Se afișează postările cu eticheta pdf. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pdf. Afișați toate postările

vineri, 23 august 2013

Pinocchio

Pinocchio - desene animate Disney dublate in limba romana



A fost odată ca niciodată, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,…



… un timplar batrin, pe nume Gepetto. El traia intr-o casuta uitata la marginea unui orasel. Intr-o zi, s-a hotarit sa ciopleasca din lemn un baietel, care sa-i aline singuratatea. Dupa ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat.
Un greier spiridus a intrat in odaie si vazind baietelul de lemn, a suflat peste el si l-a facut sa se miste. Dimineata, timplarul a vazut cu uimire ca baiatul cioplit din lemn se putea misca. Nu-i venea sa-si creada ochilor.

Batrinul l-a considerat copilul lui si l-a numit Pinocchio. Baiatul era foarte neastimparat. Greierele spiridus il certa si-i spunea sa asculte de sfaturile batrinului lui tata. “-Nu vreau, nu cred ca asa ceva este pentru mine!” raspundea obraznic Pinocchio. Dupa un timp, Gepetto l-a inscris la scoala, i-a cumparat un abecedar si l-a condus cu drag pina la poarta , in prima zi de scoala.
Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol. Scena era plina de marionete, iar cind a trecut Pinocchio, acestea s-au napustit asupra lui. Vazind, directorul s-a infuriat:”-Cum indrazniti sa intrerupeti spectacolul?”. “-Domnule director, eu nu am nici o vina, raspunde Pinocchio. Papusile au vrut doar sa ma salute.” Vazind cit de dragalas este baiatul, directorul i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio, multumit s-a intors acasa. La intoarcere, nici nu-i trecea prin gind ca este urmarit. La un moment dat, o vulpe schioapa si un motan orb i-au iesit in cale. “-Unde te grabesti baietasule, il ia la rost vulpea sireata. Noi stim cum ai putea sa-ti inmultesti banutii. Vino cu noi pe cimpul minunilor. Acolo, daca ingropi banutii, a doua zi va creste un copac cu crengile pline cu banuti.”
Pinocchio a strigat dupa ajutor. La un moment dat a aparut o zina buna care l-a eliberat, l-a dus acasa la ea si la luat la intrebari: “-Unde sint banii?” “-I-am pierdut, a incercat s-o pacaleasca Pinocchio” Cu fiecare minciuna, insa, nasul ii crestea din ce in ce mai mare. “-Promit ca de azi inainte ma voi cuminti. Voi merge la scoala si-l voi asculta pe Gepetto, spuse Pinocchio printre lacrimi.” facindu-i-se mila de el, zina i-a scurtat din nas. Apoi l-a dus acasa la Gepetto. Pinocchio, in citeva zile a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica trasa de un magarus. “-Vino cu noi in Tara Jucariilor” l-au ademenit pe Pinocchio.
Acesta nici nu a stat pe ginduri. Ajunsi in imparatia jucariilor, s-au jucat, au lenevit, uitind de alte griji. Dupa citeva zile s-au trezit cu niste urechi lungi si coada. Aratau ca niste magari. Niste circari i-au dus la circ si, pentru putin ovaz, munceau saracii din greu.Pinocchio, cu prima ocazie ivita a scapat. Fugea, fugea, nici el nu stia incotro.Ajuns la malul unei ape, de suparare si-a legat de git un bolovan si s-a aruncat in apa. Zina cea buna a avut, insa grija de el, i-a dezlegat funia si l-a scapat si de infatisarea de magar. Pinocchio dadu din miini si din picioare sa ajunga cit mai repede la mal. Dar, vai! o balena l-a inghitit si o data cu el si foarte multa apa. Baiatul se zbatea in burta balenei incercind sa scape, cind deodata, doua brate puternice l-au prins si l-au scos din apa. Era Gepetto care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit de balena, in timpul unei furtuni. Observind ca noaptea balena doarme cu gura deschisa, cei doi au planuit sa scape. Ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pina cind balena si-a deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele au iesit afara din gura ei. Ajunsi acasa, batrinul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit, dindu-i medicamente si mincare. Citeodata, seara, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazind faptele lui bune, zina cea buna a intrat in incapere si i-a dat viata. De bucurie, batrinul s-a vindecat pe loc. Pinocchio a devenit un baietel cuminte si au trait impreuna fericiti mult timp.


luni, 19 august 2013

Blaise Pascal ( decedat 19 august 1662 ) intre rațional și divin


„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.







"

n 1654, Blaise Pascal trăieşte o revelaţie religioasă care îi va schimba complet caracterul propriei existenţe, precum şi interesele cognitive. Acceptând şi asumând adevărul religiei creştine într-un mod profund personal, dar şi cât se poate de firesc, Pascal îşi marchează definitiv destinul. Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu: „Cugetări“.


 Nedesăvârşită datorită unei morţi premature, această lucrare a rămas într-o formă fragmentară. Ceea ce este însă demn de remarcat este intenţia iniţială a lui Pascal în privinţa metodei sale de a scrie. 




( Apăsați la subtitrări și puteți avea traducerea în limba romana ! )


„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.

Tragedia fiinţei umane, analizată filozofic, o constituie caracterul finit al acesteia. În raport cu infinitul, omul este un nimic şi, ca atare, cunoaşterea sa nu poate fi decât parţială. El îşi poate cunoaşte propria natură în acest mod, însă despre infinit, despre Dumnezeu nu poate afla nimic în afara credinţei. Omul se zbate între pasiuni şi raţiune. Pasiunile îl apropie de condiţia animalelor, raţiunea îl poate face conştient de superioritatea sa în lume, dar şi de condiţia sa mizeră în raport cu divinitatea. În aceasta constă, de altfel, măreţia omului. Totuşi, nu prin raţiune putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Această facultate ne poate face doar conştienţi de propria natură şi de situaţia noastră în raport cu divinitatea. Pentru Pascal, omul ajunge la unicul adevăr, Dumnezeu, prin credinţă şi prin Hristos, ca mediator. Acest tip de adevăr este unul profund existenţial şi nu doar abstract şi conceptual aşa cum, afirmă Pascal, este Dumnezeul filozofilor (pe care îi şi critică, în mare măsură). 

Dacă pentru gânditorii de până la el (un exemplu potrivit fiind Descartes) adevărul religiei creştine şi existenţa lui Dumnezeu erau întemeiate pe raţiune, pentru Pascal dovezile cele mai evidente sunt extrase din existenţa şi din natura umană. Omul este o fiinţă slabă şi rătăcitoare, însă capacitatea de a cugeta îi conferă o superioritate doar şi prin simplul fapt că el îşi poate conştientiza nefericirea. Astfel, omul îşi cunoaşte propria natură finită, mai exact ştie că va muri cândva. Pe unii însă se poate să nu îi preocupe toată viaţa acest aspect. Iar despre aceştia Pascal va spune: „…se tem de cele mai neînsemnate lucruri, le prevăd, le simt; şi acelaşi om care poate petrece zile şi nopţi turbat şi disperat că a pierdut o funcţie sau pentru vreo ofensă imaginară adusă onoarei sale este tot acela care va pierde totul prin moarte, fără să se neliniştească şi fără, să se tulbure.“ („Cugetări“, 194).
Pascal susţine că nu putem doar să trăim clipa şi să nu realizăm că viaţa are un caracter finit, pe când moartea ascunde în spatele ei eternitatea. Ca atare nu se poate să lăsăm la voia întâmplării soarta sufletului nostru. Meditaţia asupra propriului sfârşit este şi trebuie să fie un aspect fundamental al existenţei omului şi aceasta pentru că astfel se realizează un pas important pe calea mântuirii. 

Pornind în special de la meditaţia asupra morţii, Pascal va propune celebrul său pariu probabilistic asupra existenţei lui Dumnezeu şi a lumii de apoi. Se presupune, asemenea cazului unui pariu, că există două variante, existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi sau non-existenţa acestora. Putem alege una dintre aceste variante, ca şi cum am face un rămăşag unde ne jucăm propria existenţă, de acum şi de după moarte. Astfel, dacă prima variantă este adevărată şi Dumnezeu există (existând totodată şi răsplată sau pedeapsă după moarte), cei care au mizat pe ea au numai de câştigat. Ceilalţi, în schimb, au pierdut totul pentru că îşi vor primi pedeapsa pentru necredinţa lor. Pe de altă parte, dacă a doua variantă este cea adevărata iar Dumnezeu şi viaţa de apoi sunt doar nişte himere, cei care au pariat pe existenţa lor nu au câştigat nimic, dar nici nu au pierdut nimic.
La fel însă este şi situaţia celor care au ales această variantă (a non-existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi). Se poate observa faptul că cele două variante ale pariului nu sunt echivalente, în sensul în care doar credinţa în adevărul existenţei lui Dumnezeu duce la o răsplată după moarte. Aşadar, chiar şi din punct de vedere raţional este mai profitabil să credem în Dumnezeu şi în viaţa de apoi pentru că astfel eternitatea ni se arată într-o variantă fericită, pe când prin alegerea celeilalte opţiuni nu câştigăm nimic. Ba mai mult, riscăm o pedeapsă sigură după moarte. 




Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623Clermont-FerrandFranța - d. 19 august 1662Paris) a fost un matematicianfizician șifilosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.


În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Etienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau RobervalAuzoutMydorgeDesargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.
În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.
În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.

La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în DresdaGermania.


Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa facă aceasta, de aceea, deși nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de succesul nostru...“, deși cu un an înainte, în urma unei neînțelegeri cu Pascal cu privire la existența vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea mult vid în capul său.“
Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostaticlegea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice.
El a lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării.
Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative.
Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri.
Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica creștinismului, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe WrenLaloubère,LeibnizHuygensWallisFermat cu două probleme: calculul ariei oricărui segment de cicloidă și centrul de greutate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi.

Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.
În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului său jensenist Antoine Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.
Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităților. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demonstra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.
Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce Isaac NewtonLeibnitz (și chiar el însuși prin studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.

  • Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secțiunile conice)
  • Expériences nouvelles touchant le vide (Noi experimente cu privire la vid) (1647)
  • Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) (1653)
  • Traité du triangle arithmétique (Tratat asupra triunghiurilor aritmetice) (1654)
  • Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale)
  • Élément de géométrie (1657)
  • L'art de persuader (1657)
  • Les pensées (1670, posthume) (Cugetări)   "


sursa : Wikipedia si resurse teologice 

duminică, 18 august 2013

Honoré de Balzac decedat 18 august 1850 ( Comedia umană ,Comédie humaine )

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799ToursFranța – d. 18 august 1850ParisFranța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.


El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,[1] G. Vannier,[2] cât și de filozofi sau eseiști ca Alain[3], Albert Béguin[4] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin [4].
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării[5],.
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor SarrasineGobseck, sub titlulScènes de la vie privée.

Honore de Balzac - Comedia umana


Mos Goriot - Pista 14-Honore de Balzac



H.Balzac-Dragoste si glorie




Stralucirea si decaderea curtezanelor -de- Honore de Balzac - Din distributie : George Constantin -(83:39min)-


În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat - Tarn).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își părăsește cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.
Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.
Se căsătorește cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a șefului său, în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așază o gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti, sumele depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83 de ani "într-un accident".

În timpul vieții el a născocit povestea nobleții neamului, pretinzând descinderea din niște Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.
În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.
În 1805 este luat de la doică și dat la externatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbonna, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.
Datorită insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului Artelor; se numește Gloria.”
Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, după el.
Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”
Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină independent.
În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny (pagina în franceză pentrufr:Laure de Berny, pagina conține și portretul ei), o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-o facă amantă.
Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.
Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Etienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.
În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette și criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa, va deveni substanța multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câștigurile mult visate.
Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipărește o ediție completă din opera lui Moliere și una din cea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului inițiat de concurență decât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi concurența Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, și îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.
Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți plătesc greu, creditul încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parțial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieții, fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape toate bunurile.
Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existențe.
După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.
La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du menage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, și poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Meditation de philosophie eclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.
Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțial poziția socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găsește acum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitație făcută de redactorul șef din acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.
La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărei fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.
1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt larg deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.
Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini și duce o viață îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă și mondenă intensă.
În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez șaisprezece ore în șir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicității numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se ivește între doi tineri aparținând unor familii vrășmașe. La o primă vedere asemănările cu Romeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile unei căsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) și Les Dangers de l’inconduite (redenumită Gobseck).
În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiției lor sociale.
1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anului peste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveni printr-o lansare în politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-și deschidă “prin lovituri de tun, ușa la Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, și să ajungă la putere prin puterea însăși”.
În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată: “Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca “de Balzac”.
Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberare, reproșându-i faptul că aprecia monarhia constituțională și nu regretase căderea autocratului Carol al X-lea.
În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață a Parisului. Succesul obținut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comedie du diable, Jesus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcut lui Dante exilat în Franța), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Elixir de longue vie, Les Marana.
La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoștința cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Renovateur. Spre sfârșitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat, fără îndoială, de viața doamnei de Berny.
În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mână domnișoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-și iluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries și literaturii.
În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privee, sporită cu nuvele ca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai publică și primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de povești znovoase adunate și rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliștilor și nu a altora).
În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franța unde, își expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre liniștea lui sufletească, la 12 noiembrie primește o scrisoare din Ucraina, semnată L’Etrangere (Străina), plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eșecul suferit cu marchiza de Castries.
Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din ”Comedia umana” sunt:
Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eșuat.
Alte romane ale autorului:
  • 1829Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
  • 1830Gobseck;
  • 1832 - 1837Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
  • 1833 - 1844Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
  • 1835Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
  • 1837Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de la décadence de César Birotteau");
  • 1838Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
  • 1839 - 1847Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des courtisanes");
  • 1844Țăranii ("Les paysans");
  • 1831Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
  • 1835Séraphita.

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More