luni, 20 ianuarie 2014

American Hustle (2013) Ţeapă în stil american



Un film de ficţiune care se petrece în lumea fascinantă a unuia dintre cele grozave scandaluri ale anilor 1970, American Hustle/Ţeapă în stil american spune povestea unui escroc genial, Irving Rosenfeld (Christian Bale), care alături de seducătoarea şi parşiva sa parteneră, Sydney Prosser (Amy Adams), este obligat de împrejurări să lucreze cu un agent FBI, plin de idei trăsnite, Richie DiMaso (Bradley Cooper). DiMaso îi impinge pe cei doi în sferele puterii şi ale Mafiei din New Jersey, care sunt pe cât de fascinante pe atât de periculoase. 
Jeremy Renner îl interpretează pe Carmine Polito, un politician vehement şi oportunist din New Jersey, care se trezeşte prins ca într-un cleşte între escroci şi agenţii federali. Imprevizibila soţie a lui Irving, Rosalyn (Jennifer Lawrence), ar putea fi cea care adaugă picătura care va duce la prăbuşirea întregului edificiu. Ca şi celelalte două filme ale lui David O. Russell, American Hustle/ Ţeapă în stil american defineşte un gen de film în care este vorba despre iubire, remodelare şi supravieţuire.
Columbia Pictures şi Annapurna Pictures prezintă o producţie Atlas Entertainment, American Hustle/Ţeapă în stil american.  Rolurile principale sunt interpretate de Christian Bale, Bradley Cooper, Amy Adams, Jeremy Renner şi Jennifer Lawrence.  Alături de ei îi mai putem vedea pe Louis C.K., Michael Peña şi Alessandro Nivola.  Regia îi aparţine lui David O. Russell. Scenariul este scris de Eric Warren Singer şi David O. Russell.  Producţia este semnată de Charles Roven, Richard Suckle, Megan Ellison şi Jonathan Gordon. 
Producătorii executivi sunt Matthew Budman, Bradley Cooper, Eric Warren Singer şi George Parra.  Imaginea e asigurată de Linus Sandgren, F.S.F.  Scenografia îi aparţine lui Judy Becker, iar montajul, lui Jay Cassidy, A.C.E., Crispin Struthers şi Alan Baumgarten, A.C.E.  Designerul de costume este Michael Wilkinson.  Muzica îi aparţine lui Danny Elfman, iar aranjorul muzical este Susan Jacobs.  

Trimiteți sesizări la CNA contra postului antena 3

Trimiteți sesizări la CNA adresa este :

http://www.cna.ro/Formular-de-sesizare-Radio-TV.html#form3


Trimiteți sesizări la CNA adresa este :  http://www.cna.ro/Formular-de-sesizare-Radio-TV.html#form3



Este inadmisibil cea ce face acest post antena 3 , nu se poate preciza o anumita emisiune . Tot cea ce se transmite pe acest post de către acești mercenari plătiți de Voiculescu ( cumpărați la bucata ) , reprezinta un atentat la cea ce se numește jurnalism . Va enumar doar trei :


-Atacul fara precedent la adresa jurnalistei Andrea Pora .
-Amenințarea in direct la acțiuni judecătorești la adresa celor care îndrăznesc sa comenteze minciunile acestor mercenari de presa
-Atacul la președintele României neacoperit de probe
-Realizarea unei liste de jurnaliști care trebuie desființați ( este inadmisibil )
- Atacuri non stop la adresa justiției si preluarea rolului de justițiari .


" Mihai Gâdea a afirmat duminică seară, în emisiunea „Punctul de întâlnire” realizată de Radu Tudor, că, împreună cu o echipă de jurişti pregăteşte o „vânătoare” împotriva celor care jignesc Antena 3.
„Începând de joi seară şi cât va mai ţine acest regim vom vâna în justiţie fiecare atac la adresa Antena 3, că vine de la Traian Băsescu sau de la slugile sale. Orice minciună, ticăloşie… Îi vom vâna şi promit că oricine va încerca să intimideze, să jignească pe cineva de la Antena 3 sau public al Antena 3, îi vom vâna în justiţie până când vor plăti. Cred că este momentul în care oamenii ar trebui să facă la fel. Te-a jignit Traian Băsescu? Dă-l în judecată! Eu cred că trebuie să facem această treabă şi singura noastră armă este cuvântul, adevărul, dar şi judecata în instanţă. Îi urmărim până când într-o zi o să plătească. Da, este momentul în care trebuie să răspundem pe măsura ticăloşiilor”, a spus Gâdea. "
sursa : cotidianul .ro
Prezentă aseară în studioul de la B 1 TV, Andreea Pora, care a fost jignită vehement la postul Antena 3, a făcut un apel la jurnaliştii oneşti din toată ţara, rugându-i să i se alăture într-un demers de moralitate.

Citiţi mai mult: Andreea Pora: "Nu-i consider jurnalişti pe cei de la Antena 3". Robert Turcescu: "Să vă fie ruşine!" - Media > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/andreea-pora-nu-i-consider-jurnalisti-pe-cei-de-la-antena-3-robert-turcescu-sa-va-fi-1077508.html#ixzz2qw1Az3PV 
EVZ.ro 
Jurnalistul Adrian Halpert explică pe blogul personal cum a ajuns gigantul Gazprom să apeleze la serviciile notariatului Ioanei Băsescu. Gazprom este reprezentat local de firma de avocaturtă Ţuca, Zbârcea şi Asociaţii, care colaborează cu notariatul Ioanei Băsescu. Asta este explicaţia că fiica preşedintelui a ajuns să autentifice actele prin care Nis (filiala Gazprom) a cumpărat benzinăria lui Constatin Şufană.

duminică, 19 ianuarie 2014

Gândire uselisto penala by Ionescu Alexa

CE ESTE DIALECTICA SOCIALISTA?


http://alexaionescu.wordpress.com/category/zona-crepusculara/



Tăranii dintr-un sat au venit la Iliescu și l-au întrebat:

- “Domnule Iliescu, spuneți-ne: ce înseamnă termenul “dialectică sociIonescu Alexa
CE ESTE DIALECTICA SOCIALISTA?

Tăranii dintr-un sat au venit la Iliescu și l-au întrebat:

- “Domnule Iliescu, spuneți-ne: ce înseamnă termenul “dialectică socialistă”?”

Iliescu le spuse:

- “Oameni buni, eu nu vă pot explica acest cuvânt în mod așa de simplu, însă am să vă povestesc o întâmplare, închipuiți-vă că vin la mine doi oameni. Unul este curat, iar celălalt este murdar. Eu îi invit pe amândoi să facă o baie. Care din ei va accepta mai degrabă să facă baie?”

- “Cel murdar”, au răspuns țăranii.

- “Nu, cel curat”, răspunse Iliescu. „Cel curat este obișnuit cu baia. Cel murdar nu pune nici o valoare pe ea. Deci care dintre ei va accepta baia?”

- “Cel curat” răspund țăranii.

- “Nu, cel murdar! Acesta are nevoie de o baie”, răspunde Iliescu. “Deci cine acceptă baia?”

- “Cel murdar”, răspund țăranii.

- “Nu, amândoi”, răspunde Iliescu la aceasta. “Cel curat este obișnuit să facă baie, iar cel murdar are nevoie de o baie. Deci cine va accepta baia?”

- “Amândoi”, răspund încurcați țăranii.

- “Nu, nici unul din ei”, spuse Iliescu. “Cel murdar nu este obișnuit să se îmbăieze, iar cel curat nu are nevoie de baie”.

- “Păi, domnule Iliescu”, zic țăranii scărpinându-se în cap, “cum să înțelegem noi lucrul acesta? de fiecare dată spuneți tot altceva, și de fiecare dată numai ceea ce vi se potrivește socotelilor dumneavoastră”.

- “Ei vedeți, tocmai aceasta este dialectica socialistă”, spuse Iliescu zâmbind.

  sursa  :  http://alexaionescu.wordpress.com/category/zona-crepusculara/



Gânduri de seară....................


Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne'mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!

Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aştept,
nici câte spaima mea le teme.

Vreau taina neştiinţei reci
şi-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoială nu pătrunde.

Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ţi împietrire,
pentru-o lumină fără chin
şi-o moarte fără răstignire!

Vreau, iarbă, -nţelepciunea ta
de-a nu-ţi aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic 'nainte.

Să cresc în timp şi infinit
din duhul tău, senină iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă. (Radu Gyr )

Janis Joplin



Janis Lyn Joplin (n. 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas — d. 4 octombrie 1970, Los Angeles) a fost  cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock (blues-rock, hard rock, psihedelic) cu influențe de rhythm and blues și soul. Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generației flower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison.



Joplin a urmat Universitatea din Texas. Cântă în compania unor formații locale de muzică country și bluegrass şi  devine cunoscută în anii 1960 prin albumele înregistrate alături de formația Big Brother and the Holding Company.



În 1966, evoluează în San Francisco alături de grupul Big Brother and the Holding Company. În această formulă, Joplin participă la Festivalul de la Monterey din anul următor, unde primirea entuziastă a publicului îi determină consacrarea. În 1968, va semna un contract cu Albert Grossman (managerul lui Bob Dylan).



Înregistrează la New York albumul Cheap Thrills, disc ce intră imediat în clasamentele din Regatul Unit și din Statele Unite ale Americii. Janis Joplin părăsește Big Brogher and the Holding Company și urmează o carieră solo, alături de diverse formații de acompaniament.
În 1970 colaborează cu grupul nou format Full Tilt Boogie Bând, alături de care înregistrează în anul următor discul Pearl.




La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Gânduri de seară.............


"Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşează pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat”. Pentru prima oară în istoria omenirii nemernicia a devenit astfel a priori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întreg spaţiul public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre  perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei”, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structură osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului –, au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi!  Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist cu mască democrată.

Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim”, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat”, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergură, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna,  jaful şi distrugerea – triada sacră a pragmaticii comuniste –, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum, se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei – paradoxală şi autopotenţată istoric – năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni pre-electorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!”, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara” era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în tot acest răstimp ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre” proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.

Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, odată cu „globalizarea”, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?
În urmă cu peste 20 de ani lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi”. Astăzi apelul la un „pas înapoi” nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.
După ce au trecut cu bine pe celălalt ţărm, lichelele noastre au ocupat cele mai importante instituţii ale statului şi punctele-cheie ale societăţii româneşti. Acest salt spectaculos dintr-un timp în altul al istoriei şi această potenţare a lichelei au fost făcute posibile prin indiferenţa, complezenţa, incultura politică și, astfel, acordul celor mai mulţi dintre noi. Ceilalţi, care atunci – și o vreme lungă apoi – au făcut figură de „apucaţi“ şi de intransigenţi, între timp au obosit. În momentele în care mă întreb asupra rostului zbaterii noastre de atunci, îmi spun totuşi că fără cuvintele care au încercat să schimbe ceva în starea lucrurilor, lumea în care ne aflăm ar fi arătat poate şi mai rău.»

După 1990, „lichelele noastre” n-au făcut decât să reitereze la scară exponențială, în climatul pe care-l ofereau acum „afacerile” pe o piață „liberă”, modelul care apăruse după preluarea puterii de către comuniști la sfârșitul anilor ᾽40: o mafie economică, subsecventă celei politice, pe ramificațiile căreia funcționa întreaga societate. În primii zece ani, la adăpostul lozincii „nu ne vindem țara”, au luat-o în exploatare proprie, împărțind-o bucată cu bucată, întreprindere cu întreprindere, resursă cu resursă. Au împărțit-o destul de pașnic, aproape frățește, pe „baronii”. Apoi, după 2000, au trecut, prin contracte cu statul și licitații măsluite, la parazitarea sistematică a banilor colectați de la populație sub formă de taxe, a bugetului, așadar. Sau, după 2007, a banilor proveniți din „fonduri europene”. S-au grupat în punctele economice cheie și în pozițiile instituționale care le permiteau perpetuarea raptului economic. Au devenit parlamentari, guvernanți, șefi de partide și, pentru a putea manipula în voie mentalul colectiv, proprietari de trusturi de presă."  (Gabriel Liiceanu)

"Mai bine haimana decât trădător, Mai bine huligan........."


"A fost o dată ca-n poveşti
A fost în România,
O mare gaşcă de golani,
Ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând
Cu "oamenii de bine",
Numiţi şi neocomunişti
Cu fără de ruşine.



Cristian Pațurcă (n. 10 septembrie 1964 - d. 18 ianuarie 2011, București) a fost cântăreț, compozitor, revoluționar și prodemocrat român. Este autorul "Imnului Golanilor" precum și al altor piese cântate la Manifestațiile din Piața Universității, în perioada aprilie - iunie 1990.


Cristian Paţurcă a devenit cunoscut publicului datorită "Imnului Golanilor", cântat pe toată durata manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, de la începutul anilor '90. Ulterior, el a fost o prezenţă nelipsită de la manifestaţiile anti-comuniste şi pro-democraţie desfăşurate în Bucureşti în ultimele două decenii.


Una dintre ultimele apariţii publice ale lui Paţurcă a fost în iunie 2010, când în timpul evenimentelor ce marcau 20 de ani de la mineriade, Paţurcă a susţinut un concert aniversar şi şi-a lansat cartea "Mi-e greu titlul de erou...".


În 27 aprilie 2010, Cristian Pațurcă a fost decorat de președintele Traian Băsescu, cu Crucea Națională „Serviciul Credincios - clasa a III-a”, cu motivarea: în semn de apreciere pentru înalta sa ținută morală, pentru curajul și credința, dovedite în apărarea și promovarea drepturilor și libertăților democratice în țara noastră.


Pațurcă a murit pe 18 ianurie 2011 la vârsta de 46 de ani, după o lungă bătălie cu tuberculoza. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Artiștilor, lângă, Tatiana Stepa, Florian Pittiș și Adrian Pintea.



Mai bine haimana,
Decât trădător,
Mai bine huligan,
Decât dictator,
Mai bine golan,
Decât activist,
Mai bine mort,
Decât comunist."..........


vineri, 17 ianuarie 2014

Gânduri de seară............


"Toţi parlamentarii noştri sunt obligaţi să-şi declare bunurile, de îndată ce sunt aleşi. Dar citeşte cineva aceste documente? Mai nimeni. Doar dacă împricinatul iese din rând, face vreo boacănă sau enervează rău vreun coleg de partid sau vreun opozant, doar atunci i se umblă la „dosar“. În rest, alegătorii habar nu au cum arată „gospodăriile“ aleşilor lor, ce meserie au, ce isprăvi îi recomandă drept „elita“ politică a ţării. În general, sunt nişte anonimi, ajunşi în Parlament ca exponenţi ai unui partid, ai unei găşti, ai unui „aranjament“ lucrativ. Recomand cititorilor curioşi să facă exerciţiul de a lua la rând, pe Google, declaraţiile de avere şi CV-urile deputaţilor şi ale senatorilor noştri. Vor face descoperiri amuţitoare. Pierzi ceva timp, dar merită. Sunt şi cazuri în care documentele de care vorbesc lipsesc sau sunt necompletate. Mai multe sunt cazurile în care CV-ul clasic e înlocuit cu ceva intitulat „biografie“: o mică pastilă formală, din care nu afli nimic cât de cât lămuritor. Meseriile reprezentate în Parlament constituie, în sine, un spectacol tulburător. Avem, inevitabil, tot felul de ingineri şi jurişti (unii din ei cu diplome de la universităţi particulare, de pildă diplomă în drept Universitatea Ecologică…). Dar avem şi profesori de sport, antrenori în arte marţiale, alpinişti militari, trecuţi pe la Academia Naţională de Informaţii, medici, ofiţeri, foşti SPP-işti, economişti (specialişti în „marketing“, desigur), popi secularizaţi, tehnicieni etc. Am întâlnit chiar şi un artist plastic, lucrător la Cooperativa „Prestarea.

Dar nu uitaţi să cercetaţi declaraţiile de avere. Unii au trei Mercedesuri şi conturi de zeci de mii de euro, mai toţi au terenuri (uneori peste suta de mii de metri pătraţi!), case în diverse localităţi, bijuterii şi „ceasuri“ valorând zeci de mii de euro. Câte unul, mai breaz, are bărci cu motor, skijet-uri, câte un Porsche, BMW-uri, ba chiar vaporaş propriu. Cutărică raportează un cadou de botez de 50.000 de euro. Foarte mulţi se declară datori la felurite bănci, cu sume care, pentru muritorul de rând, ar fi surse de insomnie acută: 100.000 de euro, 800.000 de euro, 2-3 milioane de euro! E uşor să ne închipuim cât de mult se preocupă, cât de mult suferă asemenea inşi pentru necazurile ţărişoarei.


De curînd, l-am auzit pe Mircea Dinescu (tot mai nostalgic după regimul cu care s-a răfuit totuşi destul de aprig) că Marea Adunare Naţională era superioară Parlamentului de azi, întrucât includea, în cvorum-ul ei, „toate categoriile sociale“. În furorul său liric, poetul uită că cei prezenţi acolo nu reprezentau decât o singură categorie: aplaudacii, retorii „realizărilor“, societatea multilateral dezvoltată. Partea proastă cu Parlamentul de azi nu e că nu are pictori, ţărani (deşi…), gospodine (deşi…), poeţi şi filozofi. Ci că nu are, în componenţa sa, o suficientă acumulare de competenţă, onestitate, bună-cuviinţă şi cultură generală." (Andrei Pleşu)



"Amintirea poartă vina de-a fi victima speranţei!?"


"Fă ceva pozitiv pentru ţara ta şi pentru compatrioţii tăi. Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi."

Ion Rațiu este descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.
Membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiu din Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1932). Mama sa, Eugenia Rațiu, născută Turcu, a fost nepoata lui Ion Codru-Drăgușanu, autorul "Peregrinului transilvan".
A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România. În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea. Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNŢCD. În 1991 a înființat ziarul Cotidianul.
Lansat în iulie 2004, Centrul Rațiu pentru Democrație este un ONG care continuă idealurile promovate de Ion Rațiu.
Misiune: încurajarea și promovarea valorilor și comportamentelor asociate democrației, într-un mod nepartizan. Centrul susţine proiecte și programe desfășurate la nivel local, național și internațional. Centrul e sprijinit de membri ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj, ai Colegiului Tehnic Dr. Ioan Rațiu, Europe to Europe, sponsorizat de Fundația Familiei Rațiu din Londra. Din inițiativa urmașilor familiilor lui Viorel Tilea si Ion Rațiu, Arhiva Rațiu - Tilea a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca.

Ion Rațiu a murit în17 ianuarie 2000, la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel, slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.

"Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu mai bine decât el."

Dalida


Dalida (n. Iolanda Cristina Gigliotti, n.17 ianuarie 1933 — d. 3 mai 1987) a fost cântăreață și actriță franceză.
S-a născut în Egipt din părinți italieni, dar și-a petrecut o mare parte a vieții în Franța, unde, după ce a primit cetățenia franceză, a avut numele Yolanda Gigliotti.
Yolanda Gigliotti se naşte în familia unor artişti imigranţi italieni, într-un cartier popular din Cairo. Tatăl e prim-violonist la operă, mama e croitoreasă rafinată, unchiul se ocupă cu proiecţiile cinematografice. Yolanda creşte între doi fraţi, Orlando, cel mare, şi Bruno, cel mic. În primii ani ai Yolandei, familia se teme ca nu cumva să-şi piardă vederea. Va trebui să suporte nişte ochelari cu dioptrii enorme, destinaţi să corecteze o gravă miopie şi un uşor strabism.

În copilărie, nu se dezlipeşte de fusta mamei, cu atât mai mult, cu cât războiul o desparte de tata, deportat în deşert de către aliaţi, căci e suspectat, pe nedrept, că e simpatizant al axei Roma-Berlin. Se întoarce din exil, marcat trupeşte şi sufleteşte, scârbit că trebuie să-şi câştige pâinea prin cabarete.Yolanda are 13 ani când el moare. Fratele mai mare, devenit capul familiei, aruncă priviri critice spre această adolescentă, al cărei trup se rotunjeşte şi a cărei fire devine frivolă.


Lumea se temea să nu rămână deformată, dar Yolanda se face frumoasă, de o senzualitate care favorizează mici flirturi. Îşi lasă deoparte ochelarii, preferând să vadă prin ceaţă decât să se urâţească la chip, pentru a se prezenta pe ascuns la concursul Miss Ondine. Alegerea ei printre finaliste o propulsează pe prima pagină de ziar… în bikini! Scandal în cartier, mânie a fratelui, ruşine a mamei. Un singur ştrengar se distrează: Bruno, care a înţeles totul şi o va înţelege mereu pe sora lui, mai bine ca oricine. Yolanda prinde gust pentru glamour şi îşi hrăneşte visele observându-le pe Rita Hayworth şi Ava Gardner, idolii ei, ale căror filme le vizionează la nesfârşit, alături de unchiul său.

Cu imenşii cercei în urechi şi cu pletele în vânt, departe de a-şi închipui ce-i pregăteşte viitorul, se înscrie cuminte la cursuri de stenodactilografie. Supravegherea fratelui mai mare se îmblânzeşte. Defilează ca profesionistă a eleganţei, pentru croitorii de modă, în timpul liber. În 1954, câştigă titlul prestigios de Miss Egipt, ceea ce o va plasa pe coperta revistei Cinémonde, îmbrăcată cu un subversiv maiou de culoarea panterei. În aceeaşi zi, e descoperită de un cineast francez, Marc de Gastyne, care-i convinge familia s-o lase să zboare la Paris, unde o aşteaptă succesul, în mod sigur. Acolo, un prieten impresar va avea grijă de ea. Familia cedează. Dar pentru toată lumea, cu excepţia lui Bruno, plecarea e foarte dureroasă.Yolanda, în schimb, se gândeşte la Champs-Elysées, la Juliette Gréco, la croitorii de modă… Deocamdată, s-a mulţumit cu vreo câteva apariţii prin filme turnate în Egipt, dar e gata de toate sacrificiile pentru a ajunge în vârf, încă neştiind că va fi vorba de scena muzicală şi nu de marele ecran.

Ajunsă la Paris, sub fulgii de nea, la Crăciunul anului 1954, Miss Egipt e într-adevăr preluată de un impresar, dar acesta se limitează să-i asigure un minim de supravieţuire. Yolanda ascunde adevărul în faţa familiei: le scrie că locuieşte pe lângă Champs-Elysées, fără a preciza că e o cameră de servitoare; le descrie întâlnirile din lumea cinematografiei, fără a sublinia că se soldează cu un şir de refuzuri; îl evocă pe amabilul vecin de la etajul opt, fără a spune că e singurul său prieten şi că-i merge la fel de greu ca ei înseşi. Se vor revedea în cu totul alte circumstanţe, fiindcă e vorba despre… Alain Delon! Nici ea nu se numeşte încă “Dalida“, ci “Dalila“, pseudonimul din filmele egiptene, atribuit ca omagiu pentru Dalila lui Samson. Respinsă mereu de cinema, Dalila îşi îngrijeşte vocea şi face încercări în domeniul muzicii. Accentul ei umple de încântare, în cadrul unei audiţii, într-o perioadă când exotismul începe să înflăcăreze sufletele.


După aproape un an de luptă cu nostalgia după Cairo şi dorinţa de-a se întoarce acasă, interpretează primele melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – modelul ei! – într-un cabaret foarte bine cotat, Villa d’Este. Într-o seară de aprilie 1956, o ascultă trei bărbaţi: Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, patron la Europe 1. Ei au făcut un parteneriat, pentru a descoperi şi a lansa talentele de mâine. După spectacol, cei trei efectiv se năpustesc asupra tinerei femei, convinşi că puternica ei prezenţă orientală, părul negru, ochii mari, trasaţi cu kohol, şi această voce înflăcărată vor cuceri lumea. Primii doi văd potenţialul cântăreţei, al treilea e subjugat de femeie. Dalila are de-acum toate şansele de-a reuşi. Rebotezată Dalida, interpretează, unul după altul, cântece cu inflexiuni orientale atent alese: Madona, adaptare a melodiei unei vedete fado, şi Bambino, în 1956. În timpul turneului estival 1957, obţine un succes la fel de mare ca şi vedetele ale căror melodii le interpretează, Annie Cordy şi Gilbert Bécaud. În doi ani, scoate paisprezece discuri mici, pe 45 de turaţii, care sunt transmise mereu la radio.

Dalida a primit 55 de discuri de aur și a fost prima cântăreață care a câștigat un disc de diamant.



Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More