Electoratul de dreapta, alegeri grele.

Voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce.
S-au terminat și alegerile europarlamentare din România. Aproape imediat cum au început. E clar deja că partidelor le e indiferent câți și ce fel de parlamentari trimit la Bruxelles. Pentru cele de pe dreapta, cel puțin, miza e poziționarea pentru negocierile de unificare de după 25 mai. În strania logică a politicii românești, rostul tuturor sciziunilor și atacurilor fratricide din ultimul an e marea împăcare. Nu ni se mai cere să votăm pentru ce votăm, ci pentru ce urmează să votăm. Aportul de democrație originală al României în Europa continuă voios.
Iar cel mai voios, pentru încă vreo două săptămâni bănuiesc, e președintele Băsescu. Opțiunea lui, veche, dar mereu reînnoită, pentru Elena Udrea ne-a intrigat din nou pe cei care așteptam ceva mai mult de la domnia sa. Și de la finalul domniei sale. Această ieșire din scenă, cu miza pe câștigătorul imposibil, e o încununare nefericită a fantasticelor lupte pe care președintele le-a dus în ultimii zece ani, împotriva oricăror obstacole.
Primul președinte de dreapta postdecembrist a fost răpus de un sistem ticăloșit, al doilea, de o femeie loială. Noi, votanții de dreapta, suntem răpuși sistematic de lipsa președinților noștri de înțelegere a ceea ce ne-am dori să reprezinte în numele nostru. Dar, cum e foarte posibil ca președinții să știe mai bine ca mine ce-și doresc votanții de dreapta din România, o să vorbesc doar în numele meu.
Eu mi-aș fi dorit de la aceste alegeri europarlamentare să îi văd opunându-se celor care sunt mândri că îi fură pe români pe unii care sunt mândri că se pot uni în lupta cu hoții ăștia așa de mândri. A fi împreună e cea mai mare provocare pe care societatea românească o trăiește de 25 de ani. Mai presus de orice, comunismul ne-a distrus această capacitate de a avea încredere unii în alții. Pretenția politicienilor de dreapta ca noi să avem încredere în ei, deși ei nu au încredere unii în alții, e absurdă. Pentru că și ei știu, și noi știm că, deși acum îi votăm separat, în câteva luni îi vom vota la un loc. Jocul lor pentru a-și schimba locurile între ei e ipocrit și contraproductiv. Iar exemplul dat de președintele Băsescu, de a avea încredere doar în cine i se supune necondiționat, e fix pe dos față de ceea ce aș avea eu nevoie ca model de conducere a unei Românii europene.
Mi-aș mai fi dorit o majoritate de candidați noi și redutabili pe locurile eligibile. România are nevoie și de voci noi, conectate la modernitatea mentalităților și aspirațiilor pe care se clădește Europa de mâine. Cu fiecare ciclu electoral, lucrurile se schimbă din ce în ce mai rapid. Chiar dacă politica și administrația au rămas mult în urma economiei, din perspectiva vitezei de transformare, sensul schimbărilor e același.
Și mi-aș mai fi dorit, nu în ultimul rând, să aflu de la candidați ce fel de Uniune Europeană își doresc ei pentru România. Criza din Ucraina repune pe tapet fundamentul arhitecturii militare, economice și politice a continentului, iar România are șansa, pentru prima dată în istorie, să aibă un cuvânt de spus din interiorul coaliției care decide viitorul Europei. Aș fi vrut să aflu cu ce planuri se duc la Bruxelles europarlamentarii noștri de dreapta. Că despre cei de stânga mi-e clar că se duc acolo cu planurile Rusiei în buzunar.
În concluzie, mă apropii de votul din 25 mai cu două gânduri: dacă voi vota pentru europarlamentare, voi pune ștampila în căsuța PDL, pentru că Monica Macovei e singurul candidat pe care îl votez fără niciun fel de rezerve. Dacă voi vota acum în perspectiva alegerilor prezidențiale din toamnă, atunci votul meu va merge către Forța Civică, pentru că Mihai Răzvan Ungureanu mi se pare cel mai potrivit candidat al dreptei dintre cei care se prefigurează în acest moment.
Oricum ar fi, voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce. Să mă lase cu sentimentul că își văd în primul rând de ale lor, nu de ale mele. Dacă mi-aș vedea și eu de ale mele în 25 mai și nu i-aș mai vota, pe nici unii, poate ar simți un pic cum e și le-ar mai veni mintea la cap și prioritățile în ordinea firească. (autor : Cosmin Alexandru )

sursa : revista 22

Read More

Gânduri de seară............

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea, credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi niciun ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte...

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi niciun cerşetor mai trist ca mine.

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava. (Omar Khayam)

„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure — Roata de Azur
Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?"

Omar Khayam sau Khayyam (n. 18 mai 1048 Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.
A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local.
Khayam a scris mai târziu că a fost în perioada tinereții „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

În lucrarea "Discuții asupra unor probleme de algebră" (1070) se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune problema rezolvării ecuației de gradul III în mod asemănător celei de gradul II, dar nu reușește acest lucru. Totuși, el nu disperă și afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.
A studiat și "Elementele lui Euclid", fiind cu precădere atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstrație. Se ocupă și de problema coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
Lucrările lui Khayam vor fi cunoscute în Europa abia peste șapte secole.

În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască un observator astronomic împreună cu alți mari învățați ai vremii. Aceștia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obținea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.

Valoarea operei sale poetice eclipsează în ziua de azi faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale.
Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiate). Au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.
La noi cea mai cunoscută versiune a poemelor lui Khayyam este semnată de George Popa, care le-a grupat pe teme majore (Autoportret, Prefacerea eternă, Vanitas vanitatum, Fatalitatea, Imposibilitatea cunoaşterii, Nimicnicia şi absurdul vieţii, Incertitudinea credinţei, Singurătatea omului, Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!, Vinul eliberator, Suprema înţelepciune: detaşarea, Poezia absolută), raliindu-se traducerilor occidentale prin prisma nesublinierii posibilului mesaj sufi.


"Am întrebat savantul şi-am întrebat şi sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul."

Read More

Gânduri de seară...............

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept. (Radu Gyr)

Read More

Tovarăşul imberb şi războiul său de uz electoral.

Cine e de fapt jovialul premier Ponta şi ce hram par a purta declaraţiile sale belicoase de la Antena 3 în replică la admonestările vicepremierului rus, Rogozin?
„Europa e o doamnă cu barbă”, m-a apostrofat cu obidă, zilele trecute, un individ excedat de articolul în care calificam triumful la Eurovision al Conchitei drept un mesaj european al libertăţii, transmis de o majoritate europeană nu doar heterosexuală, ci şi dispusă să accepte alteritatea.
În revanşă, omul credea, în mod fals, că aş fi făcut propagandă pentru o anumită orientare sexuală, că ar fi vorba să i se confişte lui dreptul să-i deteste pe homosexuali, şi zicea adio Europei, salutând, practic, fascismul rus.
Evident, nimănui nu i-ar da prin cap să descrie România, ţară membră a NATO şi a UE, ca pe o doamnă cu barbă. În fond, la cârma ei e un premier imberb. Unul, pe care observatori cu oarecare haz îl numesc „impecabilul”, deşi nici el nu prea atinge idealul frumuseţii biblice, fiindcă nu dispune de o barbă de prooroc. N-are nici una pravoslavnică precum cea a vechilor ţari ruşi. În schimb pare să nutrească o mare slăbiciune pentru urmaşii lor.

După anii de ochi dulci făcuţi de Victor Ponta Moscovei, după vastul răstimp al ocheadelor filoruseşti ale primului său ministru de externe şi interminabilele tăceri vinovate faţă cu revoluţia ucraineană ale celui de-al doilea, cel primit nu de John Kerry, ci de Serghei Lavrov, a urmat „marele bang”.
Premierul român, care şi-a creat o imagine de imatur şi infantil a ieşit în fine, bărbăteşte, la război. Dar contra cui? A ursului şi elefantului despre care am spus că e priceput în jocul cazaciocului în prăvăliile de porţelanuri ale Europei! A vicepremierului rus Rogozin, căruia, în reacţie la ameninţarea invaziei cu bombardierele Kremlinului, i-a promis să-l vâneze nu cu praştia, precum David pe Goliat, ci cu aviaţia militară dâmboviţeană.
În mod vădit, „geografia politică a Europei răsăritene se modifică într-o viteză ameţitoare, dar nu într-o manieră civilizată, ci la modul obraznic”, după cum afirma zilele trecute un ziarist german.
Era, din unghiul Rusiei, al PSD şi al logicii electorale o elementară nevoie de acest mare şi obraznic „bang”. Din perspectiva Kremlinului, care joacă bine şah, cunoaşte valorea unui gambit şi impopularitatea regimului moscovit între români, lovitura de imagine dată de Ponta la Antena 3 (televiziunea unui ex- securist) cu stropşelile sale de paraleu la adresa lui Rogozin, ar urma să elimine un mare neajuns. Ar urma să întărească popularitatea lui Ponta, amplificând notabil şansele de trecere la cârma României a unui ins care, în fapt, în ciuda intempestivei lui ieşiri anti-Rogozin, e net mai sensibil la doleanţele ruseşti decât actualul preşedinte Traian Băsescu.
Pe scurt, răţoiala isterică şi bătălia aeriană de uz electoral cu Rusia, de pe micul ecran al oligarhului corupt au prin urmare obiectivul de a asigura viitorul politic al fruntaşului „celui mai cinstit guvern” postcomunist al României.
Ele „se cereau” electoral. Fiindcă românii n-au uitat cu totul, încă, nici sfaturile Vocii Rusiei date aliaţilor ei din USL în timpul puciului din vara lui 2012, nici atacurile aceleiaşi Voci a lui Putin împotriva susţinătorilor lui Traian Băsescu, ori a preşedintelui însuşi. Imixtiunea groasă a propagandei ruseşti în treburile politice româneşti s-a soldat cu puternice atacuri antiamericane şi antieuropene lansate la televiziunea unui oligarh precum Dan Voiculescu, cel provenind din structuri secrete similare celor ce l-au copt şi pe fostul agent al KGB, Vladimir Putin. Ele nu se pot şterge cu una cu două din memoria electoratului român.

Ca atare, era mare nevoie de o scenetă de succes, prin intermediul căreia să i se răpească şefului CSAT, Băsescu, ascendentul în materie de politică externă viguroasă în faţa agresivei Rusii neoimperiale.
Nici o problemă să se scrie şi să se pună în scenă o atare piesă. Moscova e mare specialistă în materie. Peste tot în Europa extrema stângă şi dreaptă arată multă înţelegere faţă de Putin. Nu puţini fascişti ori comunişti propun azi lupul rus ca paznic la stâna ucraineană şi îi refuză Kievului orice simpatie, orice autoderminare şi dreptul de-a respinge viitorul pe care i-l pregătesc Moscova şi agenţii ei de influenţă din Apus.
În ce le priveşte, serviciile secrete occidentale au reliefat recent cât de periculoasă e crescânda influenţă a Rusiei asupra unor guverne socialiste precum cel bulgar, bazate pe partide guvernamentale doldora de oligarhi şi securişti.
PSD nu-i altfel. E un partid plin, din păcate, şi de unii şi de alţii. Nu e un secret apoi că, după cum nota Vladimir Tismăneanu, „fesenismul a inclus de la început o dimensiune fascizantă. Patrulaterul Roşu a fost o alianţă între roşu şi verde. Comunismul românesc, în faza amurgului său, a încorporat în al său baroc ideologic, teme şi obsesii fasciste. Să adăugam, ca ingredient specific, rusofilia ortodoxistă şi nostalgiile sovietizante ale unor profeţi ai prăbuşirii capitalismului fără suflet”.

Evident, e recomandabil şi util, ba chiar imperios ca oficialii români să adopte poziţii clare şi ferme faţă de ameninţările ruseşti. Dar România numai de noi şi jenante ediţii de pistolari gen Rambo, care se răstesc nevricos la demnitarii ţărilor vecine nu ar avea nevoie.
În context, mulţi observatori greşesc serios criticându-l magnanim pe Ponta ca pe un puber teribilist cu mici scăpări scuzabile, datorate pasămite naivităţii şi eternei sale juneţi. Premierul are o forma mentis imprimată de aliaţi şi cei ce l-au marcat. De aparatcici precum Adrian Năstase, socrul Ilie Sârbu, de Ion Iliescu, tatăl lor, de tovarăşi din fostele organe, ca Putin şi Dan Voiculescu. Adevărata lui faţă e a unui homo sovieticus perfect.
Dacă ar fi să-i asociez imaginea l-aş compara cu personajul lui Oscar Wilde, Dorian Gray. Oricâte rele ar comite, „impecabilul” rămâne un chip tânăr şi frumos. Doar portretul lui secret, din pod, se urâţeşte şi devine pe zi ce trece tot mai hidos. (Petre M. Iancu)

sursa : revista 22

Read More

Gânduri de seară.............

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lăsa-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...  (George Topîrceanu)

Read More

Iraționalul în politică.

Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală.
Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta conducere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a contrasemna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lipsei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii intelectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, redusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lipsit de orice interese reale pentru ideologii și teoretizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu președintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot servi drept ținte secundare în campania prezidențială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți funcționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile decăzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat salariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poate să fie așa, deși mi se pare că gestul premierului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i înstrăineze pe unii oameni de stânga onești.

Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod autentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și alții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e plagiatul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria conspirației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar provocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de suspendare și apoi de demitere a președintelui fusese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut rateurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit reacțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Europeană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului concertat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a venit această rezistență neașteptată, neanticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au întrebat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară care să sape guvernul legitim, cineva cu trecere la nemți, la americani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are legături cu presa străină sau cu diplomați europeni și americani? ICR-ul lui Patapievici, bineînțeles. E adevărat că, vigilent, USL deja schimbase conducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era marea urgență?, s-au întrebat mulți atunci. Din punctul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a continuat și și-a atins scopul. Băsescu a rămas președinte.

Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un calcul rațional. Într-o măsură considerabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se combină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teoriei jocului. De aici provin și inutilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea discutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lumea reală sfârșește prin a-și lua revanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o întrebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată.  (Andrei Cornea)

sursa : Revista 22

Read More

Gânduri de seară........

Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă,
un braţ puternic sau un mare vis.
Eram ca izgonit din paradis,
ca bântuit de ciumă şi năpastă.

Şi te-aşteptam, cum creanga de cais
aşteaptă, primăvara, floarea castă,
sau cum potirul, sfântul vin şi-adastă
şi spada-nfriguratul pumn deschis.

Te-adulmecam în pânde lungi, ca lupul,
şi-n calea ta mă aşterneam chilim...
Minunea ta, ce har îmi umple trupul?.

Ce coasta-mi dai, ce braţ de heruvim?
De tine-s plin, cum e de faguri stupul,
şi aripi prind în cerul tău sublim.(Radu Gyr)

 

Read More

Happy birthday Stevie Wonder!

Happy birthday !

Stevie Wonder, născut pe data de 13 mai 1950, este un cântăreț, compozitor, multi-instrumentist și producător american.
A luat lecții de pian la vârsta de 7 ani şi  a învățat singur să cânte la armonică, tobe şi bas, până la vârsta de 10 ani.
În anul 1961, la vârsta de 11 ani, Wonder a fost descoperit cântând la colțul unei străzi de către o rudă a trupei The Miracles, Ronnie White, care a făcut mai târziu cunoștință cu Wonder. White l-a adus pe Wonder și pe mama sa la Motown Records.

Impresionat de tânărul muzician, șeful executiv de la Motown, Berry Gordy i-a făcut un contract cu Motown Records cu numele de Little Stevie Wonder. Înainte de a semna, producătorul Mickey Stevenson i-a dat numele de scenă lui Wonder, după ce a spus „This boy is a wonder” (băiatul ăsta este o minune). A semnat un contract cu casa de discuri Motown la vârsta de 11 ani și continuă să cânte pentru aceasta și în ziua de azi.


Pe data de 4 octombrie 1975, Wonder a cântat în cadrul concertului „Wonder Dream Concert” în Kingston, Jamaica, un concert de caritate pentru Institutul Jamaican pentru orbi. Împreună cu Wonder, cei trei membri ai trupei The Wailers — Bob Marley, Peter Tosh și Bunny Wailer — au cântat împreună pentru ultima dată.

Până în anul 1975, la vârsta de 25 de ani, Stevie Wonder a câștigat două premii Grammy consecutive: în 1974 pentru "Innervisions" și în 1975 pentru "Fulfilligness First Finale".


În anii '80, Wonder a atins un nivel mare de popularitate, evidențiat de o creștere a vânzării albumelor sale, participarea la acțiuni de caritate, colaborări importante, impact politic și apariții TV.



"Hotter than July" (1980) a fost primul album single de succes al lui Wonder, iar single-ul „Happy Birthday” a ajutat foarte mult la campania lui pentru a transforma ziua de naștere a Dr. Martin Luther King într-o sărbătoare națională. Albumul a mai inclus și „Master Blaster (Jammin')”, dedicat lui Bob Marley, „All I Do” și balada „Lately”.

Are un simț al armoniei foarte dezvoltat și folosește note extinse în compozițiile sale. Multe din melodiile sale au schimbări bruște și imprevizibile.

Read More

Gânduri de seară.......

Dorul porneşte-n zbor
Zboară hoinarul dor.
Stoluri de doruri
Trecând nevăzut
Tainic şi domol.

Doruri la un soroc
Toate pornesc un joc.
Şi se fac stele
Şi păsări şi nori
Prin văzduh lunecând.


Dorul nu stă-n loc
Nu se-ntoarce din drum.
Până la soroc zboară-n zări nebun
Zboară peste noi
Nu se-ntoarce-napoi........




Dorul ce-ţi e menit
Doar tu l-ai auzit.
Nor e şi stea e
Şi pasăre-n zbor
Numai tu îl ştii.

Dorul nu e stingher
Cum nu e steaua-n cer.
El se îndreaptă
Spre oameni în zbor
Prin văzduhuri plutind.

Dorul nu stă-n loc
Nu se-ntoarce din drum.
Până la soroc zboară-n zări nebun
Zboară peste noi
Nu se-ntoarce-napoi...............

Read More

O ultimă precizare despre "intelectualii lui Băsescu".

Am mai spus și cu alte ocazii: aș fi vrut să trăiesc în țara mea senin, văzându-mi de treabă, asemeni colegilor mei din Occident. Să știu că afacerile țării sunt pe mâna unor gospodari pricepuți și de bună credință care, la rândul lor, își văd de treabă precum colegii lor din Occident. Climatul de isterie politică este profund nociv pentru cel care, cum atât de frumos spune Cărtărescu într-un interviu recent, trebuie lăsat „să trăiască întreaga viață ochi în ochi cu el însuși”. Căci altfel, cum să dea tot ce e mai bun în el, pentru cei din afara sa? N-am avut norocul ăsta. N-a fost vreme frumoasă în România acestor ani. Aș fi vrut să votez, potrivit libertății mele de a alege, fără să trebuiască să dau socoteală pentru votul meu și fără ca opțiunea mea politică să fie criminalizată. Când a votat în 2007 cu Sarkozy, André Glucksmann nici n-a fost scuipat pe stradă, nici n-a fost linșat în emisiuni de televiziune. Și nici nu i-a fost terfelită viața privată. La un moment dat a explicat, scurt, în Le Monde, de ce îl sprijină pe candidatul dreptei (Pourquoi je choisis Nicolas Sarkozy, 29. 01. 2007), fără ca cineva să-l batjocorească, să-l amenințe sau să-i lipească pe frunte eticheta infamantă „intelectual al lui Sarkozy”. Omul și-a văzut mai departe de scris și, de câte ori a socotit de cuviință, s-a făcut auzit în piața publică.
Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta „intelectuali ai lui Băsescu”. „Băsistule!”, aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă. Totul a culminat cu calificativele obscene rostite în public, în ultima vreme, de la nivelul funcției de prim-ministru. Nu am văzut niciodată în acești douăzeci și cinci de ani votanți stigmatizați pentru faptul de a fi ales neocomuniști notorii sau antisemiți calificați. Nu am văzut partide supuse oprobriului public pentru densitatea de borfași, de foști activiști și de securiști pe care o propun poporului pe listele electorale. I-am văzut în schimb tot timpul pe intelectualii liberali ai țării terfeliți la fiecare colț de stradă.
Voi reveni acum, pentru ultima oară, asupra etichetei „intelectual al lui Băsescu” și o voi face referindu-mă la cele spuse cu ocazia decorării câtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei. Am avut onoarea să fiu printre ei și să răspund Președintelui la alocuțiunea lui.
N-am nici o îndoială, am spus, că pentru orice om care dorește în mod matur binele României destinul țării noastre este legat de cel al Europei. De ce? Pentru că atunci când vorbim despre Europa, avem în vedere acele câteva valori care nu sacrifică niciodată libertatea individului pe altarul Statului. Respectul față de demnitatea persoanei (și nu disprețul față de ea) se află, în civilizația Occidentului, în cumpănă cu respectul față de viața-laolaltă a indivizilor, garantată, aceasta, prin ceea ce se numește „statul de drept”: faptul că nimeni nu se așază mai presus de legi. Pentru că orice intelectual autentic își ia ca reper politic valoarea cardinală a libertății individuale, era firesc ca opțiunile noastre să meargă în direcția unui președinte al țării care să ne garanteze că istoria României se-așază de-acum ferm pe drumul către Europa. Și, aducându-mi aminte de eticheta care ni s-a lipit pe frunte, cea de ,,intelectuali ai lui Băsescu”, am încheiat spunând:

 „Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decât că noi am fost «intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european.”
Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi.
Mă gândesc că viața mea s-a scurs, vreme de peste patruzeci de ani, în comunism. Apoi, vreme de douăzeci și cinci de ani în grotescul și dezmățul „tranziției”. Nu mai știu dacă voi apuca să trăiesc, senin și scutit de orice etichete, câțiva ani, doar ochi în ochi cu mine însumi. (Gabriel Liiceanu)

sursa: Revista 22

Read More