CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII DE RĂU POVESTE CU ŞOBOLANI & Tiberiu Vanca

CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII
DE RĂU
POVESTE CU ŞOBOLANI

Nu mai este pentru nimeni un secret că România a devenit o arenă a prădalnicilor. Este din ce în ce mai evident că după baia comunistă, societate a terorii, a înlocuirii dreptului cu directiva, în 1989 românii s-au trezit faţă în faţă cu libertatea, nimic altceva decât: dreptul de a gândi neînfrânat, dreptul de a se constitui în grupări socio-politice- şi esenţial dreptul de a se exprima I-au fluturat cu braţele, în semn de irevocabilă despărţire, bandei a-tot-cuprinzâtoare care a fost partidul unic şi s-au apucat de construcţii politice mai după dogmă, mai după ureche. Numai că România eliberată de sub dictatură era flămândă, şi esenţial necununată cu lege, pentru că comunismul a inoculat trăitorilor din spaţiul naţional că „partidul-bandă, cum era cel comunist, era în esenţa sa religie, (având un portofoliu de sfinţi pe care antecesorii tăi şi chiar şi Domnia Ta, dacă ai fost trăitor al acelor vremi trebuia să-i venerezi), aşezământ justiţiar, pentru că prepuşii săi din eşaloanele de diriguire aveau competenţa să spună faţă de cine se poate aplica legea şi care sunt cei exoneraţi de obligaţia de a trăi după lege şi drept. Atunci în 1989 sub ochii Domniei Tale, stătea ademenitoare, „Turta agoniselii robilor roşii, trudnica strânsură de bunuri şi valori realizată pe durata celor patruzeci şi cinci de ani”, de către cei care au fost antecesorii Domniei Tale sau chiar şi de Domnia Ta dacă în perioada de referinţă făceai parte din populaţia activă, iar „Turta” aceasta aburindă, „proprietatea socialistă- proprietate de stat-” a devenit din cale afară de tentantă atunci când după aproape o jumătate de secol ţi s-a spus că şi tu, umilul trăitor sub dictatură ai dreptul să fii proprietar, un proprietar veridic şi nu unul artificios cum îţi fluturau comuniştii atunci când îţi spuneau că ai fi producător şi proprietar. Iar pentru că tot au spălat ei creierii populaţiei cu dubla calitate amintită mai sus, o bună parte a subiecţilor intraţi în era acoperită de libertate, o bună parte a populaţiei, şi-a zis că li se cuvine iar o altă parte, încăpuţii la butoanele puterii au început să ia. Şi cum după desprinderea de lăturile propagandei roşii s-a rămas cu sechela că ceea ce permite partidul este şi lege şi religie partidele aflate la putere departe de a fi gazde ale unor personalităţi educate sub raport politologic ce îşi propun să disimineze dogma partidului de referinţă au devenit gazde de hoţi. Şi uite aşa după ce: peisajul civic s-a umplut de partide, de asociaţii, de fundaţii şi alte forme asociative, care în loc să se manifeste în spiritul de disciplină şi după tradiţiile aşezămintelor de referinţă istorice, au acoperit autoritatea acestor grupuri asociative cu omnipotenţa fostului partid roşu preluând şi conştiinţa că partidul, să ne referim doar la acesta, este şi lege, şi legiuitor şi justiţie. Şi aşa se face că aburinda nadă, proprietatea de stat, ce li se oferea sub priviri poate fi muşcată. Aşa că cei ce au dobândit privilegiul de a se instala în fotolii diriguitoare de partid au început să muşte din avuţia publică, de care în bună parte s-a ales praful. A fost momentul istoric în care, precum ciupercile după ploaie, au ieşit în faţă miliardarii, mai modeştii milionari şi baronatele locale, încât Frumoasa Românie s-a transformată într-o veritabilă „Casă de Hoţi”. Locaţie în care adastă, dominatorul, toleraţii şi dominaţii. În situaţia României de azi, rolul de „Dominator” îl exercită Partidul Social Democrat, iar cu titlu de Toleraţi la „găluşca puterii”, subscrie UNPR (abreviere ce din lipsă de cunoştinţe n-o putem propune explicit), P.C,. (Partidul Conservator), şi neostoitul întru înfruptare din avuţia publică, UDMR grupare fără ideologie, fără identitate politică, cel capabil să stea cu nasul în curul oricărei formaţiuni ce istoriceşte s-a aflat, sau s-ar afla la putere. În rândul Dominaţilor se situează PNL (Partidul Naţional Liberal) grupare ce aduce în peisajul public şi fosta, altminteri puternică formaţiune ce a răspuns sub sigla PDL (Partidul Democrat Liberal), precum şi o serie de partide fără mare sau îndestulătoare priză la mase din seria cărora amintim PPDD, partidul supranumit şi „Elodia” după numele unei persoane dispărute pe destinul căreia întemeietorul grupării de referinţă altminteri o personalitate cununată cu şarlatanismul, a propus prin mijloace televizate (vezi O.T.V.) o adevărată isterie a căutării, însă nu din imboldul de a o găsi cât pentru a-şi forma o masă prozelitatoare din rândul populaţiei avidă, de senzaţii mai puţin comune, sau tari, cum li se mai spune.
Rotaţia la putere ale bandelor de hoţi adăpostite sub sigla unor pretinse partide politice, a fost timpul istoric în care marii bandiţi cu coloratură politică au hăcuit proprietatea de stat, devenind din târâie brâie, fruntaşi ai naţiunii şi nu în ultimul rând potenţi financiari. Dar cum în imediatul vicinat al acestor prădalnici se afla societatea consolidată în legalitate, în moralitate, şi cu alese instituţii de civilitate, respectiv Europa, uniune asociativă de state neinfestată de influenţe şi tare comunistoide, o uniune ce şi-a clădit prestigiul prin raportare la cele două valori amintite (legalitate şi moralitate), românii au tras cu ochiul la servituţile ce gardau sănătatea socială al acelor comunităţi şi au fost tentaţi să intre în concert cu acestea. Numai că suratele europene ne-au condiţionat apropierea urmată de integrare de însănătoşirea „Justiţiei”, drept care pe plaiul mioritic mai de voie mai de nevoie s-a mai făcut câte ceva în domeniul ridicării înspre standardele de calitate specific naţiunilor ce s-au dezvoltat liber. A fost suficient, pentru ieşirea din hibernarea produsă de dictatură. Oamenii din justiţie, în covârşitoarea lor parte conştiinţe morale de primă mână au profitat de breşa ce se producea şi din puţin în puţin au revigorat Justiţia până la a o face performantă. Ajunsă la aceste standarde de calitate şi devenită funcţională a operat fără a face rabat de politic, devenind aşa cum îi este destinul putere distinctă în stat. A fost momentul în care actele de banditism operate de oamenii certaţi cu legea şi ordinea ce au căpuşat în vârfurile de putere utilizând trambulina partinică au început să fie luate la puricat. Lucrurile au marşat spre un spectacol judiciar de care românii nu mai avuseseră parte din vremuri istorice, respectiv de dinainte de instalarea comunismului. Au ajuns în instanţe şi prin efectul hotărârilor judecătoreşti în recluziune, un fost prim ministru (Adrian Năstase), foşti miniştrii (Traian Remeş şi Ioan Avram (-afacerea cartaboşul-); Relu Fenechiu (afacerea transformatorul); Miron Mitrea (construcţii pentru mămica) vice-prim-miniştrii (Copos – loteria şi Clubul Rapid-) şi Voiculescu –(I.C.A) , Victor Babiuc (terenurile armatei din Pipera), şi lista este destul de lungă. Separat în prezent se află sub instrucţie penală o seamă de alţi miniştrii şi omnipotenţi de partid, din seria cărora îl amintim pe Viorel Hrebenciuc, pe Marco Atilla, etc. Condamnarea şi punerea sub acuzare a unor personalităţi din familia de demnităţi precum sunt cele enumerate mai sus a creat un spectacol mediatic de o frumuseţe ieşită din comun. Societatea românească a fost încărcată cu sentimente euforice, odată pentru că Justiţia şi-a reabilitat demnitatea şi a doua oară pentru că prădalnicii avuţiei publice sunt traşi, în sfârşit, la răspundere şi nu în ultimul rând pentru că societatea începea să se dovedească a atinge parametrii de performanţă în protecţia după lege a bunurilor şi a oamenilor.
Împrejurarea că s-au operat arestări din rândul acestora, că cei fără speranţă, oamenii din popor au asistat şi asistă la spectacolul mişcării acestor potentaţi sub puterea cătuşelor, a creat extrem de mari daune prestigiului demnitarilor aflaţi în funcţii care au realizat că şi-au cam pierdut privilegiile de a fi priviţi cu admiraţie, de a fi aplaudaţi, de dreptul ca în anumite conotaţii (diplomaţie) de viaţă să fie adresaţi cu „Excelenţa Sa” etc. Şi pentru că se află la butoanele puterii, au un prim ministru în funcţie, ce este drept ultra compromis, majoritate în parlament, sunt instalaţi în fruntea ministerelor şi a instituţiilor deconcentrate, au socotit că trebuie să scape de această umilinţă. În întâmpinarea acestui dor năpraznic de a-şi reabilita privilegiile de mai ieri, l-au instalat în linia întâi de acţiune pe senatorul cu demnitate discutabilă, unul ce a acceptat să se afle alături de Ion Iliescu la Palatul Cotroceni, cel ce s-a înjosit până la a deveni şoferul unui puşcăriabil, îl numim pe Şerban Nicolae, senator de Ialomiţa, care fără circumspecţie la onoare a trântit un proiect de lege prin care să se abolească arestările la o seamă de infracţiuni, chipurile prin modificare a codului penal şi de procedură penală, printre care se enumără şi corupţia. A înscrie în codul penal sau de procedură, după inspiraţia lui Şerban Nicolae, nu intuim în care, că în cazul corupţiei nu se mai admit arestări, ni se pare analog cu o prevedere hilară dintr-o veche Constituţie a Japoniei, în care se regăsea înserată şi prevederea că: „Elevilor de liceu le este interzis fumatul.” Cât priveşte notarea în aceste legi esenţiale că s-ar interzice încătuşarea ne apare o gugumănie ce ar putea fi comisă de către o persoană lipsită total de cunoştinţe juridice, ori senatorul ce încearcă să facă jocurile şobolanilor prăduitori instalaţi în vârfurile grupărilor politice se pretinde a fi absolvent al unei facultăţi de profil şi acoperit de una calităţile pe care o astfel de instituţie de învăţământ superior o conferă, respectiv, avocat, şi apoi pentru că încătuşarea nu este stipulată prin codurile de referinţă cât este o măsură procedurală luată de către organele Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru ca oamenii săi, responsabili cu mişcarea persoanelor arestate să-şi salvgardeze răspunderea de eventuale evadări. Luând în considerare năzdrăvăniile propuse prin proiectul de lege al lui Ş.N. intuim că prăduirea avutului public nu este un accident al actelor de comportament ale potentaţilor partidelor aflate la putere cât un privilegiu ce socot ei că li se cuvine, că departe de ei gândul de a aplauda revigorarea prestigiului Justiţiei, cât face doar dovada că nu sunt aplicaţi să-i conceadă acesteia rol şi autoritate de putere distinctă în stat şi că sunt aplicaţi să o rearunce la condiţia de cenuşereasă a instrumentelor cu vocaţie publică, astfel cum a fost tratată în timpurile negre ale dictaturii.

6 aprilie 2015
TIBERIU VANCA

Posted in: