Nu mă simt îndemnat să mă justific sau să mă explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, mânaţi de rea-credinţă, ură, partizanat orb, sau „ordine de sus”, înţeleg să mă încondeieze grosolan, de câte ori au ocazia, pe forumuri sau pe unele posturi de televiziune.
Dar le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încât imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, câteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu.
O dată pentru totdeauna!
1. „Scrisorile” către Ceauşescu şi colaborarea mea cu Securitatea.
Cândva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferinţe pe tema „meditaţiei transcendentale”. Conferinţele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securităţii - cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de faţă la conferinţele cu pricina. Am confirmat, fireşte, deşi episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greşit şi că greşeala mea va avea consecinţe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curînd că omul ştia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, sute de cercetători, artişti şi profesori au rămas fără slujbă, a ieşit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc. În ce mă priveşte, am fost ”executat” într-o amplă şedinţă la locul de muncă, dat afară din învăţământ (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii îşi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decât a nu fi fost niciodată membru de partid) şi pus sub interdicţia de a publica. Mi s-a oferit, ca soluţie de subzistenţă, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soţia mea, care mă însoţise la Institutul de Psihologie, a fost şi ea dată afară din slujbă şi „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, aşadar, în situaţia de a nu ne putea întreţine, riscând, totdată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învăţământului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audienţe. Un tovarăş de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către şeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocraţia lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primărie. „Adăugaţi o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceauşescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzaţiile de subminare a statului, declarăm că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cuminţenia şi zelul patriotic. Nu sunt deloc mândru de a fi semnat acest text. Am scuza situaţiei-limită în care mă aflam, dar gestul rămâne unul de compromis. Singurul, totuşi, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenţei mele cu regimul. (Constat, în acelaşi timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familie Ceauşescu au beneficiat şi beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decât amărâtele mele ”scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect). Una din acuzaţiile care mi se făceau în timpul procesului şi al „demascărilor” prin care am trecut era aceea că aş fi tăinuit participarea mea la conferinţele „transcendentalilor”. Este motivul pentru care, în memoriul meu, am relatat, drept contra-argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrător al securităţii, prezenţa mea în sală, la data respectivă (vezi mai sus). Dar nu eu mă dusesem să „raportez” asta. Răspunsesem strict la un „interogatoriu”. Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a devenit dovada peremptorie că am livrat informaţii Securităţii, că, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar dacă unul neconvenţional, de vreme ce, recunoscând că am participat la şedinţele de la psihologie, comiteam o delaţiune împotriva mea însumi… Am relatat, de altfel, toate acestea şi cu alte ocazii. Pentru detalii, se poate citi interviul dat Mirelei Corleţean (Evenimentul Zilei, 29 sept. 2010), reluat în ultimul meu volum („Din vorbă-n vorbă”, Humanitas, 2013). În acelaşi volum, am reprodus şi un alt interviu, pe aceeaşi temă, acordat Doinei Jela. Nu mai am nimic de adăugat.
2. Lăcomia mea ministerială.
N-am fost membru în nici un partid post-revoluţionar, n-am solicitat niciodată un post de demnitar şi n-am întreprins niciodată nimic pentru a ajunge într-o poziţie de putere. În furor-ul „revoluţiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinţa de a reveni la meserie, am demisionat după doi ani, deşi mi se ceruse să rămân. La Externe, am ajuns de azi pe mâine, în decembrie 1997, ca soluţie de înlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Şi de la Externe am demisionat, după numai jumătate de mandat, mânat de aceeaşi nevoie de a mă întoarcere la ale mele. În CNSAS, m-a convins să intru tot Mircea Dinescu. Şi de acolo am plecat prin demisie. În sfârşit, Traian Băsescu (iarăşi la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcţia de consilier. Am părăsit-o după patru luni. Încât ideea că am fost cocoţat mereu în poziţii de vârf pe bază de manevre oculte, de linguşeli, nărav sau poftă de privilegii, este o ficţiune venită, nu o dată, de la exponenţi şi susţinători ai unor personaje care chiar cu asta se ocupă: cu dobândirea şi păstrarea puterii, ca şi cu „valorificarea” ei lucrativă. Bilanţul ministeriatelor mele n-o fi cine ştie ce, dar nu m-am ocupat, totuşi, numai de ecleruri şi omlete. Mă flatez de a fi înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia Monumentelor Istorice, am redeschis, după mulţi ani de întrerupere, Festivalul şi Concursul „George Enescu”, am oferit direcţia Teatrului Naţional marelui regizor Andrei Şerban, am organizat prima expunere a operelor româneşti ale lui Brâncuşi în Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999), s-a obţinut preşedinţia OSCE şi s-a accelerat cursa integrării în NATO datorită strategiei de politică externă adoptată de Preşedinţie şi MAE în timpul crizei Kosovo.
3. Piaţa Universităţii.
Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris în 1990. Textul era invocat – în emisiune - ca fiind un atac la adresa demonstranţilor din Piaţa Universităţii. O probă – a câta? – de neonestitate. În realitate, e vorba de discursul pe care l-am ţinut cu ocazia încheierii lucrărilor CPUN şi care se adresa membrilor CPUN prezenţi în sală, admonestaţi, laolaltă cu toţi politicienii momentului, pentru felul confuz şi zgomotos în care înţelegeau să facă politică, încă marcaţi de duhul ceauşismului. Nici o legătură cu Piaţa Universităţii. Cât despre Piaţă, reamintesc cititorilor că Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Învăţământului) a fost singurul organism guvernamental care, după venirea minerilor, a dat un comunicat de distanţare faţă de violenţele petrecute în stradă. De asemenea, Ministerul Culturii a finanţat singurul documentar corect despre Piaţa Universităţii (regia: Stere Gulea), fără echivalent până în momentul de faţă.
4. Plagiatul după Adorno.
Bănuiesc că dl. Petre Roman are lucrările lui Adorno pe noptieră. Dacă ar fi răsfoit-o pe cea intitulată „Minima Moralia”, ar fi văzut că între cartea filosofului german şi cartea mea nu există nicio legătură. Titlul e, întâmplător, acelaşi. Dar „minima moralia” e o locuţiune latină (aleasă de mine prin raportare la „Magna Moralia” aristotelică, aşa cum arăt în prefaţă), asupra căreia nu există monopol. Dacă aş scrie o lucrare pe care aş intitula-o ”Evrika!” nu mi s-ar putea reproşa că l-am plagiat pe Arhimede…
5. Atitudine critică faţă de „şefii” mei.
Aici mă declar vinovat. Când am ceva de obiectat, nu ţin cont de ierarhii. Observ, totuşi, că nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgând la arsenalul grotei. N-am făcut pe nimeni bou, prost şi porc.
6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vârful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decât opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobândite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe.
7. Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urât, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănânc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.
8. Soţia turnătoare.
Era fatal ca metehnele mele să fie transferate şi asupra unor membri ai familiei. Aşa s-a născut legenda racolării soţiei mele de către serviciile noastre de informaţii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar parţial de analiştii vigilenţi) dovedeşte, într-adevăr, că s-a încercat o asemenea racolare, ceea ce se întâmpla, de regulă, cu toţi cei care plecau la studii în străinătate (era vorba de o tânără de 18 ani). Citit până la capăt, acelaşi dosar arată însă că racolarea a fost ratată şi că numitei Catrinel Pleşu nu i se poate imputa nici o urmă de activitate informativă.
Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune.Dar, de fapt, nu despre mine e vorba.Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria,comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.
Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete. (Andrei Pleşu)
