Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fugă crivățului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat de gheaţă
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Şi nu trece nimeni,
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru. (Nichita Stănescu)
