A SPURCAT PALATUL
VICTORIA
Personajul de care ne vom ocupa îndeplineşte vremelnic funcţia de prim-ministru al Guvernului României şi răspunde la patronimicul Ponta iar la individualizarea se află sub o asociere de prenume, respectiv Victor-Viorel. Autor de acte antisociale din seria cărora amintim, la început, plagiatul. Este o persoană ce a dorit să se acopere cu o distincţie de cercetător ştiinţific, respectiv să-şi anexeze identităţii un titlu doctoral. Dar cum îi lipsea capacitatea intelectuală pentru a accede în numita breaslă şi-a căutat un mentor doctoral o persoană, aflată, multă vreme, în gura presei pe tema orientării sexuale, acuze ce au curs liniar, fără ca cel acuzat să se socotească calomniat să cheme la răspundere autorii acestor semnalări. Ne referim la premierul corupt, aflat astăzi în recluziune pentru actele antisociale comise în timpul mandatului. V.V. în anii în care persoana la care am făcut referire s-a aflat în Palatul Victoria, a fost nu numai apropiat al acestuia cât a fost lansat de acesta în politica mare, Şef al Corpului de Control al Primului Ministru, şi un portofoliu de ministru însărcinat cu parlamentul. Prins asupra furtului intelectual de proporţii, peste o sută de pagini dintr-o monografie de autor în înseilarea unei teze doctorale, precum şi în redactarea unei monografii, pretins ştiinţifice, V.V.P. nu a roşit şi nu a luat nici una din măsurile ce se impuneau în astfel de „incidente”, respectiv renunţarea la titlul doctoral de referinţă şi demisia din demnitatea de prim ministru, demnitate exercitată în momentul în care furtul intelectual a devenit public. Cu sprijinul unor miniştrii obedienţi, Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, care i-au spălat putreziciunea morală şi-a continuat mandatul public persiflându-i pe cei ce îndrăzneau să facă referiri la furtul comis. Aidoma mentorului său care aşa cum am arătat nu şi-a apărat reputaţia, nici V.V. P. n-a făcut demersurile de tragere la răspundere a celor care au propus opiniei publice faptele sale.
De dată recentă procurorii anticorupţie instrumentând urmărirea penală împotriva unuia din baronii PSD, respectiv, Adrian Duicu, zis Joni Gazolină poreclă ce viza activitatea acestuia ca contrabandist de produse petroliere, post factum stării de încălcare amintită, persoana, membru activ al PSD, urcă pe scara ierarhică a partidului condus de V.V.P., până la demnitatea de vicepreşedinte al partidului, intrând în iubirea prim-ministrului până la a fi prezentat în adunările publice la care acesta participa în calitatea sa de şef al partidului, sub aplauzele mulţimii, îl dezmierda, pe emancipatul fost contrabandist, printr-o adresarea familiară, ca între cei apropiaţi „în cuget şi-n simţiri”, „Adi”. Şi pentru că Adi era şi un „pupincurist harnic”, partidul garantând pentru „sănătatea sa morală” îl nominalizează candidat în alegerile locale pentru funcţia de Preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi, mai mult partidul îşi mobilizează forţele din judeţ şi persoana, supra compromisă, adjudecă funcţia şi de la înălţimea acesteia pune în operă acte antisociale înseriate , în sensul că prin societăţile sale comerciale absoarbe fonduri importante din bugetul judeţului fără însă a se opri aici. Având şi calitatea, importantă de vicepreşedinte al PSD (central) se socoteşte legitimat în a-şi implanta oamenii în organele centrale ale puterii, printre care, în tema noastră, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Public, iar pentru că o astfel de operaţie nu se putea realiza decât cu preţul unui trafic de influenţă la cel mai înalt nivel, a purces la Palatul Victoria. Se îmbrăţişează cu „naşul” care bucuros că a venit Adi Mehedinţeanul îl primeşte, îi „provoacă” o îmbrăţişare „prim-ministerială” şi evident, sub povara emoţiilor că-şi vede un colaborator atât de drag, îl întreabă „Cu ce treburi Adi?” Iar Adi, îi spune că vrea o vorbă bună pentru promovarea unui şobolan local, îl numim pe un oarecare, şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie, pe nume, Ponea, într-o funcţie de director în Inspectoratul General al Poliţiei, şi pe consoarta acestuia tot, Ponea, într-o funcţie de conducere la Direcţia Naţională Anticorupţie sau Parchetul General. Receptiv, pruncul teribil al politicii româneşti, V.V.P., a bătut din călcâie şi cu forţa sa prim ministerială, a glăsuit: „Rezon” (le are pe astea din comediile caragielene!), aşteaptă în birou la Stoica că o să-l sun pe Tobă (n.n. comandantul Inspectoratului General al Poliţiei) să dea o fugă până aici, şi bătându-l pe umăr l-a asigurat „O să vă înţelegeţi!” Cu adevărat Adi Mehedinţeanul n-a trebuit să aştepte mult şi demnitarul Tobă şi-a făcut prezenţa. Aflat într-un loc într-atât de select generalul după ce a aflat din gura petentului, cât de „măruntă-i este cererea”, a bătut, la rându-i, din călcâie şi a spus „Rezon!”. Şi astfel s-a comis un trafic de influenţă, demn de a fi înscris cartea cu tâmpeniile prepuşilor democraţiei originale pe care tocmai o traversăm, carte în paginile căreia V.V.P. ocupă , nu se putea altfel, un loc fruntaş.
Numai că mârşăvia al cărui autor este Adrian Duicu şi complice Victor Viorel Ponta, a ajuns şi în urechile procurorilor anticorupţie care se autosesizează, îi ia pe sus pe Duicu pe Ponea , pe un oarecare Rădulescu şi alţii, îi cazează pentru 29 de zile la loc răcoros, că de, vine vara şi va fi căldură mare. Cât despre V.V. P., până în prezent „ioc” privitor la măsurile represive, semn că procurorii anticorupţie, din când în când mai fac şi ei politici de „favorizare a infractorilor”, pentru că numai aşa se poate înţelege de ce pe „Viptor-Viorel_ întârzie să-l lege.
Numai că lui Victor Viorel i-a intrat frica în sânge şi cu mintea lui nerodnică a ajuns la concluzia că Palatul Victoria nu este sigur pentru politicile lui de susţinere a baronilor locali, cei care l-au năimit în funcţia de prim ministru la contraprestaţia de a-i susţine necondiţionat, cu toate puterile şi indiferent de riscuri, drept care a luat măsura de a-şi strămuta cabinetul prim-ministerial în clădirea Ministerului de Apărare. Când această „năzbătie” demnă numai de mintea prea fragilă al unui prunc neterminat întru bărbăţie, a ajuns la urechile opiniei publice, scandalul a luat proporţii atât pe canalul Adi Mehedinţeanul şi consorţii întru rele, cât şi pe cel al prestaţiilor prim ministeriale. Strâns cu uşa de hohotul ce nu mai contenea „Viptor”-Viorel, s-a simţit dator să cuvânteze şi iată ce „rara avis” i-a ieşit pe gură: „Am vrut să dovedesc că nu am nimic de ascuns!”
Păi! Viptoraş tată! Prin mişcarea cu strămutarea cabinetului prim –ministerial din Palatul Victoria, în buncărele Ministerului Apărării, ai dovedit exact contrariul şi anume că:
În Palatul Victoria nu mai ai siguranţa de care în mod presant ai nevoie să duci la bun sfârşit politicile (n.n. zise: fapte antisociale) impuse de către cei ce te-au năimit în funcţia de Preşedinte de Partid, răufăcătorii numiţi”baroni locali”, care au cam început să fie săltaţi. Cei ce prin prezenţa Domniei Tale în scaun prim ministerial au crezut că s-a implementat câmp pentru producerea faptelor antisociale atât de necesare nevoilor baronatului.
Ai ales Ministerul Apărării pentru că unitate militară fiind, este suficient de bine securizată astfel că urechile lungi ale DNA-ului să nu mai poată absorbi, ce altceva, decât sunetele, ce se produc în câmpul de muncă al Domniei Tale , nu cele ce privesc treburile statului, că pe astea le-ai cam dat …! cât şuietele cu mai marii „Măriei Tale!” baronii, cei al căror „Băiat de mingi ai devenit.”
Dacă ai fi vrut cu adevărat să dovedeşti că nu ai nimic de ascuns ai fi închiriat un stand în Piaţa, să zicem, Matache, ţi-ai fi instalat acolo masa prim ministerială şi ai fi operat transparent, pentru nevoile patriei, şi nu a baronilor.
Până una alta a-i reuşit o performanţă unică în Istoria României, „A-i spurcat Palatul Victoria”, locul de unde au edictat acte întru creşterea României Brătenii; Iuliu Maniu; Nicolae Iorga şi ceilalţi mari oameni de stat, să ne gândim doar la cei dintre cele două războaie.
19 aprilie 2014.
TIBERIU VANCA
Primele patente au fost acordate în secolul 15 în Anglia și Veneția. Dreptul de autor nu a fost inventat până la apariția tiparului și răspândirea alfabetizării. Regele Angliei era îngrijorat de posibilitatea multiplicării cărților și a promulgat Legea Licențierii în 1662 care a stabilit un registru al cărților licențiate. Statutele reginei Ana a fost prima lege care acorda drepturi autorilor pentru o perioadă fixă de timp. Pe plan internațional, Convenția de la Berna stabilea, la sfârşitul secolului XIX, limitele protecției dreptului de autor; această convenție e încă în vigoare. Termenul Proprietate intelectuală apare în Europa tot în secolul XIX; în 1846 e folosit de A. Nion în lucrarea "Droits civils des auteurs, artistes et inventeurs".
