DICŢIONAR CU MONŞTRII * I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT & Tiberiu Vanca

DICŢIONAR
CU MONŞTRII *
I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT

Segmentul temporar post ’89 a umplut socialul românesc cu novaţii, respectiv s-a trecut la construirea de la zero a unei societăţi prin adausuri de esenţe democratice, pentru că nu trebuie uitat că dominatorul roşu, dictatura de sorginte bolşevică, a curăţat socialul de instituţiile şi servituţile ce au dat rang de funcţională societăţii româneşti. Au şters cu buretele o întreagă civilizaţie şi au început să pună pe picioare ciorba indigestă numită „noua (notă - ca şi cum ar fi existat una veche sau mai veche) orânduire socialistă”, un talmeş-balmeş de instituţii utopice, pe care le-au împins în istorie prin abominabile crime până către sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut, an de la Dumnezeu, când a explodat mămăliga în obiditul popor român, care a pus mâinile pe mături şi făraşe şi a aruncat la lada cu gunoi a istoriei, utopica, pretins, orânduire socialistă. Dacă comuniştii şi-au propus şi nu au realizat „omul nou” făcătura robotică, lipsită de conştiinţă proprie dar posesoare al unor solide palme de aplaudaci, noua orânduire, cea ridicată pe ruinele celei înlăturate, propune şi aduce în faţa opiniei publice un purtător de curriculum necunoscut antecesorilor sociali de tristă amintire, prin implementarea funcţiei de „purtător de cuvânt”. Adică un comunicator social, un subiect care să desluşească mulţimilor, presei şi tuturor celor interesaţi politicile, economice, sociale, legislative ş.a. puse sau de pus în circulaţie. Aşa se face că organizaţiile socio-economice, şi instituţiile de suprastructură, au în schemă şi „comunicatorul social” denumit „purtător de cuvânt”. Numai că acesta deşi are obligaţia profesională să iasă la public şi să comunice potrivit cu valorile plămădite pe altitudinea propriei conştiinţe, manifestă atitudine de slugoi oferind opiniei publice altceva decât valorile intrinsece ale propriei conştiinţe, şi nu de puţine ori puroiul scurs din conştiinţe ticăloşite. El ne aduce pe tavă nonvaloarea din conştiinţa patronilor săi, cu o strădanie, demnă de fapte mai bune, cum că mizeria pe care o transmite corespunde cu daturi morale sau legale unanim acceptate. Se străduie din răsputeri să inoculeze ascultătorului (ilor) acte şi fapte certate cu ordinea, drept atitudini nu numai de purtat cât în mod special de aplaudat. Mai mult este ţinut ca prin argumentaţie proprie să acopere scursura abjectă radiată din anumite evenimente sociale înspre întâmplări nu numai permisive cât şi încărcate de virtuţi.
Un eveniment consumat cu ceva ani în urmă ne-a atras atenţia. Biserica Ortodoxă a burduşit ţara de Episcopii în fruntea cărora tronează satrapul ortodox (IPS) y sau x
un prelat făcut în „ascultarea” Mitropoliei sau după caz a Patriarhiei, cum ar fi spus cei îngropaţi de istorie „un tovarăş bun”, numai că noţiunea mediană a aserţiunii din ghilimele se modifică cu „un cleric de încredere”. Aşa s-a ajuns ca ortodoxismea din Sălajul nostru natal să fie condusă de „IPS” Petroniu, un popă pus pe confort şi trai bun. Iar pentru că a venit vorba de confort, un atât de Înalt Slujitor al Domnului nu poate iradia „înţelepciune”, atunci când aceasta există, dacă comandamentele de păstorire nu se iradiază la nevolnicii popi de pe la sate, dacă nu li se inoculează şi existenţa unui „Palat Episcopal”. Convins că Osârdia Sa de a conduce, Autoritatea Sa de în alt prelat, nu va pătrunde în conştiinţa celor din subordine dacă comandamentele ce le va emana în virtutea Înaltei Sale Funcţii, nu s-au plăsmuit într-o locaţie mai acatărâi, drept care a dispus construirea unui monumental Palat Episcopal. Şi cum nevoia sa de grandoare s-a situat în conflict cu veniturile şi cu finanţările, dacă aşa ceva există, ale Episcopiei, aceasta din urmă trebuia să plătească.. Aşa se face că într-un anumit stadiu al înălţării „Magaoaiei Episcopale”, s-a ajuns la fundul pungii. Cum întotdeauna cel care conduce este deştept, fiind cel de la care iradiază valori intelectuale, iar cei conduşi nişte „nimeni în drum”, nişte pigmei toleraţi pentru simplu fapt că fără ei nu se poate, Petroniu „Înţeleptul” a pus-o de nişte reţineri pe salariile, indemnizaţiile, sau cum se vor numi sursele din care aparatul subaltern, preoţi şi aparat auxiliar parohial, îşi durau nevoile diurne, atât pentru ei cât şi pentru familiile lor, cu cuvânt de ordine că este obolul pe care cucernicii preoţi trebuie să-l pună la dispoziţia episcopiei în vederea asigurării confortului atât administrativ cât şi cel locativ al prelatului cu cârje episcopală.
Operaţia reţinerii nelegale a unor importante cote din salariile subalternilor clericali, a iscat un protest vehement dus prin mijloacele de mas media judeţene. În ce ne priveşte aveam să culegem din „Magazin Sălăjan” revolta în serie a prelaţilor, revoltă ce acuza abuzurile „Scaunului Episcopal”, a Episcopiei şi a Episcopului personal. A fost momentul în care i s-a dat un brânci prelatului năimit în răspunderea de purtător de cuvânt să iasă în faţa Opiniei Publice cu sarcina directă de a pudra evenimentul cu sofisme prin puterea cărora să se abată atenţia opiniei publice cât şi a masei clericale din subordine, cum că reţinerile nu sunt abuzive, cât dimpotrivă sunt participaţii benevole ale prelaţilor la edificarea „Palatului Episcopal”. Aşa aveam să aflăm că în masa de retribuiţi ai Episcopiei Sălajului există cu însărcinare de preot Gabriel-Viorel Gârdan. După ce i-am trecut în revistă modul infam în care încerca să transforme abuzul episcopal în acte de participaţie benevolă la construirea palatului, special cerute de către cei ale căror venituri au fost ciuntite, şi care acum protestau clamând abuzul şi nelegalitatea am semnat şi publicat prin acelaşi mijloc media (Magazin Sălăjan) o scrisoare deschisă prin care îmi manifestam surprinderea că un om al altarului este dispus să transforme abuzul în fapt licit, mărturisindu-ne că este peste puterea noastră de înţelegere, cum poate un subiect ce prin studiu şi „mimată evlavie” a dobândit privilegiul de a comunica din faţa „altarului”, să coboare atât de jos încât să contracareze protestul prelaţilor dijmuiţi în mod abuziv, cu afirmaţia că reţinerile din salarii s-ar fi făcut la cererea celor ce se plângeau atunci prin presă. Ne-am referit şi la decalog, din care l-am citat pe „Să nu minţi!”. Ne-am exprimat nedumiriri, dintre care convingerea noastră că funcţia de „Purtător de Cuvânt” este o împuternicire corespunzătoare unor munci murdare şi asta pentru că o persoană năimită cu o astfel de împuternicire nu se exprimă pe daturi, cum s-ar spune izvorâte din propria-i conştiinţă, cât este dator să susţină cu ardoare „murdăria din conştiinţele certate cu legea şi ordinea” al celor ce-l stipendiază pentru exercitarea unor astfel de însărcinări. La câteva zile după publicarea scrisorii am fost sunat de prelat care şi-a manifestat convingerea că nu Domnia Sa a minţit cât au minţit nevolnicii ce la încasarea drepturilor salariale s-au văzut cu drepturile ciuntite şi post factum au atacat măsura prin presă. Cu acceptul Domniei Sale i-am adresat şi o scrisoare privată, pe care am expediat-o pe adresa Episcopiei Sălajului, adresă furnizată de însăşi prelatul în discuţie. În rest tristeţe şi dicţionare în care să încapă şi „purtătorii de cuvânt!”

22 aprilie 2015
Tiberiu Vanca

Posted in: