RÂSUL – AFECT DE SUPRAVIEŢUIRE- & Tiberiu Vanca

RÂSUL – AFECT DE
SUPRAVIEŢUIRE-

Râsul pe lângă multe influenţe ce dau expresie trăirii umane trebuie văzut ca o manifestare de reglare a tonusului. Poate fi văzut şi ca un factor de decompresie a unei suferinţe, respectiv o reducere fie treptată fie totală a încărcăturii psihice produsă de încărcarea cu evenimente ce pot să ne perturbe trăirea până la a se constitui în suferinţe. După cum la primirea unui mesaj util se exultă până la exacerbare, spaţii de trăire ce în aceste stări de fapt sunt acoperite de satisfacţii, ce la rândul lor pot determina sentimente ce oscilează între zâmbet şi hohot. După structura sentimentelor ce ne provoacă stări de satisfacţie până la bucurii, situaţii în care aspectul facial se înscrie în a trăda luminozitatea unei trăiri, îndeobşte veselia caracteristică râsului, este identificabilă prin deschiderea facială „printr-o mişcare caracteristică a gurii şi feţei, însoţită de un şir de sunete „ (n.n. am citat din Noul Dicţionar Universal al Limbii Române” Ed. Litera -ediţia treia- pag. 1371). Este util să apreciem că nu se poate vorbi de o liniaritate a râsului, cât manifestarea de acest gen poate îmbrăca forme absolut diferite, din seria cărora amintim : „râsul amar”; „râsul euforic”; „râsul condescendent”; „râsul lumii”; rânjetul; etc. Iar pentru că le-am amintit pe acestea nu este lipsit de interes să încercăm o sumară definire a fiecăruia:
Râsul amar: este cel ce se produce atunci când suntem încărcaţi, sau ni se produce, inducerea unui eveniment ce distonează cu necesitatea până la a se afla la marginea utilului.
Râsul euforic: este manifestarea încărcată de umor ce sugrumându-ne de emoţii ne produce starea de hohot, respectiv o bucurie ce ne zguduie întregul organism.
Râsul condescendent: este o stare de falsă satisfacţie ce se produce pe fizionomia unui subordonat pentru a-i crea falsa credinţă, să zicem superiorului, în raport cu gluma ce acesta a propus-o. Poate fi manifestarea de la zâmbet la râsul reţinut prin care acelaşi subordonat dă de înţeles că apreciază o anumită atitudine a superiorului. Acestei specii de râs i se poate spune şi „râs pupincurist”.
Râsul lumii: compare în raporturile sociale în legătură cu atitudini din cele ce nasc dispreţ, atunci când un subiect compare într-o anume societate în care pretenţiile vestimentare se presupun a se ridica la un anumit rang ( joben; redignotă; frac; etc.) iar un anumit participant compare îmbrăcat în straie fie învechite, fie zdrenţuite, fie în culori ţipătoare de neconceput a le afişa la un atare eveniment.
Rânjetul: este o schimă facială din spatele căreia transpar rele sentimente, viitoare ameninţări, depreciere până la dispreţ, etc.
Am procedat la o astfel de introducere pentru a avansa publicului o mai veche lucrare a noastră, lucrare prin care ne-am propus, în anul 1990 să dovedim, şi credem a fi reuşit, că în ciuda terorii, a inoculării de grave temeri existenţiale, a uciderii vârfurilor societăţii civile în lagăre concentraţionale, în cei patruzeci şi cinci de ani de teroare comunistă poporul român nu a uitat să râdă, şi după cum bine se ştie râsul are şi a avut şi o funcţie militantistă, iar cu privire la existenţa acestei eroice atitudini de negare şi de luptă împotriva terorii roşii a vorbit în acele timpuri insolitul personaj, numit Bulă. Dar despre acest lucru textul nostru din 1990, text ce a văzut lumina tiparului în 2008, în lucrarea noastră:”Izbăvirea prin limbă” Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” Cluj-Napoca 2008, pag. 67-70.
ADIO, BULĂ!
În numărul său din 4 septembrie 1990 (212), cotidianul „Adevărul” publica, sub semnătura lui Constantin Coroiu articolul „Misterioasa dispariţie”, o interesantă punere în pagină a celui mai de seamă protagonist al umorului popular al anilor ´71-´89, personajul cunoscut sub numele de Bulă. Privim articolul în discuţie ca pe un act de referinţă în creionarea momentului de umor popular pe care-l înscrie în istoria spiritualităţii româneşti acest actor insolit, când hâtru, când uşor neghiob, când inocent, şi modalităţile sale specifice de sugestie ar putea fi lesne continuate, după cum o cerea situaţia, pentru că el era de fapt, o expresie, un recul al mulţimii la mijloacele de împilare, era orificiul prin care băşica roşie tindea să-şi piardă presiunea, iar în termeni mai terni să se dezumfle. Articolul în discuţie, cu toate că este echilibrat, ne dă, totuşi, ocazia să ne disociem de punctele de vedere ale autorului, în cel puţin două din părţile sale. Nostalgica nedumirire :”Să fi devenit Bulă anacronic ?”şi inserţia „Dacă l-a scos cineva la pensie, confundându-l cu un slujbaş oarecare, îl rechemăm de urgenţă în Cetate”, ne ocazionează remarca: Bulă a fost instrumentul unei epoci istorice determinate şi a ieşit din scenă odată cu epoca, în care, reţineţi, s-a format şi şi-a motivat prezenţa, nu-l rechemaţi în „Cetate” pentru că aburul acesteia nu-l mai poate legitima.
*
Ca unul din cei care au observat modul de acţiune a umorului popular, am avut, cu ani în urmă, revelaţia schimbării fundamentale a acestuia la orice modificare de registru politic. Opinia publică, această forţă sancţionatoare a moravurilor şi năravurilor, a operat fără milă în decursul tuturor epocilor istorice, de preferinţă prin instrumentele umorului popular, îmbrăcând haine absolut specifice de la un timp la altul, iar pentru a nu ne cantona în limitele unei simple susţineri teoretice, vom exemplifica cu marile tronsoane de umor ale ultimilor patruzeci şi cinci de ani.
Vom începe cu 5 martie 1945, respectiv cu instalarea guvernului de mare ruşine istorică, zis Dr. Petru Groza. Imediat după instalarea acestuia, opinia publică a observat, fără nici un fel de greutate, caracterul demagogic al politicii acestuia, a sesizat picăturile de opium ce se inoculau mulţimii, respectiv conducerea de către clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare, şi ţara întreagă s-a transformat într-o veritabilă şezătoare, în care se rosteau deschis, cu o savoare de loc ascunsă, glumele pe seama celor două personaje antologice ale momentului: Romulus Zăroni1, ministru în funcţie la agricultură, şi Petru Groza2, zis Bumbac. Şi totul a durat până la iniţierea marelui genocid al primei dictaturi comuniste, respectiv epoca dejistă3, împotriva intelectualităţii şi a vârfurilor societăţii civile, până la decimarea acestora în lagărele de concentrare şi la consolidarea domniei securităţii. Acest moment marchează intrarea în plină dictatură stalinistă şi închide primul tronson al umorului spontan, iniţiindu-se cel de al doilea. În plină teroare stalinistă, gluma este acidă, dar ascunsă în spatele unor meşteşugite straie stilistice, este perioada în care discursul popular despre exploatare, despre cruzime, despre domnia afectelor primare, despre suferinţa fără echivalent a unei populaţii înspăimântate şi prevenitoare, de acum, se realizează într-o genială economie de termeni. Operează bancul sec, şi savuroasele propoziţii cu „Radio Erevan”. Acest al doilea tronson al umorului popular durează până prin anii ´65. Anul ’65 şi următorii, aducând o oarecare ameliorare a tonusului politic, introduc pe scena umorului popular isteţimea şi inventivitatea olteanului, care aduce pe eşichierul rostirii glume savuroase, eliberate de acum de teama pronunţiei, întrucât societatea românească părea a se fi înscris pe un drum eliberator. Bancurile cu olteni, prefigurând al treilea tronson al umorului popular, se închid în mod dramatic în anul ´71, odată cu reîntoarcerea dictatorului din vizitele de „Pretinie” din China şi Coreea de Nord4, când se instalează în viaţa publică românească „Mica revoluţie culturală”, cea care transferă din Extremul Orient în România manifestările megalomanice de adoraţie şi cult al personalităţii la adresa cuplului dictatorial Este momentul în care păşeşte pe scena umorului spontan Bulă. Un personaj ce ascunde umorul sub insolitele măşti: ale tâmpeniei, ale inocenţei, ale dezarticulării şi dezmembrării realului în schime anacronice şi nu de puţine ori absurde. Bulă este oglinda vie, în luciul căreia se vitalizează devenind discurs demascator, prin duratele hazului, cinismul unei conduceri socio-politice a cărei venalitate se înscrisese în limite paroxistice. Bulă nu numai că iniţiază spre zâmbet muşchii faciali, cât implementează în ascultător datele unor sentimente de loc vesele, dispreţul şi sila. Slalomând printre acestea din urmă, hazul întâmplărilor sale era unul din acelea care direcţionau discursul spre condiţia de rob al ascultătorului, condiţie la care a fost coborât un întreg popor. Glumele caracteristice acestui al patrulea tronson al umorului public nu erau tonifiante, cât descurajante prin descriptivismul lor. Ele evidenţiau starea în care se află ascultătorul şi, avertizându-l, aveau menirea să-l pregătească pentru rezistenţă, iar spre deosebire de cele ale tronsonului trei (cu olteni), se derulau în cercuri despre care se credea că nu sunt populate cu delatorii vremii, şi aveau un pregnant caracter conspirativ.
Bulă a murit la 22 decembrie ´89, odată cu modificarea datelor socio-politice ce i-au legitimat apariţia. El a corespuns acelui timp istoric, el nu a fost structurat să servească două epoci, iată de ce plecarea lui a fost ireversibilă şi oricâte nostalgii s-ar exprima, el nu se va mai putea întoarce.
1. Romulus Zăroni –Ţăran din comuna Băcia, jud. Hunedoara, înscăunat de către Guvernul Dr. Petru Groza ca ministru al agriculturii. În perioada de referinţă, pentru a se fundamenta teoretic alianţa ţărănimii cu clasa muncitoare s-a scos de la naftalină „Frontul Plugarilor”, formaţiune politică cu rang de partid, înfiinţat de Petru Groza. Pentru a se da forţă acestei alianţe, din motive politicianiste, un ţăran în fotoliu de ministru, Romulus Zăroni a fost uns în postul de Ministru al Agriculturii.
2. În campania electorală din 1946, Frontul Democrat Popular (F.D.P.) alianţă a comuniştilor cu Frontul Plugarilor pentru a atrage simpatia păturilor ţărăneşti şi în special a femeilor, au exploatat criza de bumbac determinată de tarele războiului şi au promis că vor încărca piaţa cu bumbac. În anii de referinţă, bumbacul se torcea, şi respectiv, fibra rezultată din tors se ţesea în gospodăriile ţărăneşti. Cum aducerea bumbacului pe piaţa românească a fost o promisiune ce n-a fost acoperită, Petru Groza a intrat în umorul popular sub titrarea „Groza Bumbac”.
3. Primul dictator postbelic român a fost ceferistul Gheorghe Gheorghiu, care şi-a adăugat numelui real şi unul revoluţionar, după moda instituită de Lenin şi Stalin, adăugând-şi la nume particula Dej. În timpul dominaţiei acestuia s-au derulat marile procese politice, s-au înfiinţat lagărele de concentrare în care au fost internaţi şi şi-au găsit sfârşitul marii intelectuali ai ţării şi vârfurile societăţii civile.
4. În anul 1971 cel de al doilea dictator ,Nicolae Ceauşescu, face o vizită în China şi Coreea de Nord. De unde importă în România mişcările megalomanice şi de proslăvire a cultului personalităţii ce se practic au în respectivele spaţii naţionale

TIBERIU VANCA
19 Martie 2015

Posted in: