IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ & Tiberiu Vanca

IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ

În memoria Luceafărului culturii române, poetul Mihai Eminescu.

            Poporul ce înconjoară de jur împrejur Carpaţii, pogorâtor din basme, cel ce binecuvântează răsăritul între Dunăre, Tisa şi ceva peste malul stâng al Nistrului şi-a construit cu migală istoria.

        Odată şi întâi, a plâns pentru nepatrie, gândind unirea şi rosturile locale în care să se regăsească pe el însuşi.  Lucrare ce s-a izbăvit prin anul ’18 al acestui secol, ca după aceea să urmeze noi destrămări, şi parţiale realcătuiri, ale căror eforturi continuă şi astăzi pentru scoaterea din gheara muscălească a plaiului de vis numit, în atlase, cu nume coborâtor din tagma sfântă a voievozilor Basarabi.  Basarabia este pământul ce îşi aşteaptă a nu ştim câta izbăvire şi o nouă şi ultimă alipire la patrie.

            Apoi a plâns pentru limbă, un grai sărăcit prin actul opresorilor ce-l împiedecau şi ă‑şi alcătuiască un spirit numai al lui.  Şi a aşteptat să-i vină izbăvirea.  Şi ea n-a întârziat. Era prin 1850 şi s-a numit Eminescu.  Povestea sa ţine de zeii ce mântuiesc popoarele, care, din când în când aşează câte un geniu pe liniile lungi ale meridianelor.  Românilor le-a fost dat atunci să-l întâlnească pe izbăvitorul de limbă, pe prinţul de neasemuită frumuseţe, care i-a învăţat să-şi revigoreze graiul anchilozat de rugină, le-a arătat cum să-l scoată din starea de inerţie şi nelucrare în care se afla.  Le-a spus că verbul lor este tot atât de competitiv precum cele ajunse, de acum, la strălucire.  Şi i-a convins.  El a intrat pe scena culturii naţionale aureolat de cuvintele viitorului, de sunete ce mângâiau şi încântau auzul.  A fost cel ce a aşezat Caftan Domnesc pe limbă românească, făcând-o la fel de frumoasă precum plaiurile carpatine.  A racordat-o la sunete ce-şi au sorgintea în susurul cristalin al râurilor de munte.  I-a învăţat să lucreze cu cuvintele, le-a demonstrat taina înlăturării zgurii ce-i anchiloza articulaţiile, apoi le-a lăsat să zboare, să cuibărească în sufletul şi inima oamenilor, să-i facă fericiţi, pentru că oraţiile, strigăturile şi nu la sfârşit de tot cimiliturile, ca să nu mai vorbim de poezie, de limba temeinic articulată de acum a povestitorilor, au devenit într-atât de strălucitoare încât un întreg popor îşi trăia şi izbăvirea cuvântului rostit şi aşezarea lui în rosturile sale.

            Când opera de revigorare a rostirii româneşti, când tainele întineririi oralităţii au fost temeinic aşezate în mâinile ucenicilor săi, Eminescu s-a reîntors în eternitatea din care a venit.  Anul despărţirii, 1889, an căruia ursitele, socotindu-l vinovat de trecerea în nefiinţă a celui mai luminat spirit al poporului din preajma Carpaţilor, i-au predestinat repetări ciclice pentru timpurile ce aveau să vină cu rosturi de mântuirea şi vindecarea de opresiuni a românilor.  Aşa se face că la primul ciclu, centenar, 1989, venea şi cea mai mare izbăvire a pogorâtorilor din Eminescu, uciderea balaurului roşu, cel ce, timp de patruzeci şi cinci de ani, a umilit, a sfârtecat şi a ucis.  Că Eminescu ne-a mântuit şi de comunism n-o ştie nimeni iar pentru îndreptarea acestui lucru am ridicat acest poem.

Rostit la Radio „Cristal” Deva, 14 ianuarie 1995, ora 18:30

Posted in: