Marin Teodorescu (cunoscut mai bine sub numele de
Zavaidoc) (n. 8 martie 1896, Pitești — d. 13 ianuarie 1945) a fost un cântăreț român din perioada interbelică. Marin a fost fiul Constanței și violonistului-țambalist lăutar Tănase Theodorescu. A mai avut un frate (Vasile) și două surori (Maria și Zoe), toți extrem de talentați în muzică. Tatăl său a murit pe când acesta avea vârsta de 14-15 ani. Deși era mezinul familiei, a fost nevoit să asigure pâinea celor din casă. La data de 3 octombrie 1916, Zavaidoc a fost luat în armată. Doi ani mai târziu, în 1918, acesta s-a înregimentat ca voluntar în Primul Război Mondial, pentru a-i fi aproape fratelui Vasile și a fost înrolat la Pitești la Regimentul 44 Infanterie. L-a avut comandant pe Traian Moșoiu, care iubea cântecele bătrânești. Comandantul Traian Moșoiu a fost cel care i-a spus pe loc Zavaidoc, nume ce provine de la străvechiul zavaidoacă, ce poartă semnificația de năbădăioasă. Adaptat, cuvântul a devenit Zavaidoc.
I s-a încredințat apoi misiunea de a cânta răniților pe linia frontului din Moldova în echipa condusă de George Enescu, din care făceau parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora și Maria Ventura. Elena Zamora povestește în volumul „Am slujit cântecul” despre momentele grele ale acelor zile însângerate. Aceștia au cântat și la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, în spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu.
După încheierea Primului Război Mondial a luat ființă taraful fraților Zavaidoc, cu Vasile la vioară, Zoia la acordeon, iar Marin-Zavaidoc cu vocea. Mai târziu li s-a alăturat și grecul Tănase Perlidius, clarinetist, soțul Zoiei, pentru ca în cele din urmă să cânte în taraf și fetele acestora: Olga la vioară, Paula la acordeon și Gili la pian. În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. Era cerut în toate colțurile țării. A avut turnee la Iași, Arad și Timișoara. A stârnit ropote de aplauze chiar și la Paris, în 1937, la Expoziția Universală, când a însoțit delegația României, lucru confirmat de Elena Zamora. Ar fi putut ajunge solist de operă, dar, dar cum toate restaurantele renumite ale Piteștiului și mai apoi ale Bucureștiului „se băteau” să-l aibă în program, a ales banii. Rupea gura târgului cu taraful său de familie. Patronii de restaurante se băteau să-l aducă pe Zavaidoc în localurile lor. Patima cu care cânta ținea oamenii la masă nopți întregi.
Marin și Vasile iau drumul Bucureștiului. Zavaidoc știa deja o mulțime de cântece lăutărești. A fost trimis la Dumitru Mihăilescu-Toscani, tenor al Operei Române pe la care treceau toate marile voci ale timpului. Toscani a încercat zadarnic să-l prindă în mrejele operei, să-l facă tenor. Zavaidoc era dorit și de Dimitrie Cutavas într-una din trupele sale lirico-dramatice. Petre Ștefănescu-Goangă, întors de la studiile din străinătate, voia și el să facă din năbădăiosul cântăreț un tenor remarcabil. Zavaidoc a ales însă muzica populară și lăutărească.
Restaurantele bucureștene se băteau pentru el. Dar și concurența era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, duetul Mia Braia și Petre Alexandru. „Cireșica” de lângă Cișmigiu, restaurantul cu grădină și balcoane în care petrecea „boema geniilor în devenire”, ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca stația „Zavaidoc”. Vatmanul striga: „Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.
Se căsătorește la 43 de ani și asta deoarece iubita sa, Constanța (mai tânără decât artistul cu 15 ani), era gravidă în șapte luni. În restaurante erau serviți cu șampanie direct de patroni, comandau pește viu, din acvariu. Soția i-a adus pe lume trei copii, două fete, Constanța și Niculina, și un băiat, Zavaidoc. Constanța este singura care a supraviețuit războiului. La nașterea primei fete, Zavaidoc străbate Piteștiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de șampanie, pentru a ciocni cu orice trecător. În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primește ordin de concentrare la o unitate din Târgoviște. Aici se îndrăgostește de Țuca. Se gândește chiar să divorțeze pentru ea dar pleacă apoi la Tighina. Pe fațada unui mare restaurant din Tighina, „Victoria”, scria cu litere mari: „Aici cântă marele cântăreț român Zavaidoc, venit să distreze armata română”.
Bombardamentele din 1944 l-au prins pe Zavaidoc în București. Casa de lângă Gara de Nord era distrusă. S-a refugiat, cu întreaga familie, la Caracal. Noaptea cânta, iar ziua se ascundea prin adăposturi. S-a mutat apoi la Roșiori de Vede. Un patron de restaurant angajase, special pentru acompanierea lui Zavaidoc, o orchestră de 20 de oameni. Vocea lui străbătea noaptea până departe pe stradă, deși cânta fără microfon și fără stație de amplificare.
Soția sa Tanța Teodorescu scria despre soțul său:
„Mă ruga să-l aștept cu cămășile de port-mantou pregătite și, cum camera noastră era în continuarea restaurantului, Zavaidoc trecea pe un culoar și venea de schimba patru cămăși pe noapte”.
Ziua de 23 august 1944 l-a găsit pe Zavaidoc, împreună cu familia, la Câmpulung Muscel. La restaurantul „Viscol” poposeau soldați sovietici, pentru care special acesta învățase melodia „Doi ochi negri”.
Fericirea lui Zavaidoc a fost curmată de moartea fratelui său, Vasile, în 1940. Acesta făcuse un atac cerebral. Pierduse foarte mulți bani într-o cafenea, unde cheltuia, la jocul de table, aproape toată agoniseala făcută cu vioară. Înmormântarea a fost anunțată la radio, iar lumea a intrat în panică. Ascultătorii au crezut că a murit nu Zavaidoc vioristul, ci vocalistul. Trei ani mai târziu, în ziua de 8 mai 1944, un bombardament i-o fură lui Zavaidoc pe una dintre surori, Zoia, care a lăsat în urmă cinci copii.
De la Câmpulung ajunge la Turnu-Măgurele, unde ruinat, fără casă, cu grijă nepoatelor și celor trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureștean „Filantropia”. Orbește, trăindu-și în chinuri ultimele clipe ale vieții.
A murit la 13 ianuarie 1945, în aceeași zi cu fiica sa Niculina. Este înmormântat în Cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București
