Se afișează postările cu eticheta Cîndvinovatulenevinovat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cîndvinovatulenevinovat. Afișați toate postările

joi, 24 iulie 2014

Cînd vinovatul e nevinovat.


După întînirea de la Cotroceni a premierului (însoţit de ministrul său de Finanţe) cu preşedintele ţării, nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Nu te poţi supăra pe o insuficienţă.
Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală. Nu te poţi supăra – să zicem – pe o amoebă. Or, în cazul de faţă, avem de a face cu un personaj fără portret recognoscibil: nu evoluează prin opţiuni raţionale, ci prin tropisme de conjunctură.
Cînd inapt şi ţîfnos ca un repetent obraznic, cînd pompos ca un pionier distribuit, la sfîrşit de an, în rolul lui Mihai Viteazul, cînd drăgălaş ca o cadînă, cînd burzuluit ca un miliţian proaspăt crescut în grad, cînd glumeţ ca un băieţel din grupa mare, cînd solemn ca un lider planetar, Victor Ponta reuşeşte o stranie performanţă de minus-existenţă, un apogeu al lui „fără“: fără experienţă, fără prestigiu, fără competenţe specifice, fără prea multă minte, fără prea mult caracter, fără haz, fără simţul răspunderii, fără conştiinţa nenumăraţilor „fără“, care îl caracterizează.

Dar cum să te superi pe infirmitatea cuiva, pe ghinionul lui constitutiv, pe un reprezentant al pseudopodelor, aflat în curs de evoluţie lentă, mizînd, adică, pe viitor, pe baza unui trecut minimal? Nu, nu sînt ipocrit, nu fac şmechere jocuri de cuvinte. Chiar nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Comportamentul lui comic de la Cotroceni ar fi putut fi relativizat printr-o abilă, sau măcar cuviincioasă, manevră de repoziţionare. Dar în loc să se eschiveze prin umor, sau printr-o explicaţie decentă, sau printr-o curajoasă recunoaştere a greşelii, a preferat (cuvîntul nu e chiar potrivit, pentru că „a prefera“ implică reflecţie şi discernămînt) a preferat, deci, retorsiunea infantilă: a invocat „familia de infractori“ a preşedintelui, prostul său accent englezesc, „înscenarea“ nedreaptă la care a fost supus (deşi nu l-a silit nimeni să joace în acest film şi mai ales să joace atît de prost).

O altă tentativă de eschivă a fost „mîndria“ personală: „nu m-am dus să dau socoteală!“ În fine – ce s-o mai lungesc? – omul e mereu pe picior greşit, dar cu un fel de „spontaneitate“ aproape candidă. De aceea, repet, nu mă (mai) pot supăra pe el. Mi-ar părea chiar rău să-l întristez cu vorbele mele, în cazul că i-ar ajunge la ureche. Să ne gîndim: cîţi dintre noi ar face faţă mai bine, dacă, peste noapte, ar fi trecuţi, din cursul primar, în ultimul an de facultate? Dacă din debutanţi în materie de jurisprudenţă, ar deveni, dintr-odată, preşedinţi de mari firme sau bănci internaţionale? Nu. Victor Ponta nu e vinovat! Face şi el ce poate, ce-i îngăduie vîrsta, educaţia, vanitatea şi soarta… Problema este că, pur şi simplu, nu e la locul lui.

Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid.

Cineva e vinovat, totuşi. Grav vinovat! Mai întîi Partidul Social Democrat. E de neînţeles cum cel mai mare partid postrevoluţionar, populat de suficiente figuri pregnante politic, experimentat în tehnicile guvernării şi în intrigăraia de partid, nu a reuşit să-şi găsească un conducător mai copt, mai consistent, mai îndemînatec. Au crezut, poate, că fac celui „promovat“ un serviciu, un hatîr stimulator. În realitate, l-au adus în pragul smintelii. I-au luat dreptul la dezvoltare organică, la creştere firească, la consolidare umană şi profesională. L-au aşezat, prematur (de fapt, cinic), într-o poziţie a cărei anvergură cerea o cu totul altă înzestrare decît aceea a unui învăţăcel ambiţios, a unui „cîrlan“ năuc, a unui trapezist cu rău de înălţime. (Ion Iliescu, autor al cîtorva memorabile portrete de politicieni din tabăra proprie ar trebui să ne explice, poate, de ce partidul Domniei Sale e atît de sensibil la „cîrlani“ şi „prostănaci“). Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid. Dacă i-ar preocupa, cu adevărat, viitorul lui, l-ar scoate o vreme din joc, l-ar retrimite la antrenament. Iar admiţînd că, pentru dînşii, Victor Ponta e un lider politic de neînlocuit, măcar să nu-l împingă spre demnităţi care angajează destinul ţării.

Un al doilea potenţial vinovat pentru această dramă a inadecvării la care asistăm zi de zi riscă să devină electoratul majoritar. Cu toate nefăcutele de care se face răspunzător, cu toate eşecurile unei guvernări care a promis neruşinat de mult, ştiind (sau nu?) că nu va putea împlini ce-a promis, sondajele curente îl dau pe Victor Ponta drept favorit al cursei pentru preşedinţie. Trăim, aşadar, într-o ţară în care Ceauşescu e socotit cel mai bun preşedinte al României din ultimii cincizeci de ani (unii – potrivit unui sondaj din mediul rural – îl vor chiar sanctificat), trăim într-o ţară în care 60% din populaţie regretă comunismul şi, iată, într-o ţară care înclină să-l instaleze la vîrf pe Victor Ponta. E o situaţie pe care nu îndrăznesc s-o comentez. Nimeni nu se poate substitui voinţei naţiunii şi nimeni nu poate transforma opţiunea unei majorităţi în culpă. Pe de altă parte, dacă avem (sau vom avea) ceea ce vor cei mai mulţi dintre noi, atunci nu ne rămîne decît să învinovăţim stelele, conspiraţia mondială, pe turci şi pe fanarioţi, pe ţigani, pe unguri şi pe evrei. Sîntem victimele de serviciu ale Europei. Dar măcar ne alegem conducătorii care ne plac!
 (autor : Andrei Pleșu)






Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More