Se afișează postările cu eticheta votarenoiembrie2014. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta votarenoiembrie2014. Afișați toate postările

luni, 10 noiembrie 2014

Votul pentru Ponta: contraindicații


Pentru o bună parte a românilor actualele alegeri prezidențiale nu se deosebesc cu nimic față de cele din trecut. E doar una dintre obișnuitele bătălii politice. Pentru alții, din contra, ele sunt cruciale. Și asta indiferent de cît de simpatic sau de antipatic li se pare astăzi unora sau altora Klaus Iohannis. După mineriade și evenimentele din vara anului 2012 țara se află în pragul unui alt mare moment de cumpănă, se spune într-un apel inițiat de Grupul pentru Dialog Social asumat, între alții, de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mihai Șora, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Horia Roman Patapievici, Alexandru Repan alături de mulți alți cunoscuți intelectuali, scriitori, actori și regizori, jurnaliști, oameni din lumea academică din țară și străinătate.

Cine are dreptate? Ei bine, după ce vezi ce s-a întîmplat în ultimul an în Ucraina și îl auzi pe Mihail Gorbaciov, invitat la Berlin la aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului, spunînd că ne aflăm în pragul unui nou război rece și, mai ales, după ce iei notă de declarația lui Vladimir Putin care consideră că nu a fost nimic în neregulă cu celebrul Pact Molotov – Ribbentrop (ale cărui protocoale secrete consfințeau un imens rapt teritorial prin care Germania nazistă și Uniunea Sovietică împărțeau între ele hălci consistente din Europa) e totuși greu să privești lucrurile cu detașare. Nimeni nu-și imagina în iunie 2012, cînd Donetskul găzduia meciuri din Campionatul European de Fotbal, că aeroportul orașului, inaugurat cu acel prilej, va deveni o ruină în urma luptelor dintre trupele ucrainiene și rebelii separatiști sprijiniți de Moscova. După cum nimeni nu și-ar fi imaginat atunci că, Crimeea va deveni între timp teritoriu rusesc.

Există două mari categorii de motive care îi fac pe mulți să considere că o victorie a lui Victor Ponta ar putea avea consecințe dezastruoase pentru România. Primele țin de personajul, de omul, Victor Ponta. Celelalte, de repercursiunile alegerii sale în fruntea statului asupra respectării principiilor statului de drept și în general asupra tipului de societate care va funcționa aici. Din primul punct de vedere cu greu s-ar putea imagina o persoană mai nepotrivită pentru funcția de președinte. Un om superficial (vezi celebrul episod MTO), incapabil să-și asume vreodată vreo răspundere, gata să ia culoarea “locului” atunci cînd face promisiuni sau declarații în țară sau în străinătate, un om despre care e practic imposibil să spui la ce se pricepe. Dacă e în joc interesul său e capabil să calce toate regulile scrise sau nescrise, așa cum s-a întîmplat în cazul plagiatului de la doctorat. Avem din acest punct de vedere un dezolant arc peste timp. La fel cum în trecut oameni din sfera științifică și academică s-au prostituat intelectual făcînd dintr-o cvasi-analfabetă ca Elena Ceușescu un academician am văzut cu acest prilej cum alții, din aceeași categorie, au închis ochii în fața evidenței negînd un plagiat cît roata carului. De fapt, un lucru mult mai grav decît plagiatul în sine e maniera în care au fost utilizate instituțiile statului pentru a da satisfacție premierului. Pentru că tupeul său nu are limite.

Pînă la urmă e chiar greu de spus cum arată primul ministru în realitate. El este în bună măsură doar o proiecție virtuală a unei imense campanii de comunicare, fără precedent de la Adrian Năstase încoace. Și trebuie să recunoaștem că rolul îi vine mănușă. Singurul lucru la care pare că se pricepe cu adevărat e acela de a păcăli realitatea. "Domnul Ponta nu e „prost”, în sensul curent al termenului. E băiat „isteţ”, miştocar, mare strateg de mici fiţe mediatice” scria Andrei Pleșu într-un text publicat nu cu multă vreme în urmă. “Victor Ponta reuşeşte o stranie performanţă de minus-existenţă, un apogeu al lui „fără“: fără experienţă, fără prestigiu, fără competenţe specifice, fără prea multă minte, fără prea mult caracter, fără haz, fără simţul răspunderii, fără conştiinţa nenumăraţilor „fără“, care îl caracterizează”. El are totuși un mare avantaj în raport cu fostul său mentor, Adrian Năstase, care deși îi este net superior din punctul de vedere al anvergurii intelectuale reușise să se facă profund antipatic. Prin contrast, deși e iresponsabil și superficial, deși minte în continuu, premierul pare relativ inofensiv. “Nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală. Nu te poţi supăra – să zicem – pe o amoebă” spune același Andrei Pleșu în textul cu pricina. Un camuflaj remarcabil, dar poate de aceea mult mai periculos.

De altfel puțini sunt cei care îl aleg pe Victor Ponta pentru calitățile sale. Pentru că îl consideră potrivit pentru demnitatea de președinte. O fac din inerție, în mediul rural pentru că așa îi îndeamnă primarul, pentru că le-a dat ceva, un cadou electoral, pentru că îl urăsc pe Băsescu, din oportunism sau pentru că speră să scape astfel de DNA. Cum spuneam și cu alt prilej Victor Ponta este văzut de mulți drept vehiculul potrivit să consfințească triumful deplin al unei restaurații generalizate. Reîntoarcerea la liniștea mediocră și confortabilă din trecut.

Însă dincolo de trăsăturile de caracter ale personajului în discuție mult mai grave sunt consecințele potențiale ale ajungerii sale la Cotroceni. În momentul de față PSD controlează deja, în afara guvernului, o mare parte a administrației locale. Sunt județe întregi, precum Giurgiu, Teleormam, Vrancea sau Olt, în care practic nu mai există opoziție. Iar în Parlament dominația PSD și a aliaților săi se va apropia din nou de ponderea din momentul existenței USL după ce, în mod previzibil, partidul satelit condus de Tăriceanu va atrage o parte importantă din reprezentanții PNL dornici să-și recapete cît mai repede vechile privilegii. După plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni serviciile secrete vor trece definitv și ele, dacă nu au făcut-o deja, în barca actualei puterii. Și e greu de presupus că un partid obsedat de control, care a dorit să-și adjudece totul, de la conducerea Federației Române de Fotbal pînă la aceea a Academiei Române (unde prin manevre de culise PSD și-a impus “omul” în dauna academicianului ieșean Viorel Barbu), va lăsa Justiția la voia întîmplării. Vom ajunge astfel în situația în care statul român, cu toate componentele sale de la nivel central și local, va fi controlat de la A la Z de un singur grup politic. Toate resursele financiare și de putere se vor afla în aceleași mîini. Și ce mîini: Sebastian Ghiță, Olguța Vasilescu, Dan Șova, Liviu Dragnea, Șerban Nicolae, Marian Oprișan, etc !

În plus, ca un bonus, mass media independente sunt pe cale de dispariție. Din rațiuni financiare nu vor putea supraviețui decît cele arondate puterii precum canalele de știri Antena 3 și România TV. B1 TV a schimbat deja pe jumătate tabăra iar datorită situației juridice complicate Realitatea TV va capitula în scurt timp. La fel ca în Rusia deși vor mai exista ici și colo mici insule independente regimul va controla ferm toate canalele de comunicare influente din spațiul public. Iar cînd ai asta la îndemînă nimic nu te împiedică să faci din alb negru și din negru alb sau să-ți măcelărești mediatic adversarii așa cum am văzut că se întîmplă de cîțiva ani încoace.

Sigur, unii vor spune că dramatizăm lucrurile peste măsură. Nu am avut asta și în perioada guvernării Năstase? Și, iată, că pînă la urmă PSD a pierdut puterea în 2004. Această evaluare ignoră însă trei elemente esențiale care fac diferența. Primul: actuala putere a văzut ce consecințe dezastruoase poate avea pierderea controlului asupra Justiției. Multe s-au schimbat față de situația în care Rodica Stănoiu, ministrul Justiției de atunci, întreba în ședințele de partid dacă să dea drumul sau nu la dosare. Cu atîția membri marcanți în pușcărie sau angrenați în anchete penale de amploare actuala putere nu va risca în nici un caz să lase să se perpetueze situația actuală indiferent de ce angajamente publice își va fi asumat Victor Ponta în campanie. În al doilea rînd, nu mai există levierele externe de intervenție din acea perioadă în care România se afla doar în faza de preaderare la Uniunea Europeană iar pozițiile exprimate de comisarul pentru extindere, Gunter Verheugen, la Bruxelles sau în țară de Jonathan Scheele, șeful Delegației UE la București, cîntăreau foarte greu. Datorită imensului suport popular pentru integrarea în UE guvernul Năstase nu-și putea permite, în ciuda imensei sale puteri, să fie făcut responsabil de o eventuală amînare a momentului aderării. Ceea ce nu mai e cazul astăzi. Sigur că Bruxelles-ul continuă să intervină și acum, așa cum s-a întîmplat și în vara anului 2012, dar România e deja stat membru așa că opțiunile la îndemînă sunt relativ limitate.

În fine, al treilea motiv e contextul extern complet schimbat. Cînd Putin apără Pactul Molotov – Ribbentrop el solicită de fapt acceptarea principiului legitimității delimitării unui spațiu de influență în care Moscova să dicteze regulile. Și aici nu intră doar Ucraina sau Republica Moldova, entități care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică, ci și țările din Balcani. Kremlinul are deja o relație tradițională privilegiată cu Serbia, beneficiază de o influență considerabilă în Bulgaria nu doar la nivel politic ci și prin serviciile secrete și grupurile de crimă organizată, și își adîncește relațiile de colaborare cu Ungaria. Chiar și dincolo de Balcani, Cehia și Slovacia întrețin relații cordiale cu Rusia în ciuda sancțiunilor economice impuse la Bruxelles. Doar România rămîne în afara acestui tablou general.

Să ne reamintim că în 2006, cu prilejul unei reuniuni UE – Rusia desfășurate la Helsinki, Vladimir Putin acuza deschis Bruxelles–ul că nu s-a consultat cu Rusia atunci cînd a decis să decidă aderarea României și Bulgariei la Uniune. La acea vreme oficialii de la Bruxelles descriau declarația sa drept un sindrom întîrziat al războiului rece. Iată că acum ne aflăm, de facto, destul de aproape de situația unui nou război rece. Și e clar că agenda strategică a Kremlinului în regiune nu s-a schimbat. Din contra, Moscova a pus comunitatea internațională în fața unui fapt împlinit, anexarea Crimeei, și contestă deschis, în tandem cu China, nu doar staus quo-ul aranjamentului de securitate din ultimii 25 de ani din Europa ci și actuala ordine mondială. Suntem, așadar, într-o situație de mare instabilitate exact într-una din regiunile în dispută în relația Est – Vest.

Sigur, în acest moment unii ar putea imediat replica că suntem membri NATO și că avem un partenariat strategic cu Statele Unite. Așa că de ce ar trebui să fim îngrijorați? Ce nenorocire ar putea aduce cu sine venirea lui Victor Ponta la Cotroceni? Ei bine, aici intră în joc factorii interni. Derapajele democratice din țară ale d-lui Ponta și partidului său au provocat reacții imediate la Washington și Bruxelles. Pînă acum puterea a dat de fiecare dată, de voie de nevoie, înapoi. Dar asta nu i-a făcut deloc plăcere. Mai ales atunci cînd se uită la Ungaria și vede cum Viktor Orban sfidează pe față Occidentul extinzînd spectaculos relațiile de colaborare cu Rusia și cu China. La asta visează și actuala putere. La fluxuri financiare alternative, de la Moscova sau Beijing, în diferite forme, fără toate aceste neplăcute condiționări venite din partea Occidentului privind respectarea statului de drept sau a independenței justiției. Pentru Victor Ponta și camarazii săi e binențeles mult mai plăcut să ți se spună că ești “tigrul Europei” (expresia aparține premierului chinez Li Keqiang) decît să ți se scoată ochii cu Raportul MCV pe Justiție, să-ți dea Barrosso o listă de sarcini sau să-ți atragă atenția Joe Biden la Washington că trebuie să ai grijă la respectarea principiilor statului de drept.

Pînă la urmă problema nu e neapărat aceea dacă ne plac mai mult americanii decît rușii sau chinezii ci ce tip de societate vine la pachet cu fiecare opțiune în parte. Cum arată cea occidentală știm. Cum arată cea din Rusia știm de asemenea. China este mai departe dar am văzut deja ce se întîmplă în Hong Kong unde au fost declanșate ample manifestații de stradă împotriva tipului de “alegeri libere chinezești” (oamenii pot alege pe cine vor cu observația că lista de candidați este livrată de Partidul Comunist Chinez). Istoria ne învață că un astfel de regim autoritar, odată instalat, e greu de dat jos. Reprimarea mass media independente și tot felul de măsuri populiste îi pot asigura controlul pe termen lung. Pentru a căuta exemple nu trebuie să ne întoarcem neapărat mult înapoi în timp, în perioada instaurării regimurilor comuniste la finalul celui de-al doilea război mondial. E suficient să ne uităm la ce se întîmplă în Venezuela, în Ecuador sau chiar, peste gard, în Ungaria vecină. Un proverb indian spune cam așa: “cine se suie pe un tigru nu se dă jos prea ușor”. De asta ar trebui să ținem cont atunci cînd vom merge la vot duminica viitoare.(Alexandru Lăzescu)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More