară ţesută din ani pe pământ,
Mă las şi alunec la tine în poartă
Crăciunu-i aproape, e iarnă şi-ţi cânt.

Cu mine te-aprinzi şi cu mine te stingi
Cu mine îţi cânt clopoţei în picioare,
Din zâmbet de iarnă o horă să-ncingi
S-adorm liniştit pe sâni de fecioare.
Doreşte-mi să ţină minunea cea albă,
Din aburi mă-ntrup şi- n somnu-ţi târziu,
Duminică ning cristale de salbă
Mireasă să-mi fii şi mire să-ţi fiu.

Read More

Gânduri de seară..............

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,
cu libertăţi imaginare ne-ngînăm.
Mai stau de pază ca în flăcări, stau cu săbii
severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviinţă şi din pravili-
îndeamnă câteodat` din inimă un glas,
şi din cavernă sa, cu grai de argint, un greier
îndeamnă zi cu zi şi ceas cu ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,
te-aş duce uneori, să ne lovim de soare.
Să ne întâmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur  toamna, pe dogoare.


Se-ntâmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure),
să-nchipui uneori o vînatoare-vis.
Într-un noian de frunze roşii, de odihnă,
gândesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn şi goarne pe la vaduri,
din ceas de zori şi până-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii
se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte
în dureroasă urbe, umbre printre umbre, -
de vânători uităm, de soare şi de fructe. (Lucian Blaga)

Read More

Zece.

Traian Băsescu va rămîne în istorie ca primul preşedinte ales al României cu zece ani consecutivi de mandat. În calitate de prim preşedinte cu adevărat de dreapta al României. Cu fapta, nu doar cu vorba. Cu vorba, Constantinescu ne-a informat că a fost învins de Marea Corupţie, de Securitate, de una, de alta, dîndu-i înapoi lui Iliescu cheile de la Cotroceni după numai un mandat. Cu fapta, Băsescu a reuşit nu doar să ţină stînga pe bară două mandate la rînd, ci să nu-i predea Preşedinţia nici după al treilea rînd de alegeri. Năstase, Geoană, Ponta, trei eşecuri prezidenţiale în serie pentru comunismul travestit românesc, e ceva fără precedent. Liderii cu adevărat de dreapta, pe scurt, liderii de dreapta asta fac: nu predau inventarul stîngii.

Cît de mare sau cît de mic a fost Băsescu, deci ce notă merită el pentru aceşti zece ani de Preşedinţie, va fi clar de-abia peste vreo încă zece ani. Deocamdată, plaja notelor e completă, de la zero la zece. În funcţie de “antibăsismul” sau “băsismul” opinenţilor. Ceea ce respectă, întru totul, regula în materie de lideri de dreapta. Vedeţi, ei “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Sînt comparaţi, obligatoriu, cu Hitler sau cu alţi psihopaţi similari. Fiind acuzaţi că sînt dictatori, în nemernicia lor fără de margini. Dintr-un motiv simplu: se iau de stînga. Reuşesc, în mod clar, să pună mari beţe în roate stîngii, dacă nu chiar ditamai ciomegele.

Moguli, puşcăriabili, pisicuţi

Politica asta, de dreapta, înseamnă, în esenţă, trei lucruri: reducerea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare şi Domnia Legii. Deci exact lucrurile de bun-simţ care definesc politica bunului-simţ. Adică politica raţională. Exact opusul dictaturii. Băsescu le-a promovat pe toate trei, treabă de la care i s-au tras şi “problemele”. Sigur că nu ei, liderii de dreapta, “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Are cine să o facă pentru ei. Liderii de stînga au unul, cel mult doi adversari: Opoziţia şi mass-media. Liderii de dreapta au, mereu, trei: Opoziţia, mass-media şi opoziţia din propria lor tabără. Care e doar teoretic în întregime de dreapta.

În practică, mulţi “dreptaci” sînt de stînga, năpustindu-se pe borcanul cu miere al bugetului, mărind impozitele, mărind cheltuielile bugetare şi forţînd limitele legii, atunci cînd nu transformă de-a dreptul în mascaradă ideea de legalitate, violînd în grup ordinea constituţională. Băsescu a avut de la început împotriva lui pseudo-dreapta. USL exista încă de pe vremea lui Tăriceanu-PNL, care a guvernat, minoritar, pe mînă cu PSD. Era normal, dat fiind că în România n-am avut, după decembrie ’89, vreun partid de dreapta, ci doar făcături. Băsescu a vrut să facă unul. A încercat să transforme un partid de stînga, PD, în partid de dreapta, PDL. Şi a eşuat. Dar ce era să facă? Să transforme PSD în partid de dreapta? La asta lucrează Sebastian Ghiţă, dorind să scoată “comunismul” din PSD. Mult succes!

Tot din tabăra, teoretic, proprie au venit şi atacurile publice, de-o malignitate fără echivalent în epoca post-decembristă, îndreptate împotriva lui Băsescu. Mînă în mînă, “intelectuali” şi “jurnalişti” autodeclaraţi “de dreapta” au dezlănţuit o campanie de-o josnicie şi de-o perversitate imposibil de imaginat pînă atunci, purtată prin mari trusturi mass-media. Un delir al minciunii şi-al manipulării, de-o toxicitate care cu greu îşi va estompa efectele devastatoare asupra publicului şi asupra profesiei de jurnalist. Pentru ce? Pentru “vina” lui Băsescu de-a încerca să aducă România pe calea politicii normale, raţionale, de bun-simţ.

Să trăiţi bine? Da, asta ramîne ideea

A reuşit? Nu. Nici n-avea cum. S-a apucat să cureţe Grajdurile lui Augias, căci asta avea de făcut, deşi nu era Hercule. Iar dacă n-aţi uitat, nici Hercule n-a reuşit asanarea fluierînd, ci s-a chinuit destul de serios. Dar Băsescu s-a înhămat la treabă şi, cît a putut, a făcut. A ţinut piept ciumei roşii, adesea de unul singur, şi-a mai şi dat-o înapoi, prin anumite părţi esenţiale. I-a lipsit diplomaţia? Haida, de, datul la lopată în excremente (umane, da) numai la diplomaţie nu îmbie. Iar observatorii oneşti îşi vor aminti, în onestitatea lor, şi de multele, foarte multele ocazii în care Băsescu a fost impecabil în diplomaţia lui politică, la modul devastator-antologic.

De pildă, episodul “MTO” de la Cotroceni, cu domnul Ponta şi doamna Petrescu. Sau interviul la care titanii Hurezeanu şi CTP l-au invitat, înainte de primul referendum de suspendare, în 2007. Prilej cu care Băsescu le-a luat el titanilor un interviu. Pentru că da, stimaţi concetăţeni, Băsescu e singurul preşedinte suspendat de două ori, prin batjocorirea legii, de parlamentul ţării sale democratice. Şi care ne-a trecut, la lopată, şi de încercările acelea de-a readuce ţara, cu totul, în mîinile nemernicilor corupţi, fără limite în nesimţirea lor de ciumă roşie, transpartinică.

Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui. Inclusiv a celor care astăzi îi dau nota zero, nu zece. Dar, cum spuneam, peste zece ani, mulţi vor înţelege lucrurile altfel, cu limpezimea pe care doar trecerea timpului o aduce. Şi, cine ştie, poate vor regreta ce-au spus şi ce-au făcut. În fond, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Sigur, mai depinde şi de Băse, că locului n-o să stea nici de-acum încolo. N-are cum.(autor : Alexandru Hâncu)

Read More

Gânduri de seară........

Să trosnească lemne-n foc
Şi să vină multă noapte.
Un pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.
Şi să ningă nins enorm
Pân' la streaşină şi peste
Şi în scaun să adorm
Ca din drog şi de-o poveste.
Cu ziarul pe genunchi
Şi cu pleoapele căzute
Să-mi răsară moartea-n trunchi
Şi pe ochi să mă sărute.
Cei bătrâni să fie vii,
Pacea lumii fie gata.
Eu copil între copii,
Şi afară tânăr tata.



Şi bunica să mă ia
Să mă ducă -ncet spre pernă
Şi să simt venind din ea
Toată liniştea eternă.
Să trosnească lemne-n foc
Sub un biet ibric cu lapte,
Să miroasă -a busuioc,
Să miroasă a mere coapte.

Şi să ningă nins enorm,
Pân' la streaşină şi peşte.
Şi în scaun să adorm
Ca din drog și de-o poveste.

Read More

Gânduri de seară...........

A venit iarna-ntr-o zi - Era de aşteptat -
N-ai vrut s-o primeşti în casă, ea tot a intrat.
A venit iarna subit într-o după-amiază,
Aveai gândul rătăcit, mintea nu prea trează.

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine.
A venit iarnă din nou pentru-a câta oară?
Ca o albă amintire pentru primăvara.

A venit iarna discret, ca din întâmplare,
A venit iarna sublim ca o taină mare.

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine.

A venit iarna şi eşti tot nedumirit:
Să te bucuri sau s-aştepţi până la sfârşit...
A venit iarna şi-ntreabă nevinovată:
"Nu ştii unde sunt zăpezile de altădată? "

Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine....

Read More

Putem da o șansă unui om care a gresit?

”Astăzi cereți să vi se acorde șansa să dovediți că, în sfârșit, ați înțeles și puteți să fiți altcineva decât omul detestabil de până acum. E extrem de greu de obținut ce vă doriți. Dar, fie-vă milă de dumneavoastră și dați-vă o șansă. Primul pas este obligatoriu și nenogociabil: renunțați la titlul academic pe care l-ați obținut în mod fraudulos. Depuneți-vă titlul de ”doctor”, veniți în fața oamenilor și rostiți limpede și răspicat: ”Eu, Victor Ponta, recunosc că sunt vinovat de plagiat. Vă cer iertare.”

Dacă o veți face, vă promit că voi susține public, cu convingere, că am motive întemeiate să cred în căința lui Victor Ponta.”

Finalul articolului ”Victor Ponta, fie-vă milă de dumneavoastră” pe care l-am publicat pe site-ul Contributors, în ziua de 4.12.14. Ieri, dl. Victor Ponta i-a trimis o scrisoare rectorului Universității București prin care renunță la titlul de doctor în drept acordat în anul 2003 recunoscând explicit că: ”Este un gest pe care trebuia să îl fac mai demult, încă din momentul apariției acuzațiilor publice cu privire la teza mea de doctorat.”

Nu-mi trece vreo clipă prin minte să leg decizia dlui. Ponta de condiția pe care eu i-am pus-o ca să pot crede în eforturile pe care le va face pentru a dovedi că poate să fie altul decât cel de până acum. Mărturisesc scepticismul care mă încerca scriind rândurile la acea dată, dar, spre deosebire de cei mai mulți dintre cei care au citit articolul sau cu care am stat ulterior de vorbă și care mă întrebau râzând cum îmi închipui că ar putea face așa ceva, nu am refuzat apriori în minte posibilitatea unei reale schimbări de atitudine din partea unui om care cerea semenilor lui un vot de încredere. Astăzi, în fața unei realități pe care mai nimeni nu și-o imagina, mă simt obligat să-mi țin angajamentul și să-l cauționez pe dl. Victor Ponta. O fac cu speranța că este într-adevăr capabil să pășească pe un drum al cinstei și al responsabilității.

Mulți dintre cei care veți citi aceste rânduri vă veți grăbi, probabil, să mă blamați, să mă considerați un naiv sau un prost, care confundă subterfugiul ieftin al unui șmecher care încearcă să-și salveze pielea pârjolită cu un semn de posibilă normalitate. Vă asigur că știu tot, absolut tot ce știți și voi despre dl. Victor Ponta, om cu care m-am confruntat cu o maximă duritate, ani de zile, pe scena politică. Pentru mine, însă, lupta politică nu trebuie să se ducă, la propriu, pe viață și pe moarte. Victoria nu presupune și nu se consfințește doar odată cu lichidarea ”dușmanului”. Știu seninătatea cu care este în stare să mintă; știu duplicitatea și felul în care excelează în folosirea dublului limbaj; știu complicitatea în care s-a complăcut cu oameni pe care Justiția i-a condamnat și îi va condamna fără drept de apel. Știu dificultățile aproape insurmontabile cu care dl. Victor Ponta se confruntă, după pierderea Cotrocenilor, în propriul partid. Dar, mai important decât toate, știu bine că viața nici unuia dintre noi nu curge ca o apă lină și că sunt momente în care simțim cum pământul ne fuge de sub picioare: ne ducem la fund sau ne salvăm. Ați trecut vreodată printr-o asemenea încercare? Pentru mine, experiența pe care o trăiește astăzi dl. Victor Ponta are conotațiile unui asemenea moment crucial. Conștientizează că a pierdut aproape tot și, în ceasul al 12-lea, încearcă să se salveze. E obligat s-o facă: are doar 42 de ani! Dumnezeu știe dacă va reuși sau nu. Dar faptul că un om pe care eu, ca și atât de mulți dintre voi, l-am considerat până acum un munte de aroganță vine în piața publică, se înclină și recunoaște cu voce tare un păcat de o gravitate maximă: plagiatul!, pe care până acum l-a negat cu vehemență, este un gest peste care eu nu-mi permit să trec ca și cum nu s-a întâmplat. Este un gest care poate să marcheze o altă evoluție decât cea de până acum. Este doar o ipoteză, a cărei probabilitate nu am cum să o evaluez. Dar asta nu-mi dă dreptul să mă substitui nu știu cărei înalte rațiuni și să rămân inflexibil și orb în fața ei. Dacă ”depunerea” titlului de doctor este operațională sau nu; în ce fel și în cât timp poate fi îndreptată o lege mutilată special ca să-l scoată basma curată la vremea în care cuvântul ”plagiat” nu exista în vocabularul premierului și a acoliților lui sunt detalii minore, fără relevanță pe fondul major al speței pe care o discutăm. Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este pe cât de simplă pe atât de copleșitoare: suntem capabili să dăm o șansă unui om care a greșit? Aș putea să invoc încă o mulțime de argumente pentru a mă face înțeles în opțiunea mea pentru un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus. Ar însemna însă să nesocotesc capacitatea voastră de a judeca liber și drept. Îmi iau, totuși, permisiunea să vă reamintesc o carte pe care cu siguranță ați citit-o în adolescență și pe care n-o veți uita niciodată: ”Mizerabilii”, lui Victor Hugo. Jean Valjean – Javert. Mizerabilul condamnat pentru că a furat o bucată de pâine și polițistul care îl urmărește o viață întreagă, pentru că Legea l-a găsit ”vinovat”, ca să-l ducă înapoi în ocna din care a evadat. Până în momentul în care înțelege că până și Legea poate greși…

O întrebare, natural, nu poate fi evitată: ”Cât timp îl cauționez pe Victor Ponta?”.

Un singur răspuns: ”Atâta timp cât mă va convinge că și-a recuperat onoarea”. (autor : Radu F. Alexandru)

Read More

Universitatea din București a făcut istorie.

Unora le sunt suficienți cei șapte ani de acasă ca să fie educați, altora le este necesară școala cu tot cu universitate, iar pentru unii se pare că nu ajunge nici o țară întreagă. A trebuit o țară cu tot cu diaspora ei pentru ca domnul Ponta să renunțe la ce a dobândit prin încălcarea regulilor academice.

Nu are importanță dacă anunțul domniei sale se poate pune în practică. Importantă este recunoașterea publică a faptei. Nu cred că va exista un efect politic al acestei recunoașteri, însă efectul în sistemul de educație este deja important. Prin schimbarea modelelor, prin blocare anti-reformei, prin stimularea alegerilor bune.

În ce privește modelele, pe de o parte masculul alfa al fraudei academice și-a revizuit comportamentul, subminând pe toți cei care continuau acest tip de practici sub umbrela sa simbolică. Pe de altă parte, accentul public, reflectoarele se pot acum muta de pe un model negativ pe modelele pozitive. Pot fi puși în lumină cei care au acționat într-un mediu politic ostil doar pentru valorile perene. Pe oamenii care au cunoscut ce este onoarea comunității academice și au apărat-o.

Nu are rost să le pronunț numele, sunt genul de oameni care ar dezaproba o astfel de aclamare. Dar nu mă pot împiedica să spun că prin aceste persoane Universitatea din București a făcut istorie. Înțeleg prin asta că a contribuit în mod decisiv la evoluția culturală a României. Diagnosticarea  acelei teze de doctorat ca ceea ce este nu mai poate apărea pentru nimeni ca un idealism perdant, ca o eroare politică în măsură să ducă în mod cronic la subfinanțarea activității didactice și de cercetare. Prin succesul ei practic este un gest de curaj, acel gen de curaj care schimbă stările de lucruri în mod decisiv.

Trebuie spus public că în comunitatea academică a Universității din București circula deja înainte de alegeri o listă cu viitoarea conducere posibilă. Nu este exclus ca așa zisele proteste studențești recente să fie pe aceeași direcție, prin inerția unor jocuri antamate mai demult.

Domnul Ponta a tăiat elanul grupurilor care doreau ca pentru bani și avantaje politice să pună cea mai importantă instituție academică din România la remorca celor aflați la putere. Domnul Ponta a urmărit doar interesul lui egoist de rebrănduire politică și a sacrificat fără milă pe cei care l-au susținut în acoperirea fraudei academice, în politica minciunii și imposturii. Un sincer bravo.

Mecanismul prin care comportamentul domnului Ponta s-a schimbat reflectă o gândire strict utilitaristă. Dacă nu pierdea, ar fi continuat să coordoneze reconstruirea țării conform standardelor sale. Pentru că a pierdut, trebuie să accepte să se schimbe pentru a face față condițiilor care reflectă valorile grupului câștigător. O dată acest pas făcut, toți cei aflați în situații similare în comunitatea academică vor acționa ca niște actori economici standard, raționali, și vor face la fel, mai devreme sau mai târziu.

Noul ministru al educației poate să stimuleze acest proces, sau poate să îl inhibe, cel puțin pentru o vreme, până la schimbarea puterii. Cineva care l-a cunoscut personal mi-a spus că e un om serios. Singurul lucru care i l-ar fi reproșat ar fi că pe vremuri își primea oaspeții întru ale cercetării ca la întâlnirile de afaceri, cu trabucuri scumpe pe masă și toate accesoriile necesare. Acum este cu siguranță momentul să schimbe acest stil de lucru, să treacă de la modelul antreprenorial exagerat la un model axat pe responsabilitate socială și onoare. Să sacrifice și dânsul interesele personale ale celor care l-au propulsat acolo pentru binele acestei țări. Să facă și domnia sa istorie.

Asta așteptăm. (autor : Virgil Iordache)

Read More

Doctorul Ponta și doctorul Arafat. O fabulă

Renunțând la titlul de doctor, Ponta e la fel de ipocrit ca de obicei. Din fericire, nu i-a dat prin cap să facă ipocrizia asta la momentul oportun; dac-o făcea acum doi ani, poate că nu mai pierdea alegerile.

Spun că e ipocrit fiindcă:


1) Încearcă să scape de răspunderea furtului. Ca de obicei, fără nici o asumare a consecințelor.

Nu merge așa. Cu plagiatul ăla s-a făcut conferențiar, a avut o serie de beneficii – care au decurs toate dintr-un furt. Trebuie să răspundă pentru ele.

Și va răspunde, sunt sigur.

2) Face asta ca să încerce să acopere scandalul elicopterului SMURD. Care, pe lângă detaliul că destabilizează serios mitul Arafat, are ramificații ample:

- trebuie găsiți responsabilii pentru subfinanțarea bugetului Sănătății (chestiune care nu e străină de Victor Ponta);
- trebuie găsiți responsabilii pentru proasta procedurizare a situațiilor de urgență (lanțul responsabilităților poate ajunge, și în acest caz, la Victor Ponta);
- se pare, în fine, că elicopterul prăbușit e produs de EADS, ceea ce ar putea da naștere altor speculații & complicații (de care, de asemenea, Victor Ponta s-ar putea să nu fie străin).

Rezumând, doctorul Ponta vrea să scape în primul rând el însuși, făcându-l scăpat – ca beneficiar colateral – și pe doctorul Arafat. E, în situația aceasta, toată România PSD contrasă într-o fabulă exactă & deprimantă: doctorii adevărați sunt în solda & la cheremul celor falși. Fiindcă asta e, de fapt, esența PSD: falsul instituit ca normă deasupra adevărului. Exact în sensul în care Kolakowski conchidea că „minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”. Ba chiar mai nemuritor decât comunismul, aș zice – de vreme ce însuflețește pieptul de aramă (adică de aur plagiat) al PSD.

Revenind la de-doctorizarea lui Ponta – e o mutare ipocrită & la disperare. Vine însă prea târziu, fiindcă n-a avut curajul s-o facă atunci când trebuia.

E, așadar, inutilă.
Și, cred, i se va întoarce împotrivă. De la Raed Arafat a început ascensiunea lui Ponta, de la Raed Arafat se prea poate să i se încheie.

Există, sunt tot mai sigur, un 16 noiembrie al tuturor minciunilor. (autor : Radu Vancu)

Read More

25 de ani de la căderea comunismului.

NOI SUNTEM POPORUL!

Au trecut 25 de ani de la prăbușirea comunismului? 25 de la căderea lui Nicolae Ceaușescu? Când și cum au trecut? De necrezut, dar au trecut! Copiii anului 1989 nu mai știu prea multe nici despre comunism și nici despre Nicolae Ceaușescu. E normal și e bine așa. E dreptul lor să nu știe. Au alte griji. Cei mai mulți au devenit deja părinți și și-au făcut părinții bunici! Construiesc sau trăiesc capitalismul. Sau trăiesc doar într-o caricatură de capitalism, asezonat cu infractori economici moșteniți din fosta nomenclatuară și din fosta securitate.

Acum 25 de ani, în 1989, în timp ce liderii celorlalte țări comuniste europene cădeau rând pe rând, ca popicele, sub efectul undelor de șoc stârnite de glasnostiul și perestroika de la Moscova, al nostru cel mai bun fiu al poporului, Nicoale Ceaușescu, susținea că Romania nu se va întoarce la capitalism nici “când va face plopul pere și răchita micșunele”. În mai puțin de șase lunii, studenții atârnaseră, în derâdere, pere în copacii din București. Câteva aveau să cadă și să-l găsească sub formă de gloanțe lângă un zid din Târgoviște, condamnat de proprii lui tovarăși de drum. Unul dintre ei, Ion Iliescu, și el fiu devotat al clasei muncitoare, avea să-l moștenească. Și deși atunci credea că ar fi vorba de o pasageră întinare a idealurilor socialismului științific, el, comunistul de omenie, ceva mai omenos ca Nicolae Ceaușescu, punea umărul la reinstaurarea capitalismului în România. Om fără noroc, capitalismul inspirat de el avea să fie unul de cumetrie. O cumetrie a corupției fără frontiere. Și fără rușine.

Însă anul 1989, cu răsturnările care au marcat decisiv secolul 20, era fructul spectaculos al celor aproape cinci decenii de convulsii de după al doilea război mondial, cu înfruntarea est-vest, democrație versus dictatură, cu momentele dramatice care au fost revolta de la Berlin, revoluția de la Budapesta, zidul Berlinului, primăvara de la Praga. S-au adăugat, spre sfârșitul intervalului, întâlnirea istoriei cu patru personalități de calibru, un lider politic, președintele american, Ronald Reagan, un lider spiritual, prelatul polonez Karol Wojtyla, devenit papa Ioan Paul al II-lea, un om de acțiune, electricianul polonez Lech Walesa, liderul sindicatului Solidaritatea și un comunist, reformator fără noroc, Mihail Gorbaciov. Sub acțiunea concertată a acestor patru personalități, istoria s-a accelerat, n-a mai avut răbdare. Comunismul, deja un colos cu picioare de lut, putred în interior și necompetitiv economic, s-a prăbușit sub propria-i neputință. Incapabil să se reformeze, a căzut și la proba transparenței. Trebuiesc adăugate aici două detalii, deloc nesemnificative: tratatul de la Helsinki, care a introdus conceptul de drepturile omului, și de respectare a lor, în raporturile de coexistență pașnice dintre cele două sisteme, înclusiv în relațiile economice și, undeva în fundal, existența a două posturi de radio, Liberatatea și Europa liberă. Considerate instrumente ale războiului rece la început, cele două posturi de radio au devenit în timp surse alternative și, mai ales, credibile de informații pentru lumea de dincolo de cortina de fier, ținând la curent milioane de oamni nu numai cu ceea ce se întâmplă în lume, dar și în lagărul comunist și în propriile lor țări.

De la Europa liberă au auzit românii de sindicatul Solidaritatea. Tot de acolo au aflat sloganul manifestanților est-germani timișorenii care au ieșit primii în stradă în decembrie 89. Era simplu. Noi suntem poporul! Așa l-a aflat și Nicolae Ceaușescu. Dar prea târziu. (autor : Neculai Constantin Munteanu)

Read More

Guvernul Ponta IV, fugărit de Satana roşie.

Dornic să scape de eticheta „comunist” - agăţată sie însuşi şi PSD, pe nedrept, în opinia sa -, premierul, în mod paradoxal, pune pe liber, într-o zi „extrem de dificilă şi de tristă”, trei tineri tehnocraţi, adică exact pe acei miniştri care aminteau cel mai puţin de epitetul ce îl deranjează atât. „Pentru mine este o uriaşă frustrare pentru că, deşi aveam doar 17 ani în 1989, pe reţelele de socializare eu sunt comunist”, mărturisea dl Ponta, zilele trecute, adăugând că trebuie găsită o cale prin care PSD să se impună în conştiinţa publică drept un partid de stânga, necomunist, deloc apărător al corupţilor, cu un guvern neinfluenţat de baronii locali. Îngrijorarea liderului pesedist este împărtăşită de 18 parlamentari ai partidului, care, într-un manifest politic, îi cer să provoace o schimbare profundă în PSD, altfel acesta va fi izolat pe scena politică. „Credem că trebuie să înlăturăm odată pentru totdeauna etichetele de <corupţi> si <comunişti>. Vă chemăm sa susţinem împreună formarea unui nou Guvern, condus de Victor Ponta, care să aibă în componenţa lui oameni din generaţia tânară, integri si profesionişti", scriu cei optsprezece. Deşi ei sunt în cuget şi simţiri cu premierul, manifestul lor pare să fie ignorat.

Guvernul negociat în patru, zilele acestea, se formează pe criterii  în primul rând politice, competenţa, eventual integritatea şi vârsta intervenind în selecţie abia după aceea. În consecinţă, spre deosebire de formula de până acum, unde erau cinci, Cabinetul Ponta IV mai are un singur ministru independent,  specialist pe domeniul său – Bogdan Aurescu, la Externe -, restul portofoliilor fiind împărţite între PSD (10 ministere) şi PLR, UNPR şi PC, câte două. Nou, acest guvern este doar cu numele, fiindcă doar trei-patru dintre membrii săi sunt străini de administraţie, ceilalţi provenind din interiorul ei sau având tangenţă cu ea. Andrei Gerea, de exemplu, desemnat la Energie, a fost ministru al Economiei trei luni, până în februarie 2014, când PNL i-a retras sprijinul pentru nepotrivire de direcţie cu partidul. Ulterior, i s-a alăturat lui Călin Popescu Tăriceanu, la fel procedând şi doamna Graziela Gavrilescu, propusă la Mediu. Cu greu poate fi desprinsă înscăunarea lor de ideea de răsplată pentru participarea la fondarea PLR şi pentru serviciile aduse dlor Tăriceanu şi Ponta în campania electorală. Cei doi sunt mulţumiţi ca, de altfel, şi UNPR şi PC, care par să fi obţinut ce şi-au dorit. Doar pesediştii bombăne în consiliul executiv şi zic că ar trebui înlocuit şi ministrul Apărării, Mircea Duşa, fiindcă nu ştie engleză şi e „cam comunist”.

Guvernul Ponta IV nu şi-a propus însă să şteargă eticheta care, la cât de des este pomenită, ai zice că începe să-i obsedeze pe pesedişti. El a fost conceput pentru a întări coeziunea majorităţi, pentru a-l relegitima pe Victor Ponta şi a-i asigura o poziţie de forţă la congresul din martie. E o echipă cenuşie, care nu va guverna nici mai bine şi, să sperăm, nici mai rău, ca până acum. Discuţiile despre comunismul pitit în social-democraţie au însă rostul lor: încearcă să profileze, la orizont, o schimbare de mentalitate, bruind, în acelaşi timp, „surprizele” pe care cuplul Dragnea-Ponta le pregăteşte, nu tocmai democratic, baronilor. Până la lepădarea de Satana roşie, prezentă în mentalitatea partidului-stat, aniversările faraonice, camionul cu pomeni şi metodele perverse de propagandă, mai e mult. (autor : Rodica Ciobanu) 

Read More

Ponta dupa Ponta: Un mesaj catre Klaus Iohannis.

În urmă cu 25 de ani, era cu câteva zile înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu, într-o emisiune pe postul american de televiziune publică (PBS), spuneam că România nu trăieşte în realitate, ci în plină supra-realitate. Este ceea ce se petrece şi acum, spre uimirea oricărui om care încă mai percepe distincţia dintre adevăr şi minciună, dintre lumină şi beznă. Victor Ponta nu are nicio legitimitate, şi-a pierdut-o încă din mai 2012, când a fost demascat ca plagiator, dar, în mod cert, dincolo de orice dubiu, a pierdut-o în noiembrie 2014. Şi totuşi, Victor Ponta continuă să fie premier şi lider de partid. De ce? Primul răspuns ar fi ca omul e nesimţit. Nu unul banal, ci un campion al lipsei de obraz.

A fost respins prin vot liber şi corect de majoritatea cetăţenilor care au votat, se preface că nu înţelege semnificaţia votului. Baronocrația pesedistă, o oligarhie cleptocratică de o neruşinare cosmică, pare să fie ostateca sa. Iar opoziţia, la rândul ei, face tot felul de calcule păguboase despre cum se va deteriora puterea pesedistă dacă Ponta rămâne premier. Nu, doamnelor şi domnilor, prezenţa lui Ponta ca premier nu vă avantajează. Omul este un factor poluant, corupător şi pervertitor. Este numele Răului în România de azi. Asemeni celui al mentorului său, Ion Iliescu.

Guvernul Ponta IV este o glumă proastă. Singura veste bună este că doamna ministru Ioana Petrescu a decis (sau a fost decisă) să revină în mediul academic american. După ce-a girat aiurelile bugetare ale pontocratiei, doamna ministru se retrage. “Sans espoirs et sans regrets”. Oricum, avem de-a face cu un balon de săpun, cu o efemeridă. Guvernul Ponta IV nu are cum să reziste, este născut din neant şi se va întoarce rapid în neant. Nu cred că societatea civilă românescă va îngădui acestui mitoman galactic să-şi facă în continuare de cap. Ceea ce nu face Parlamentul, o va putea face protestul civic.

Sper că dl Klaus Iohannis nu va participa la ceea ce poate fi lesne descris drept un circ grotesc, o continuare a patachiniadei grandomane care a marcat intrarea lui Ponta în cursa prezidenţială. Locul lui Ponta, acest Kim Jong-un al României, nu este la Palatul Victoria, ci acolo unde sunt îndeobşte cazaţi piromanii. Nu văd posibilă coabitarea între dl Iohannis, ales de toţi cei care vor să scape de Ponta, şi megaplagiator. Sunt două săbii, vreau să cred, care nu au cum să încapă în aceeaşi teacă.

Domnule Iohannis, vă amintiţi prima întrebare pe care i-aţi pus-o lui Ponta în a doua (şi ultima) dezbatere dinaintea turului doi? România are dreptul să iasă din acest coşmar. Depinde de Dvs, domnule Iohannis, să o ajutaţi.

Update : Mă întreb şi vă întreb, domnule presedinte-ales al României, ştiind că sunteţi un apreciat profesor de fizică (se întâmpla să fiu amic cu un fost elev al Dvs, azi profesor de economie la Columbia University din New York), ce credeţi despre desemnarea d-lui Sorin Câmpeanu ca ministru ale educaţiei? Nu vă frapează, ca să nu spun indignează, ca omul care a spălat la ordin maculata biografie academică a lui Victor Ponta, omul care a prezidat la introducerea penibilelor, nocivelor modificări ale Legii Educaţiei, ajunge acum să conducă învăţământul românesc? Va amintiți obrăznicia cu care v-a răspuns Ponta când aţi amintit importanța cinstei în şcoală? În numele celor care şi-au scris singuri tezele doctorale, în numele celor care nu sunt poltroni, şarlatani, şnapani, pezevenghi şi hoţi, în numele, dacă vreţi, chiar al elevilor Dvs despre care i-aţi spus cuvine pline de bun simţ nesimițitului plagiator, vă rog respectuos să luaţi poziţie. Vă mulţumesc.
(autor : Vladimir Tismăneanu )

Read More

Planul de salvare personală al lui Victor Ponta.

Cum preşedintele ales este în vacanţă, iar preşedintele în exerciţiu îşi strânge lucrurile, acela care se mai ocupă de sforicelele politice, în această ţară ceţoasă, este primul ministru. Rezultatul activităţii sale post electorale: un guvern nou (Victor Ponta IV), de prezentat luni, 15 decembrie, Parlamentului, premierul sperând că, astfel, va reuşi să-şi păstreze funcţia încă un an.
Mai întâi însă, dl Ponta a trebuit să facă posibilă restructurarea Cabinetului - simpla remaniere necerând un vot parlamentar - şi, fiindcă PLR-ul obedientului Călin Popescu Tăriceanu se învârtea pe acolo cu 28 de parlamentari, l-a invitat înăuntru. Deoarece cinci partide erau totuşi prea multe pentru Palatul Victoria, plecarea UDMR  a fost aranjată în grabă. Doar un eveniment neprevăzut ar  fi determinat Uniunea să-şi anunţe retragerea din Guvern, la numai două zile de la învestirea dnei Csilla Hegedus în funcţia de ministru al Culturii. Logic era să refuze numirea acesteia, dacă tot avea de gând să părăsească Executivul, iar faptul că n-a făcut-o arată că înţelegerea cu PSD s-a stricat ulterior, UDMR fiiind nevoită să elibereze urgent locul în favoarea PLR.

Apoi, dl Ponta are de trecut noul Cabinet format din PSD, PC, UNPR şi PLR, prin Parlament, acţiune care testează rezistenţa coaliţiei de guvernământ şi, totodată, fidelizează formaţiunile mici, care o compun, faţă de PSD, în caz de reuşită. De ce se leagă însă Victor Ponta la cap, fără să îl doară?  Putea merge mai departe cu actualul Guvern, până când, din cauze independente de voinţa sa, ajungea pe făraş. Deşi pare paradoxal, premierul fiind mult mai vulnerabil acum, decât înainte de pierderea  alegerilor prezidenţiale, un vot parlamentar, fie el şi riscant, i-ar putea consolida poziţia. L-ar relegitima  în raport cu preşedintele ales Klaus Iohannis, cu PNL şi toţi aceia  care îi cer capul, restabilindu-i, în acelaşi timp, întreaga autoritate asupra PSD.

Iar Victor Ponta se grăbeşte, fiindcă  timpul lucrează împotriva sa, orice amânare putând aduce contracte politice semnate de alţii, noi inamici  şi dezertări din tabăra sa, în cea a opoziţiei. Nu e totuna dacă congresul PSD îl găseşte în fruntea Guvernului ori simplu deputat de Gorj, frustrat şi fără putere, nepotrivit cu calitatea de lider al celui mare partid. Aşadar, premierul Ponta se află în plină misiune de autosalvare şi, cum dispune de o sută de voturi în plus faţă de opoziţie, s-ar putea să-i reuşească. Alegând perioada de tranziţie a madatelor prezidenţiale ca să-şi prezinte Cabinetul, se fereşte, curajos cum îl ştim, de eventuale surprize: Iohannis nu-l poate deranja cât n-a depus încă jurământul, iar Traian Băsescu nu mai are legitimitatea s-o facă.

Planurile i le-ar nărui doar DNA. Creaţie a lui Victor Ponta, acest guvern-cadou împachetat  pe la spatele a doi preşedinţi şi oferit, de Crăciun, naţiei are, însă, valabilitatea foarte limitată, pentru o mare parte din consumatori el fiind deja expirat.  (autor : Rodica Ciobanu) 

Read More

România mîrlanilor bine ancoraţi.

Decît să fiu mîrlan, mai bine pierd!

Greu de înţeles această afirmaţie dintre tururi a preşedintelui ales, atît de cei care l-au votat( politica se face altfel la Bucureşti decît la Sibiu, îl mănîncă de viu miticii, etc) cît şi de cei care priveau mîndri că sînt români spre posibil cel mai tînăr preşedinte al României( ce bine şefu`, îl baţi la pas, e praf neamţu`, defilăm seara, etc).
Între cele două tururi de scrutin am vorbit cu un sibian, unul născut şi crescut acolo, în judeţul Sibiu. Era printre puţinii din acel sat de lîngă Mediaş care vota cu Ponta. Pregătiseră la organizaţia social-democrată din comună şampania si artificiile. Au băut-o seara, după rezultate, dar fără focul de artificii. Este un om care ştie germană, care merge des în Germania cu treabă. Îi place neamţul. Însă îl vroia pe Ponta pentru că dintotdeauna a lucrat la stat. Şi a făcut acele mici combinaţii care i-au permis acum, la bătrîneţe, să o ducă bine.

Ca el, sînt probabil mulţi. La o scară mai mare, îi regăsim în clasa politică sau în presă. Sînt oamenii obişnuiţi cu “merge şi-aşa“, mici combinatori, supravieţuitori care va să zică şi înainte de `89 şi după. Sînt cei cărora le-a mers uşor în viaţă, care au ştiut să se lipească de mai-marii zilei şi care au mirosit oportunităţile.

Mîrlania, ca sentiment al fiinţei româneşti, nu e nouă şi nu va dispărea. E mult mai uşor să te stropşeşti la adversarul politic, să îi dai la gioale invitatului din platou decît să construieşti un discurs civilizat, să argumentezi opiniile şi într-un final să ieşi cu faţa curată dintr-un schimb de idei. Mîrlănia ca mijloc de căpătuială a celor care ocupă spaţiul public e mai la îndemînă pentru că nu cere un efort de gîndire. E suficient naturelul simţitor. Şi oarecare tupeu.

Ne-am tot plîns că avem o clasă politică mediocră şi o presă pe măsura ei, dar uităm că pînă la urmă publicul elector, respectiv privitor, decide cine ocupă Parlamentul şi cine face rating. A venit însă momentul 16 noiembrie cînd mîrlanii bine ancoraţi şi-au dat ochii peste cap şi s-au uitat unii la alţii, parte parcă dintr-un film cu proşti. La PSD nu înţelegeau ce i-a lovit iar prin televiziunile de casă ale social-democraţilor încă sperau că e un vis urît. Să vină cei care au părăsit ţara să decida soarta, un pîrdalnic de internet să impună noua agendă publică? Cum rămîne cu marea lansare de pe Arena Naţională, cu pomenile electorale, cu linguşelile fără sfîrşit din presă? Parca e prea de tot. N-au înţeles de fapt că populismul şi minciuna li se pot întoarce împotrivă, că nu poţi prosti pe vecie pe toată lumea.

Decît să fiu mîrlan, mai bine pierd! Că a fost inspiraţie de moment sau tactică a echipei de comunicare, nu mai contează. Tot ce e important acum este ca această decizie să devină o realitate asumată a unor grupuri mari din societatea românească. Acolo unde fiecare îşi face treaba bine, acolo mîrlănia nu face purici mulţi.

Presiunea care se pune acum pe politicieni este mare. Însă cu timpul, dacă acest capital cîştigat nu este şi fructificat, se poate pierde. Mîrlanii îşi revin, hopa-mitică e a doua lor natură. Pot foarte uşor să se adapteze, pot juca foarte bine rolul lupului care îşi schimba blana. Doar blana. (autor : Dragos Ghițulete)

Read More

Cazări.

Guvernul Ponta patru (quattro stagioni) va fi prezentat în Parlament pe 15 decembrie și, după cum se prezintă lucrurile, nu-i chip să scăpăm de titular care spre a-și dovedi schimbarea la față a anunțat „toleranță zero față de corupție” și a cerut excluderea din PSD a baronului Bâgiu de Buzău, proaspăt arestat pentru mită. Acesta de-abia intrase în PSD cu ordonanța lui Dragnea privind turismul politic – și a și trecut la turismul penal practicat intens de sărbători. Cei mai bogați dintre români își petrec anul acesta Crăciunul și Revelionul în cele mai exclusiviste pensiuni – Rahova, Jilava – unde gradul de ocupare a ajuns la 114%. Mulți dintre ei s-au cazat împreună cu rudele și prietenii: Bîgiu cu finul, Hrebe cu fiul, Cocoș cu puiul, Adam cu soția. Sărbătorile altfel!

La Covasna judecătorul Ordog Andras a luat șpaga (ca să aibă bani de pușcărie) chiar în incinta Tribunalului deși regula era să trimiți un intermediar în parcare. La Bistrița, șefii Poliției au ales lipsa de libertate după nenumărate excese și măsuri drastice luate împotriva unei colege care nu coopera: „fă-o să se sinucidă” – metodă omologată de mult în cazul procurorului Panait.

Premierul Ponta cunoaște situația. Acum însă Ponta începe o viață nouă. S-a lăsat de Ghiță, nu mai tolerează corupția și restructurează guvernul din care se zice că vor dispărea miniștrii delegați de care oricum nu auzise nimeni. Kelemen Hunor care părăsește guvernul din proprie inițiativă a declarat însă că-l va vota în Parlament chiar dacă „PLR nu există în mod legal și trebuie găsită o soluție juridică”. Intră și ei ca persoane fizice, vorba lui Vanghelie – căruia i s-au descoperit nenumărate contracte de asfaltare doar pe hârtie. Era și greu să se găsească asfaltări reale.
Nici guvernul n-a inaugurat decât 22 km de autostradă anul acesta întrucât a fost ocupat cu nenumăratele lansări ale lui Ponta la prezidențiale. Chiar și-au dat seama – primarul Oprescu în mod special – că mai trebuie o sală polivalentă pentru aniversările tov. Ponta ca președinte. Noroc că n-a fost cazul.
Acum Fidel Castro și „micul Kim” e anticomunist. Considerat bolovan și de dl. Băsescu și de dl. Geoană, premierul bolovan preferă mitul lui Sisif lăsându-ne să-l împingem în zadar. Să vedem cât vom rezista. Geoană zice însă că în primăvară vine strada și-l va mătura și că nu apucă Paștele la guvern. Mă rog, așa se zicea și despre Crăciun. PSD n-o fi având nimic mai bun. Nici în tabăra câștigătorului nu e liniște: Ludovic Orban și Teodor Atanasiu se pregătesc să candideze pentru președinția PNL în locul lui Iohannis. Partidul candidatului bine făcut: Orban pare mereu turmentat, Atanasiu pare veșnic mahmur. Ambii își pierd capul în primul tur. (autor : Tia Șerbănescu)

Read More

După un secol : junimismul şi energia lucidităţii.

Dacă ar fi să aleg acea virtute ce defineşte blocul intelectual junimist, aceasta ar fi luciditatea. Din chiar momentul în care au iniţiat campaniile lor iconoclaste, junimiştii nu au abdicat de la această datorie a de a confrunta, cu ironie şi cu tenacitate,locurile comune pe care se întemeiază falsul respect de sine al unei naţiuni. Campaniile lui Carp, Maiorescu sau Theodor Rosetti au fost, înainte de toate, campanii în direcţia afirmării acelui adevăr pe care alegem să îl ignorăm, fascinaţi fiind de obsesia grandorii noastre naţionale.
Posteritatea junimistă a fost marcată de această preferinţă pentru adevăr şi luciditate în detrimentul iluziilor şi al misticismului patriotard. Ca mai toate curentele moderate şi liberale occidentale, junimiştii nu au putut galvaniza pasiuni şi nu au putut înflăcăra masele. Ei nu au putut fi idoli ai străzii, ei nu au putut deveni vocile care să rostească cuvintele ce înflăcărează. A lor a fost oratoria, iar nu retorica sau limbuţia. Pare o distincţie fastidioasă, dar în ea se regăseşte esenţa demersului care a refuzat populismul şi exaltarea demagogică. Raţiunea a fost steaua care a luminat parcursurile lui Maiorescu şi Carp, de unde şi ostilitatea, implacabilă, a celor care au văzut în răceala şi precizia lor casantă semnul dispreţului pentru frazarea incontinentă şi gongorică. Negaţia a fost, în cazul lor, o formă de reaşezare a temeliilor. Ceea ce pare natural astăzi, în materia canonului sau a stilului, este opera lor. O operă care s-a înfăptuit cu un curaj al contestării ce nu are nimic în comun cu arlechinada tragică şi burlescă a generaţiei lui Eliade. Acolo unde cei de la 1927 au sucombat în delir şi rătăcire, junimiştii au rămas fideli unui crez care i-a comdamnat la marginalitate. Dar nu au traficat luciditatea spre a cumpăra popularitatea fanatismului.

De aceea, poate, marcaţi fiind de umbrele ilustre ale intelectualilor mesianici, mai vechi sau mai noi, uităm că luciditatea junimistă este expresia cea mai închegată şi mai robustă a sensibilităţii liberal- conservatoare de la noi. Demonstraţia lui I. C. Filitti este inamendabilă şi astăzi. Junimiştii, iar nu PNL–ul desprins din mantaua lui 1848, au fost întruchiparea unui crez al libertăţii şi progresului chibzuit. Junimiştii, iar nu liberalii autocraţi din jurul lui Ion C. Brătianu, au ilustrat valorile de la care se poate revendica o reflecţie liberală românească. Acolo unde liberalismul politic autohton de secol XIX a oscilat între raţionalismul utopic al lui 1848 şi voluntarismul guvernării brătieniste, junimismul a însemnat refuzul, constant, al xenofobiei şi al flatării maselor privite ca instrument pasiv al Statului.

Există, la un secol de la dispariţia lui Maiorescu şi Carp, o moştenire  a Junimii ce îşi conservă potenţialul fecund de inspiraţie. Luciditatea nu câştigă voturi, luciditatea nu conferă şansa de a obţine rating în peisajul media, luciditatea nu posedă darul de a obţine, asemeni pozelor cu pisici, like-uri pe facebook şi lacrimi virtuale. Dar luciditatea poate fi temelia pe care să se aşeze un o societate eliberată de iluzii şi de orbiri, poate fi temelia pe care să se ridice o patrie care să valorifice energia muncii şi inteligenţei capitaliste, iar nu parazitismul clientelar. Junimismul nu este trecut, nu este muzeu, nu este istorie. El este sâmburele de luciditate în jurul căruia se poate cristaliza un viitor întemeiat pe adevăr, libertate şi domnie a legii. (autor : Ioan Stanomir)

Read More

Ciorapii găuriți ai lui Victor Ponta.

Puțini își mai aduc aminte cum se remaiau ciorapii pe vremea lui Ceaușescu. În special cei de mătase, pentru dame, mult mai rari înainte de 1989 decât ți-ar putea închipui un tânăr în ziua de azi. Dar nici cei bărbatești nu erau scutiți de asemenea operațiuni. Ce înseamnă remaiere? Este o meserie uitată, nici nu mai știu dacă mai există instrumentul care se folosea în operațiune. Era un cilindru metalic și un ac special.... De fapt, găurile din ciorapi erau cusute, în așa fel încât puteau fi refolosiți. Dar ca să continui să vă trezesc amintiri demult uitate, o să vă spun că hainele agățate în clanța ușii, sau ciupite de ușa mașinii, erau stopate.

Ce-mi veni cu imaginea ciorapilor găuriți? Păi, cam asta simt că se întâmplă cu Victor Ponta de la alegerile prezidențiale încoace. Și-a revenit mult mai repede decât s-ar fi așteptat unii, după șocul rezultatului alegerilor.
Pentru că în mod cert a suferit un șoc după alegerile prezidențiale. A înțeles, sau sper că a înțeles, că principalul adversar al lui Victor Ponta nu a fost Klaus Iohannis, ci chiar Victor Ponta. Că modul în care a gestionat câteva situații fierbinți l-a îndepărtat de ținta Cotroceni cu mult timp înaintea alegerilor. Și nu mă refer (numai) la votul din diaspora. Mă refer la relația cu unele instituțiile ale statului, parteneriatul cu Statele Unite ale Americii, atitudinea față de responsabilitățile pe care le avea ca prim-ministru.

Bănuiesc că fiecare dintre dumneavoastră poate adăuga câte un exemplu, ceva ce l-a nemulțumit la Victor Ponta. După cum spunea într-un interviu pe care mi l-a dat Felix Tătaru, dacă nu exista problema votului din diaspora, apărea Altceva. Este corect! O situație pe care am mai întâlnit-o în politica românească.

Se crează o stare de tensiune care face ca orice scânteie să devină incendiu. Deci modul în care primul-ministru Ponta a gestionat votul din diaspora a reprezentat platforma ideală pentru coagularea nemulțumirilor a milioane de oameni față de candidatul la președinție Ponta.
Așa cum în alegerile din 2004 a apărut problema fraudării alegerilor, iar în cele din 2009 s-a conturat pericolul mogulilor care acaparau România.
A avut Internetul rolul lui, dar nu trebuie mutată toată "vina" în aceea zonă. Pentru că cea mai eficientă formă de diseminare a mesajelor de propagandă rămâne cea "din gură-n gură". Și a funcționat perfect.

Revenind la ciorapii lui Victor Ponta, trebuie spus că în cazul lui nu merge doar o remaiere măiastră!
Deși regretă pe toate posturile TV și FB, nu merge doar să spui că te-ai schimbat! Deși vorbește de responsabilitate guvernamentală, nu merge doar să spui că ai de gând să schimbi guvernul! Pentru că asta ar însemna că n-a înțeles nimic. Și n-ar face decât să adâncească diferența între imagine și realitate, ceea ce se traduce automat în dispariția oricăror șanse de revenire.

Victor Ponta vrea să rămână la guvernare. Poate avea majoritatea parlamentară care să-l susțină, mai ales că Blaga & co. nu dau semne de nerăbdare să preia guvernarea. Poate pe la primăvară, când dau ghioceii și o parte din probleme s-au rezolvat... Dar atunci Ponta trebuie să guverneze cu toată priceperea de care este în stare. Și vom vedea dacă chiar s-a schimbat. 
Victor Ponta vrea să rămână președintele PSD. Nu pare nimeni dispus să-i ia locul, iar baronii PSD care întotdeauna au decis cine conduce partidul, nu au un alt candidat. Poate pe la primăvară, când vor vedea dacă se termină cu guvernarea... Dar până atunci, Victor Ponta trebuie să demonstreze că vrea cu adevărat reformarea clasei politice. Și vom vedea dacă chiar s-a schimbat.

Nu pledez nici un moment pentru un răgaz acordat actualului premier.
Dimpotrivă, cred că trebuie observat cu multă atenție, pentru că România nu mai are răgaz, iar românii nu mai au răbdare! (autor : Dan Andronic)

Read More

Victor Ponta și Sfânta Nerușine. Un bilanț și un apel.

Valoarea de întrebuințare a lui Victor Ponta s-a epuizat odată cu eșecul său răsunător în alegerile prezidențiale din noiembrie 2014. Lucrul este indubitabil, îl știu deopotrivă adversarii și ex-amicii săi. Îl știe Ion Iliescu, cel care a făcut și a desfăcut atâtea cariere în partidul nomenclaturii post-comuniste, corporația mafiotică numită PSD. La un sfert de veac de la Congresul al XIV-lea al PCR, când Nicolae Ceaușescu s-a încăpățânat să rămână în fruntea PCR în vreme ce la Praga Václav Havel era de-acum liderul triumfătoarei revoluții de catifea, Victor Ponta nu pare să priceapă ca ora sa istorică s-a încheiat. Nimeni nu mai are nevoie de el, singura sa resursă de supraviețuire politică se numește sfânta nerușine. Personajul este stingheritor pentru oricine mai păstrează o urmă de luciditate, dacă nu de bun-simț. Victor Ponta este universalul embarassment.

N-a trecut destulă vreme de la a doua dezbatere dintre Ponta și Klaus Iohannis pentru a nu ne aminti de obrăznicia cu care încerca să-l umilească pe candidatul ACL. N-a trecut destulă vreme de la excesele retorice xenofobe și de la afișarea țanțoșă a unei ortodoxii găunoase. Ne mai amintim de abjectele campanii pesediste împotriva Monicăi Macovei și de bășcăul la adresa statului de drept și a DNA. Culmea ironiei, Victor Ponta se află azi sub ancheta instituției pe care a avut ca sarcină să o distrugă. A eșuat, deci pontocrația a capotat lamentabil. PSD are nevoie să se debaraseze de Ponta, este cadavrul său din debara. Nici amicii din exterior, de la Moscova și Beijing, nu mai au motive să dea doi bani pe el. Victor Ponta este un loser, dar, se pare, el n-a aflat-o încă. Victor Ponta trăiește în denial, în negare.

Victor Ponta și-a bătut joc de intelectualii critici, l-a numit pe Mircea Mihăieș “fascist bătrân”, s-a jucat de-a politica pe contul țării. A pălmuit diaspora românească, a recurs la diversiuni șovine, l-a protejat pe negaționistul Holocaustului Dan Șova, a distrus IICCMER și ICR, a făcut din cea mai crasă demagogie marca proiectului său politic. Victor Ponta este un aventurier, un piroman și un mitoman. Pe 16 noiembrie, majoritatea celor care au votat i-au spus lui Victor Ponta: “Ne-am săturat de tine și de minciunile tale nerușinate!” Ar fi o aberație absolută ca Victor Ponta să fie încă premierul țării pe 22 decembrie 2014, la 25 de ani de la năruirea tiraniei ceaușiste. Victor Ponta trebuie să plece!

Fie-ne îngăduit să cităm în încheierea acestui text din superbul poem “Sfânta sfintelor” din volumul Hanibal de Eugen Jebeleanu:

“Și cine-i cel care ne ia la țintă?
O, Doamne! Atâtea întrebări…
Cine-i acel? Ei bine,
e cea mai sfântă dintre toate sfintele,
Prea Sfânta Nerușine…”    (autori : Vladimir Tismăneanu și Marius Stan)

Read More

Ce noroc pentru Victor Ponta!

Pentru Victor Ponta poate asistăm deja la începutul sfârşitului, dar în ultimii ani s-au văzut caracterele adevărate. După un partid construit pe frică, ce urma dacă Victor Ponta câştiga prezidenţialele? Românii au arătat că înţeleg pericolul mult mai bine decât politicienii din PSD sau ACL.
Ce noroc a fost pentru Victor Ponta să fie şef peste un partid de fricoşi! Peste un partid de clevetitori şi uneltitori, care sunt învăţaţi să vorbească mai mult pe la colţuri. Ce convenabil este să stai între clanuri care se ameninţă în fiecare secundă, care sunt învăţate să scoată cuţitul în miez de noapte, dar sunt impotente când trebuie să spună „nu” şefului. Dar ce ghinion pentru ţară că orice a fost acceptat cu pumnul în gură, de teamă că şeful ajunge capo di tutti capi. De frica lui, de teama răzbunării, au înghiţit orice.

Ce noroc pe Victor Ponta să fie şeful unui partid în care Omerta este lege, să conducă un partid în care, cel puţin la vârf, totul se reglează după reguli din lumea mafiotă! În care justiţia intră în forţă, iar tu să vorbeşti, ca la Antena 3, ani la rândul, despre o răzbunare a băsiştilor. Ce crunt este pentru un lider ca dublul limbaj să devină o artă a comunicării.

Ce ironic este să stai la masa cu baronii şi în acelaşi timp să spui că îi dispreţuieşti, că din cauza lor se pierd alegerile prezidenţiale. Să spui deschis că planul tău a fost să scapi de ei încă din 2010, că i-ai înlocuit la bucată, dar în acelaşi timp să te bazezi pe voturile lor. Să te afişezi pe fiecare banner din ţara asta alături de ei, dar să mimezi sila faţă de liderii din teritoriu. ”Scapă cine poate”, este tot ce le poate promite şeful. Cât de abil să fii când îi convingi pe baroni că singurul răspunzător pentru situaţia lor este Traian Băsescu şi cât de vulnerabili să fie aceştia pentru a nu te putea contrazice.
Ce putere interioară să ai să spui că totul este o înscenare de presă, când procurorii, judecătorii te asociază cu Adrian Duicu. La ce rang să ridici minciuna când negi totul, când negrul îl transformi în alb, doar pentru că te bazezi pe o propagandă alimentată cu bani publici.

Ce ipocrizie este să fugi din Parlament când se votează ridicarea imunităţii, dar să strigi că partidul tău trebuie să se reformeze pentru că protejează corupţii. Ce tupeu maxim poţi să ai când coordonezi marţea neagră şi apoi dai vina pe Crin Antonescu. Când te bâlbâi în propria conferinţă de presă, când nu mai poţi deosebi minciuna de adevăr.
Şi ce ciudat este să auzi vorbind de democraţie un om care a uitat ce este dialogul. Un politician care aşteaptă ode în prime-time şi întrebări servite. Căruia nu i se face greaţă de laudele greţoase, care nu are puterea să spună ”destul, este prea mult”. Un tânăr care a uitat să aibă exerciţiul unui interviu cu moderatori cărora nu le poate bate obrazul în direct.

Ce combinaţii şi strategii să îţi bage în cap prietenul miliardar în Dubai şi consilierii de taină ca să arunci vina pentru înfrângere pe Mircea Geoană şi Ion Iliescu, după ce ai pierdut la o diferenţă de un milion de voturi. Pe câţi mai poţi impresiona cu capul tăiat al lui Geoană în mână, câţi au priceput mesajul? Câtă lipsă de recunoştinţă să arăţi, deşi te-ai urcat pe umerii lui Iliescu în 2010 pentru a ajunge sus, să fii Şeful.
Mulţi curajoşi se vor ivi când primul cuţit îl va lovi pe Ponta, dar să nu uite niciunul că au fost nişte mieluşei patru ani de zile. Că s-au gudurat pe lângă el, în speranţa că îi scapă de puşcărie. Ponta i-a păcălit pe toţi, de la familia Voiculescu, la alţi mulţi creduli. De fapt, singurul său scop a fost să ajungă preşedintele României, iar pentru asta a făcut orice. Acum se legitimează doar prin funcţia de la Palatul Victoria. Fără eticheta de premier, Victor Ponta nu mai reprezintă nimic.

Şi totuşi, ce blestem pentru acest partid, ca după 25 de ani de la Revoluţie, singura voce raţională din PSD să fie tot cea a lui Ion Iliescu!  (autor : Cristian Andrei )

Read More