La mulţi ani!

"E nevoie de timp ca să educi partea din tine care trebuie să se supună benevol legii sau autorităţii. După cum e nevoie de timp ca să educi exersarea autorităţii. La noi procesul acesta, care a început odată cu naşterea României moderne şi cu monarhia constituţională, a fost întrerupt în plină desfăşurare, cam la şapte decenii de la naşterea lui. Pe urmă a venit iar domnia bâtei. În orice caz, când conducătorii nu sunt impuşi din afară, fiecare popor îşi merită conducătorii pe care îi are. După '90, cehii l-au avut pe Havel, iar românii, pe Iliescu. Nu e adevărat că noi nu am avut un Havel român. Nu am avut un popor care să-l descopere şi să-l aleagă."

Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

Este absolvent al Facultății de Filozofie (1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1973) din București. În 1976 obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii. Tânăr cercetător la Institutul de filozofie în anii '70, începe să frecventeze alături de Andrei Pleșu "Școala de la Păltiniș" (stațiune de munte în care filozoful Constantin Noica își desfășura prin seminarii private, împreună cu câțiva discipoli, proiectul cultural de recluziune formativă voluntară în fața realității regimului comunist), ca elev preferat al lui Noica. Volumele "Jurnalul de la Păltiniș" și "Epistolar", mărturii ale acestui parcurs formativ, au în epocă un ecou important în rândul publicului cultivat.
 
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran.
După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social. În opinia criticilor lui Gabriel Liiceanu, acesta împărtășește (alături de ceilalți membrii ai G.D.S-ului), o poziție elitistă și neo-populistă.

Prin ideile valorizate și comentate cu precădere în operă (alienarea, contingența, libertatea, aporia morală, facticitatea), tematica gândirii sale poate fi definită ca existențialistă și agnostică („Unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoaștere reală”, cf. Ușa interzisă). Ideile sale și-au primit influența cu predilecție din idealismul platonician, Kant, Schelling, Husserl și onto-fenomenologia heideggeriană. Schițează în lucrarea Despre limită o fenomenologie existențială definită de ideea transcenderii determinărilor generale și a necesității istorice, înspre o responsabilitate individuală obținută prin alegere, proiect și hotărâre.

În calitate de conducător al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu a reeditat după Revoluția din 1989 o multitudine de autori români interziși (în totalitate sau parțial) în perioada comunistă. Spectrul acestora acoperă diferite domenii, precum filozofia (Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu), literatură (Eugen Ionescu, Lucian Blaga) și istoria (memoriile lui Constantin Argetoianu, I. G. Duca). Un eveniment editorial de excepție a fost publicarea în 1996 a ediției princeps a jurnalului scriitorului român cu origini evreiești Mihail Sebastian, carte care supraviețuise în manuscris de la moartea autorului (în 1945). Jurnalul a avut un impact foarte mare, întrucât reprezenta prima mărturie din interior a fascizării și antisemitismului generației '27. Au avut loc numeroase dezbateri și polemici despre modul în care ar trebui să se raporteze lumea intelectuală la operele indubitabil valoroase al vârfurilor generației criterioniste (cât și alte teme aferente). Gabriel Liiceanu, alături de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca s-a situat în permanență în tabăra care pleda pentru recuperarea operelor lui Mircea Eliade și Emil Cioran, în virtutea valorii lor estetice. În acest context, Liiceanu și-a atras critici precum cea a fostului dizident Gabriel Andreescu, care îl califica drept facilitant al extremismului, deoarece a promovat naționaliștii și iraționaliștii interbelici, care ar fi fost „ideologi ai extremismului de dreapta”.

Gabriel Liiceanu s-a situat în centrul unei alte dezbateri publice în 1999, în timpul bombardării Serbiei de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Atunci a susținut poziția ministrului de externe Andrei Pleșu de permitere a survolării teritoriului românesc de către avioanele NATO, împotriva majorității opiniei publice, care favoriza o poziție neutră a României, în virtutea relațiilor istorice de bună vecinătate cu Serbia. Majoritatea analiștilor de politică internațională sunt de părere că atitudinea României în această problemă a contribuit la aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în 2004.


"Ei bine, spiritul luminează. ...Prostia, plictisul, dezlânarea ţin toate de întunericul spiritului, aşa după cum mânuirea lui articulată, surprinzătoare, asociativă, cursivă sau plină de umor reprezintă "lumina" lui. Mintea fiecărui om este un potenţiometru, un aparat care reglează gradele de iradiere luminoasă ale spiritului cuiva. Fineţea potenţiometrului este diferită de la un om la altul. Nu toţi oamenii au darul de a iradia, de a face ca vibraţiile dintr-o adunare să capete o frecvenţă impresionantă. În schimb, toţi oamenii trag spre un centru care iradiază."

"Ce facem cu viaţa noastră, de ce facem sau spunem prostii, de ce urâm sau de ce invidiem, ce sens are cititul, la ce e bună democraţia sau dacă e bine să faci politică, sunt întrebări care ne privesc pe toţi şi în jurul cărora, conştient sau nu, ne construim viaţa". 

Read More

Happy Birthday, Cher!

Cher (n. 20 mai 1946 sub numele Cherilyn Sarkisian LaPiere) este o actriță, cântăreață, compozitoare, autoare, producătoare de filme și designer de modă americană de origine armeană. Printre realizările sale în muzică, film și televiziune, a câștigat un premiu Oscar, un premiu Grammy, un premiu Emmy și trei Globuri de Aur, printre altele.





După ce a devenit cunoscută în 1965 ca membră a duo-ului pop/rock Sonny & Cher, a reușit să devină o artistă solo de succes, o stea de televiziune în anii '70 și o vedetă de cinema în anii '80.

"If I could turn back time
If I could find a way I'd take back those words that hurt you and you'd stay

I don't know why I did the things I did I don't know why I said the things I said
Pride's like a knife it can cut deep inside
Words are like weapons they wound sometimes..........."


Cu o carieră de peste 40 de ani, Cher a devenit unul din cei mai cunoscuți idoli de pop și unul dintre artiștii cu cele mai mari vânzări ale tuturor timpurilor, vânzând aproape 275 de milioane de copii în toată lumea (inclusiv înregistrările cu Sonny Bono).




Hitul ei „Believe” (1998), este single-ul al treilea ca vânzări în toată lumea al unei cântărețe, al optulea ca vânzări al anilor '90, cel mai bine vândut single al casei de discuri Warner Bros. Records și cea mai bine vândută melodie dance, peste 10 milioane de copii ale acesteia fiind vândute în toată lumea. Cher a intrat în Cartea Recordurilor când „Believe” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cea mai în vârstă cântăreață care reușește acest lucru.



                                                        Sonny and Cher, 1976

 

Read More

"De ce contează Corneliu Coposu".

"Cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării.

Răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea, iertarea şi seninul."


"Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, om politic de o remarcabilă verticalitate morală şi etică, a cărui voce a însemnat atât de mult într-o Românie marcată de totalitarismul comunist şi de dificultăţile tranziţiei spre democraţie.
Membru de marcă al PNŢCD, Corneliu Coposu a asigurat, în spaţiul dezbaterilor civice şi pe scena politică din ţara noastră, continuitatea unor valori pe care le-a ilustrat şi asumat în planul acţiunii, libertate, demnitate, respect pentru drepturile individuale şi solidaritate cu destinul unei Romanii pentru a cărei orientare europeană a luptat întreaga viaţă. De la Corneliu Coposu am învăţat că fără condamnarea comunismului şi fără asumarea trecutului istoric, nu putem progresa ca societate şi ca ţara. Corneliu Coposu a susţinut, cu luciditate critică şi responsabilitate civică, aceste principii drept pentru care trebuie să rămână un model pentru clasa politică românească.".
(Preşedintele României,Traian Băsescu - Mesaj cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea omului politic Corneliu Copos)


"Corneliu Coposu contează, aşa cum contează Monica Lovinescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ioan Barbuş, Ion Flueraş, Vladimir Ghika, N. Steinhardt, I. D. Sârbu, Szilard Bogdanffy, Sandu Tudor, Petre Pandrea, Nicolae Margineanu, Vasile Paraschiv, spre a numi doar câteva figuri proeminente ale tradiţiei anti-totalitare, pentru ca, în pofida intemperiilor istorice, a rămas fidel unui crez democratic. A ştiut să se opună oricăror tribalisme, atavisme şi colectivisme gregare. Ataşamentul său pentru Iuliu Maniu şi tradiţia PNŢ a fost unul fără rezerve. Graţie lui şi unui grup de militanţi care au rămas pe poziţii, în pofida anilor îndelungaţi de temniţă, acest partid a renăscut după prăbuşirea regimului comunist. La un ceas când România are ghinionul unui premier pentru care cuvântul adevăr nu înseamnă nimic, un admirator al radicalismelor revoluţionare de extremă stângă, e bine să ne reamintim că pentru Corneliu Coposu nimic nu era mai primjedios decât cinismul politicianist, iresponsabilitatea găunoasă şi tembelismul amoral.
Corneliu Coposu contează pentru că a ştiut să numească Răul din viaţa politică românească şi să demaşte, fără urmă de resentiment vindicativ, cripto-comunismul lui Ion Iliescu şi al acoliţilor săi. Am discutat adeseori cu Corneliu Coposu despre comunism şi post-comunism, despre catastrofele secolului XX şi despre ispita totalitară. Venind din lumea curată şi demnă a greco-catolicismului, Corneliu Coposu respecta toate credinţele şi veştejea orice fundamentalism, politic ori religios. Îi repugnă excesul şi îl deranjau panglicile verbale ale câte unui pripăşit prin politica democratică post-decembristă. Ştia să-şi dozeze atent ironia şi se ferea de excesele retorice. Dar, de câte a fost nevoie, a vorbit tranşant, a spus lucrurilor pe nume. Şi-a iubit patria cu o pasiune deopotrivă discretă şi fierbinte.
Corneliu Coposu a fost susţinătorul unui naţionalism civic, ori, dacă preferaţi, unul liberal. În alţi termeni, a fost un patriot. Nu a acceptat ca formula “Noi” să anihileze demnitatea ireductibilă a cuvântului “Eu”. Tocmai din acest motiv a fost atacat în chip mizerabil în publicaţiile stalino-fasciste. Iată un citat care spune mult despre viziunea sa civic-democratică:   

“Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.
(Vladimir Tismăneanu -"De ce contează Corneliu Coposu" )

„Corneliu Coposu a fost un mare vizionar, prevăzând căderea sistemului comunist şi revenirea ţării noastre între democraţiile europene. Presimţea că acest colos cu picioarele de lut nu avea cum să reziste în faţa democraţiei. Astfel, încă din anul 1987, în plin regim comunist, a reuşit să afileze P.N.Ţ-ul la Internaţionala Creştin-Democrată, care s-a dovedit, ulterior, a fi majoritară în Parlamentul European. Credem că acest moment dovedeşte faptul că marele om politic a avut clarviziunea că sistemul comunist se va prăbuşi, iar Europa va deveni o Europă unită a democraţiilor”.
(Marin Pop -„Monografia familiei Coposu. Între istorie şi memorie”)

Read More

Electoratul de dreapta, alegeri grele.

Voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce.
S-au terminat și alegerile europarlamentare din România. Aproape imediat cum au început. E clar deja că partidelor le e indiferent câți și ce fel de parlamentari trimit la Bruxelles. Pentru cele de pe dreapta, cel puțin, miza e poziționarea pentru negocierile de unificare de după 25 mai. În strania logică a politicii românești, rostul tuturor sciziunilor și atacurilor fratricide din ultimul an e marea împăcare. Nu ni se mai cere să votăm pentru ce votăm, ci pentru ce urmează să votăm. Aportul de democrație originală al României în Europa continuă voios.
Iar cel mai voios, pentru încă vreo două săptămâni bănuiesc, e președintele Băsescu. Opțiunea lui, veche, dar mereu reînnoită, pentru Elena Udrea ne-a intrigat din nou pe cei care așteptam ceva mai mult de la domnia sa. Și de la finalul domniei sale. Această ieșire din scenă, cu miza pe câștigătorul imposibil, e o încununare nefericită a fantasticelor lupte pe care președintele le-a dus în ultimii zece ani, împotriva oricăror obstacole.
Primul președinte de dreapta postdecembrist a fost răpus de un sistem ticăloșit, al doilea, de o femeie loială. Noi, votanții de dreapta, suntem răpuși sistematic de lipsa președinților noștri de înțelegere a ceea ce ne-am dori să reprezinte în numele nostru. Dar, cum e foarte posibil ca președinții să știe mai bine ca mine ce-și doresc votanții de dreapta din România, o să vorbesc doar în numele meu.
Eu mi-aș fi dorit de la aceste alegeri europarlamentare să îi văd opunându-se celor care sunt mândri că îi fură pe români pe unii care sunt mândri că se pot uni în lupta cu hoții ăștia așa de mândri. A fi împreună e cea mai mare provocare pe care societatea românească o trăiește de 25 de ani. Mai presus de orice, comunismul ne-a distrus această capacitate de a avea încredere unii în alții. Pretenția politicienilor de dreapta ca noi să avem încredere în ei, deși ei nu au încredere unii în alții, e absurdă. Pentru că și ei știu, și noi știm că, deși acum îi votăm separat, în câteva luni îi vom vota la un loc. Jocul lor pentru a-și schimba locurile între ei e ipocrit și contraproductiv. Iar exemplul dat de președintele Băsescu, de a avea încredere doar în cine i se supune necondiționat, e fix pe dos față de ceea ce aș avea eu nevoie ca model de conducere a unei Românii europene.
Mi-aș mai fi dorit o majoritate de candidați noi și redutabili pe locurile eligibile. România are nevoie și de voci noi, conectate la modernitatea mentalităților și aspirațiilor pe care se clădește Europa de mâine. Cu fiecare ciclu electoral, lucrurile se schimbă din ce în ce mai rapid. Chiar dacă politica și administrația au rămas mult în urma economiei, din perspectiva vitezei de transformare, sensul schimbărilor e același.
Și mi-aș mai fi dorit, nu în ultimul rând, să aflu de la candidați ce fel de Uniune Europeană își doresc ei pentru România. Criza din Ucraina repune pe tapet fundamentul arhitecturii militare, economice și politice a continentului, iar România are șansa, pentru prima dată în istorie, să aibă un cuvânt de spus din interiorul coaliției care decide viitorul Europei. Aș fi vrut să aflu cu ce planuri se duc la Bruxelles europarlamentarii noștri de dreapta. Că despre cei de stânga mi-e clar că se duc acolo cu planurile Rusiei în buzunar.
În concluzie, mă apropii de votul din 25 mai cu două gânduri: dacă voi vota pentru europarlamentare, voi pune ștampila în căsuța PDL, pentru că Monica Macovei e singurul candidat pe care îl votez fără niciun fel de rezerve. Dacă voi vota acum în perspectiva alegerilor prezidențiale din toamnă, atunci votul meu va merge către Forța Civică, pentru că Mihai Răzvan Ungureanu mi se pare cel mai potrivit candidat al dreptei dintre cei care se prefigurează în acest moment.
Oricum ar fi, voi vota iarăși, pentru a nu știu câta oară, cu sufletul îndoit. Politicienii care reprezintă segmentul meu electoral au făcut din nou într-un fel în care să mă demotiveze și să mă încurce. Să mă lase cu sentimentul că își văd în primul rând de ale lor, nu de ale mele. Dacă mi-aș vedea și eu de ale mele în 25 mai și nu i-aș mai vota, pe nici unii, poate ar simți un pic cum e și le-ar mai veni mintea la cap și prioritățile în ordinea firească. (autor : Cosmin Alexandru )

sursa : revista 22

Read More

Gânduri de seară............

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea, credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi niciun ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte...

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi niciun cerşetor mai trist ca mine.

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava. (Omar Khayam)

„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure — Roata de Azur
Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?"

Omar Khayam sau Khayyam (n. 18 mai 1048 Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.
A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local.
Khayam a scris mai târziu că a fost în perioada tinereții „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

În lucrarea "Discuții asupra unor probleme de algebră" (1070) se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune problema rezolvării ecuației de gradul III în mod asemănător celei de gradul II, dar nu reușește acest lucru. Totuși, el nu disperă și afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.
A studiat și "Elementele lui Euclid", fiind cu precădere atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstrație. Se ocupă și de problema coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
Lucrările lui Khayam vor fi cunoscute în Europa abia peste șapte secole.

În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască un observator astronomic împreună cu alți mari învățați ai vremii. Aceștia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obținea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.

Valoarea operei sale poetice eclipsează în ziua de azi faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale.
Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiate). Au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.
La noi cea mai cunoscută versiune a poemelor lui Khayyam este semnată de George Popa, care le-a grupat pe teme majore (Autoportret, Prefacerea eternă, Vanitas vanitatum, Fatalitatea, Imposibilitatea cunoaşterii, Nimicnicia şi absurdul vieţii, Incertitudinea credinţei, Singurătatea omului, Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!, Vinul eliberator, Suprema înţelepciune: detaşarea, Poezia absolută), raliindu-se traducerilor occidentale prin prisma nesublinierii posibilului mesaj sufi.


"Am întrebat savantul şi-am întrebat şi sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul."

Read More

Gânduri de seară...............

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept. (Radu Gyr)

Read More

Tovarăşul imberb şi războiul său de uz electoral.

Cine e de fapt jovialul premier Ponta şi ce hram par a purta declaraţiile sale belicoase de la Antena 3 în replică la admonestările vicepremierului rus, Rogozin?
„Europa e o doamnă cu barbă”, m-a apostrofat cu obidă, zilele trecute, un individ excedat de articolul în care calificam triumful la Eurovision al Conchitei drept un mesaj european al libertăţii, transmis de o majoritate europeană nu doar heterosexuală, ci şi dispusă să accepte alteritatea.
În revanşă, omul credea, în mod fals, că aş fi făcut propagandă pentru o anumită orientare sexuală, că ar fi vorba să i se confişte lui dreptul să-i deteste pe homosexuali, şi zicea adio Europei, salutând, practic, fascismul rus.
Evident, nimănui nu i-ar da prin cap să descrie România, ţară membră a NATO şi a UE, ca pe o doamnă cu barbă. În fond, la cârma ei e un premier imberb. Unul, pe care observatori cu oarecare haz îl numesc „impecabilul”, deşi nici el nu prea atinge idealul frumuseţii biblice, fiindcă nu dispune de o barbă de prooroc. N-are nici una pravoslavnică precum cea a vechilor ţari ruşi. În schimb pare să nutrească o mare slăbiciune pentru urmaşii lor.

După anii de ochi dulci făcuţi de Victor Ponta Moscovei, după vastul răstimp al ocheadelor filoruseşti ale primului său ministru de externe şi interminabilele tăceri vinovate faţă cu revoluţia ucraineană ale celui de-al doilea, cel primit nu de John Kerry, ci de Serghei Lavrov, a urmat „marele bang”.
Premierul român, care şi-a creat o imagine de imatur şi infantil a ieşit în fine, bărbăteşte, la război. Dar contra cui? A ursului şi elefantului despre care am spus că e priceput în jocul cazaciocului în prăvăliile de porţelanuri ale Europei! A vicepremierului rus Rogozin, căruia, în reacţie la ameninţarea invaziei cu bombardierele Kremlinului, i-a promis să-l vâneze nu cu praştia, precum David pe Goliat, ci cu aviaţia militară dâmboviţeană.
În mod vădit, „geografia politică a Europei răsăritene se modifică într-o viteză ameţitoare, dar nu într-o manieră civilizată, ci la modul obraznic”, după cum afirma zilele trecute un ziarist german.
Era, din unghiul Rusiei, al PSD şi al logicii electorale o elementară nevoie de acest mare şi obraznic „bang”. Din perspectiva Kremlinului, care joacă bine şah, cunoaşte valorea unui gambit şi impopularitatea regimului moscovit între români, lovitura de imagine dată de Ponta la Antena 3 (televiziunea unui ex- securist) cu stropşelile sale de paraleu la adresa lui Rogozin, ar urma să elimine un mare neajuns. Ar urma să întărească popularitatea lui Ponta, amplificând notabil şansele de trecere la cârma României a unui ins care, în fapt, în ciuda intempestivei lui ieşiri anti-Rogozin, e net mai sensibil la doleanţele ruseşti decât actualul preşedinte Traian Băsescu.
Pe scurt, răţoiala isterică şi bătălia aeriană de uz electoral cu Rusia, de pe micul ecran al oligarhului corupt au prin urmare obiectivul de a asigura viitorul politic al fruntaşului „celui mai cinstit guvern” postcomunist al României.
Ele „se cereau” electoral. Fiindcă românii n-au uitat cu totul, încă, nici sfaturile Vocii Rusiei date aliaţilor ei din USL în timpul puciului din vara lui 2012, nici atacurile aceleiaşi Voci a lui Putin împotriva susţinătorilor lui Traian Băsescu, ori a preşedintelui însuşi. Imixtiunea groasă a propagandei ruseşti în treburile politice româneşti s-a soldat cu puternice atacuri antiamericane şi antieuropene lansate la televiziunea unui oligarh precum Dan Voiculescu, cel provenind din structuri secrete similare celor ce l-au copt şi pe fostul agent al KGB, Vladimir Putin. Ele nu se pot şterge cu una cu două din memoria electoratului român.

Ca atare, era mare nevoie de o scenetă de succes, prin intermediul căreia să i se răpească şefului CSAT, Băsescu, ascendentul în materie de politică externă viguroasă în faţa agresivei Rusii neoimperiale.
Nici o problemă să se scrie şi să se pună în scenă o atare piesă. Moscova e mare specialistă în materie. Peste tot în Europa extrema stângă şi dreaptă arată multă înţelegere faţă de Putin. Nu puţini fascişti ori comunişti propun azi lupul rus ca paznic la stâna ucraineană şi îi refuză Kievului orice simpatie, orice autoderminare şi dreptul de-a respinge viitorul pe care i-l pregătesc Moscova şi agenţii ei de influenţă din Apus.
În ce le priveşte, serviciile secrete occidentale au reliefat recent cât de periculoasă e crescânda influenţă a Rusiei asupra unor guverne socialiste precum cel bulgar, bazate pe partide guvernamentale doldora de oligarhi şi securişti.
PSD nu-i altfel. E un partid plin, din păcate, şi de unii şi de alţii. Nu e un secret apoi că, după cum nota Vladimir Tismăneanu, „fesenismul a inclus de la început o dimensiune fascizantă. Patrulaterul Roşu a fost o alianţă între roşu şi verde. Comunismul românesc, în faza amurgului său, a încorporat în al său baroc ideologic, teme şi obsesii fasciste. Să adăugam, ca ingredient specific, rusofilia ortodoxistă şi nostalgiile sovietizante ale unor profeţi ai prăbuşirii capitalismului fără suflet”.

Evident, e recomandabil şi util, ba chiar imperios ca oficialii români să adopte poziţii clare şi ferme faţă de ameninţările ruseşti. Dar România numai de noi şi jenante ediţii de pistolari gen Rambo, care se răstesc nevricos la demnitarii ţărilor vecine nu ar avea nevoie.
În context, mulţi observatori greşesc serios criticându-l magnanim pe Ponta ca pe un puber teribilist cu mici scăpări scuzabile, datorate pasămite naivităţii şi eternei sale juneţi. Premierul are o forma mentis imprimată de aliaţi şi cei ce l-au marcat. De aparatcici precum Adrian Năstase, socrul Ilie Sârbu, de Ion Iliescu, tatăl lor, de tovarăşi din fostele organe, ca Putin şi Dan Voiculescu. Adevărata lui faţă e a unui homo sovieticus perfect.
Dacă ar fi să-i asociez imaginea l-aş compara cu personajul lui Oscar Wilde, Dorian Gray. Oricâte rele ar comite, „impecabilul” rămâne un chip tânăr şi frumos. Doar portretul lui secret, din pod, se urâţeşte şi devine pe zi ce trece tot mai hidos. (Petre M. Iancu)

sursa : revista 22

Read More

Gânduri de seară.............

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lăsa-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...  (George Topîrceanu)

Read More

Iraționalul în politică.

Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală.
Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta conducere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a contrasemna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lipsei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii intelectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, redusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lipsit de orice interese reale pentru ideologii și teoretizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu președintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot servi drept ținte secundare în campania prezidențială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți funcționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile decăzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat salariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poate să fie așa, deși mi se pare că gestul premierului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i înstrăineze pe unii oameni de stânga onești.

Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod autentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și alții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e plagiatul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria conspirației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar provocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de suspendare și apoi de demitere a președintelui fusese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut rateurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit reacțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Europeană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului concertat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a venit această rezistență neașteptată, neanticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au întrebat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară care să sape guvernul legitim, cineva cu trecere la nemți, la americani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are legături cu presa străină sau cu diplomați europeni și americani? ICR-ul lui Patapievici, bineînțeles. E adevărat că, vigilent, USL deja schimbase conducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era marea urgență?, s-au întrebat mulți atunci. Din punctul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a continuat și și-a atins scopul. Băsescu a rămas președinte.

Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un calcul rațional. Într-o măsură considerabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se combină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teoriei jocului. De aici provin și inutilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea discutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lumea reală sfârșește prin a-și lua revanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o întrebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată.  (Andrei Cornea)

sursa : Revista 22

Read More

Gânduri de seară........

Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă,
un braţ puternic sau un mare vis.
Eram ca izgonit din paradis,
ca bântuit de ciumă şi năpastă.

Şi te-aşteptam, cum creanga de cais
aşteaptă, primăvara, floarea castă,
sau cum potirul, sfântul vin şi-adastă
şi spada-nfriguratul pumn deschis.

Te-adulmecam în pânde lungi, ca lupul,
şi-n calea ta mă aşterneam chilim...
Minunea ta, ce har îmi umple trupul?.

Ce coasta-mi dai, ce braţ de heruvim?
De tine-s plin, cum e de faguri stupul,
şi aripi prind în cerul tău sublim.(Radu Gyr)

 

Read More