PROCURORUL, SLAB PENALIST, VICTOR VIOREL PONTA.

PROCURORUL, SLAB PENALIST,
VICTOR VIOREL PONTA
Pentru privitorii circului politic televizat nu este un secret că, vremelnicul prim-ministru, Victor Viorel Ponta şi-a cam învineţit pieptul de atâta dat cu cărămida pentru a aviza prostimea că este procuror, mai exact că a făcut parte din această onorantă tagmă, şi o avizează astenizant şi că este prim-ministru, ca şi cum potrivit stării precare a societăţii romnâneşti, cei cărora li se adresează n-ar fi luat act că disfuncţionalităţile grave ce caracterizează societatea după preluarea puterii executive de PSD se datorează guvernării catastrofale prestată de echipele guvernamentale pe care le-a condus şi le conduce. De bună seamă că cei ce se vor apleca asupra acestui modest articol ştiu că V.V.P. şi-a luat chiar şi un ruşinos doctorat în ştiinţe juridice. Spunem ruşinos pentru că incapabil să prezinte o lucrare doctorală originală a plagiat peste o sută de pagini din tratatele de drept ale altora. Că descoperindu-i-se plagiatul, n-a roşit, că de demisie nici nu putea fi vorba, cât a încărcat ceva miniştrii de la învăţământ, Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, cu ruşinea abominabilă de a-l declara inocent. Circul cu spălarea onoarei marelui plagiator a fost de proporţii, dar pentru că nici ruşinea nu l-a prins continuă să polueze climatul social şi cu ignoranţa profesională, ca să nu spunem p…a .
A trebuit să vină peste această, amărâtă, naţiune, ziua de 13 aprilie 2014 dată la care preşedintele Traian Băsescu, de la tribuna postului Realitatea TV să rostească un necruţător rechizitoriu privind lipsa de calitate al lui V.V.P. văzută prin prisma caracterului, şi a disponibilităţii de mitoman. În discursul de care vorbim preşedintele a făcut câteva referiri la senatoarea Gabriela Firea şi soţul acesteia, primarul de Voluntari Pandele … . După ce a luat act de mesajul neiertător al preşedintelui, V.V.P. a strigat un „AVE” în sensul că are materie primă pentru a-l băga la zdup pe preşedinte.
În ziua de 14 aprilie 2014 a ieşit pe sticlă şi a declarat, nedându-şi seama ce-i iese pe gură, că „va pune specialiştii jurişti” să formuleze o plângere penală împotriva marinarului şi că obiectul acestei plângeri l-ar constitui „ameninţarea şi şantajul” comis prin aceia că ar fi ameninţat-o şi şantajat-o pe senatoare. Şi că: „atenţie cititori!” „semnatarii acestei plângeri penale vor fi toţi parlamentarii PSD (deputaţii şi senatorii roşii) şi ori cine, alţii, din cei ce-şi vor manifesta dorinţa”.
O astfel de declaraţie discreditează şi pe cel mai prost jurist, pe proştii proştilor acestei discipline. În ordine:
Dacă preşedintele ar fi rostit vreo ameninţare, în condiţiile în care din spusele acestuia n-a rezultat nimic ce ar putea ţine de o astfel de faptă, persoana lezată sau vătămată, cum spunem noi juriştii, ar fi Gabriela Firea iar potrivit legii numai persoana vătămată are dreptul să formuleze plângere penală. Ca o consecinţă, personajul „circar” care se dă procuror, neîndeplinind calitatea de persoană vătămată nu are drept să semneze o plângere penală. Persoanele ale căror interese nu au fost lezate prin comiterea unei infracţiuni, altele decât cele ce se urmăresc numai în urma plângeri penale a persoanei vătămate, dar care au luat act că s-a comis un act antisocial care constituie infracţiune pot sesiza organele de urmărire penală prin „denunţ”. Aşa dar, V.V.P. şi cohorta de parlamentari roşii nu au calitatea cerută de lege pentru a semna o plângere penală ci numai un denunţ. Dar cum ameninţarea se urmăreşte numai în urma sesizării, cu plângere penală, de către cel vătămat, pentru pretinsa ameninţare inventariată de „juristul pârât” care este V.V.P. nici el şi nici cohorta de parlamentari nu pot fi semnatarii unei plângeri penale.
Din discursul preşedintelui n-am reţinut că acesta prin luarea de poziţie de la Realitatea TV să fi urmărit dobândirea „în mod injust” a unui „folos pentru sine” sau pentru oricine altcineva, astfel că nu este îndeplinită o condiţie obligatorie pentru a susţine că fapta preşedintelui ar putea dobândi coloratura infracţiunii de şantaj.
Să nu ştie nici măcar atât un fost procuror mi se pare incredibil Era o vreme, stimate al meu cititor, prin anii 48 până pe la 50 şi mai mulţi, ai secolului trecut când „gloriosul partid comunist” căftănea întru procurori şi judecători diverşi „tovarăşi buni” recrutaţi din rândul măcelarilor, pantofarilor, tâmplarilor şi lista ar putea fi continuată, persoane ce erau trecute prin cursuri de iniţiere juridică de trei la şase luni iar la terminarea acestora îi aşezau pe scaune de judecător sau procuror. Absolvirea unui astfel de curs dădea dreptul absolventului de referinţă să se înscrie la cursuri universitare fără frecvenţă, fără a fi obligaţi să facă dovada că au absolvit studiile liceeale de cultură generală.
O întâmplare din viaţa celui care scrie, poate da culoare mesajului de care ne ocupăm. În anul 1957 la nici un an după absolvirea facultăţii îndeplinind însărcinări de procuror, am fost trimis la un curs de criminalistică la Bucureşti. Între cursanţi se afla şi procurorul „tovarăş bun” Iarovici Tiberiu din Satu Mare. În colocviile colegiale ce le derulam între noi, din vorbă în vorbă ne-a mărturisit că este şi elev în clasa a IX-a . Iar pentru că nu era o persoană lipsită de umor, cât, dimpotrivă, dispunea de astfel de disponibilităţi, ne-a mărturisit tranşant: „Acum că am diplomă de absolvent de facultate de ce nu mi-aş completa şi studiile liceeale, că nu se ştie, niciodată, ce vremuri o să mai vină!”
Am pus în pagină această informaţie, pentru că în vremile acelea juriştii din tagma „tovarăşilor buni”, respectiv absolvenţi de facultate fără studii medii nu pridideau să-şi etaleze, cu orice ocazie, în special, carenţele de cultură generală, iar în privinţa cunoştinţelor profesionale se manifestau public pe aceeaşi măsură pe care a dovedit-o, vorba lui Ilici, „prostănacul” Victor Viorel Ponta. Să ni se ierte că l-am luat coautor la caracterizarea tristului nostru „prim-ministru” tocmai pe Ion Iliescu.

14 aprilie 2014
Tiberiu Vanca

Read More

Gânduri de seară.........

Bate-l, Doamne, pe omul
Care n-a iubit destul
Şi-a iubit pe jumătate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de rău
Fiindcă-a fost iubitul meu
Bate-l numai jumătate
Şi mai spală din păcate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de tare
Bate-l numai cu iertare
Bate-l doar cu dragostea
Ca să-i simtă arşiţa.



Bate-l, Doamne, cu iubitul
Ca să-i simtă greu cuţitul
Care taie-n carne vie
Când trăieşti fără iubire.

Bate-l, Doamne, doar cu jale
Să ştie şi el cum doare
Dorul după cel plecat
După cel înstrăinat.

Read More

Comedii dâmboviţene.

Dl. Crin Antonescu e foarte supărat pe dl. Victor Ponta. Dar ce zic supărat? Exasperat! Furibund! Necruţător! Nici Băsescu nu are atâtea păcate! Dl. Ponta e o nulitate, un mincinos, o marionetă, un sabotor al justiţiei, o piedică în drumul nostru spre europenizare! Dlui Antonescu i-au trebuit mai mult de doi ani ca să ajungă la asemenea teribile concluzii.

Până mai ieri, cuplul Ponta-Antonescu ilustra o „unitate de monolit”, o frumoasă poveste de dragoste oferită, cu mare succes electoral, unui public tandru, încrezător, gata să se lase mântuit de efluviile unei alianţe fără pată. Ileana Cosânzeana îl întâlnise pe Făt Frumos şi, împreună, aveau să-l lichideze definitiv pe Zmeul Zmeilor. Ei bine, dintr-odată, Ileana Cosânzeana a descoperit, palidă, că Făt Frumos e Zmeul Zmeilor! Şi că singurul „Făt Frumos” autentic e, de fapt, ea. De la înălţimea acestei performanţe hermafrodite, dl. Antonescu porneşte o devastatoare campanie. O trântă ca-n poveşti.

Tu însă, alegător nesofisticat, eşti niţeluş destabilizat. Ai la îndemână două posibile explicaţii:

1. Dl. Antonescu a avut, brusc, o revelaţie.  Şi-a dat seama, candid, că a stat sub acelaşi steag cu un inamic. Dar, pe vremea „candorii” sale se auzeau, totuşi, destule voci care semnalau defecţiunile partenerului său. Nu le-a luat în seamă. Le-a socotit chiar duşmănoase. Şi a continuat, loial, să „construiască” împreună cu „fiara”, o ţanţoşă retorică triumfalistă, cu accente de populism anti-european şi anti-american, cu şarje de decredibilizare a justiţiei, cu viguroase fluturări de steaguri în marea luptă cu „regimul” Băsescu. A fost de faţă, discret, la semnarea coabitării cu preşedintele, a acceptat, placid, rezultatele negocierilor pentru capii justiţiei. Iar dacă, într-adevăr, a descoperit abia acum că s-a aflat în eroare, avem, cred, dreptul, să ne cam îndoim ori de discernământul său, ori de buna sa credinţă.

2. Dl. Antonescu a ştiut de la început cu cine avea de a face, dar s-a gândit la vechea înţelepciune autohtonă („Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”) şi a jucat cartea minciunii utile. În acest caz, rămâne, totuşi, un fapt că şi-a tras pe sfoară electoratul pe bază de calcul privat. Ca să nu mai spunem că nici chestia cu puntea n-a funcţionat. S-a născut, astfel, un nou proverb:

„Fă-te frate cu dracul până rupi puntea şi intri la apă!”

Dacă, la rândul său, dl. Ponta şi-ar fi folosit imaginaţia de care (ab)uzează în viaţa sa politică pentru a scrie o teză de doctorat onorabilă, n-ar mai fi tras, astăzi, după sine, infamanta eticheta de „plagiator”. Dl. Ponta e, în realitate, de o originalitate ameţitoare. Cărui om cu o minte plicticos previzibilă i-ar fi trecut prin cap să compare asaltul juridic asupra baronilor de azi, cu baia de sânge din decembrie 1989?  „Nici atunci nu ne-au împuşcat pe toţi!” – declară, sarcastic, premierul. O analogie inanalizabilă, plutind, vesel, intre delir blasfemator şi staza cerebrală. Dar refuzul dlui Ponta de a participa la ceremonia ”10 ani de la intrarea în NATO”, pe motiv că era vorba doar de o chermeză cotrocenistă, organizată de cineva care n-a făcut nimic pentru integrarea noastră euro-atlantica? Carevasăzică, dl. Ponta crede – spre deosebire, de pildă, de întreg corpul diplomatic – ca a celebra o decisivă reuşita naţională la nivel de preşedinţie e un moft şmecher, un simplu prilej de chef.

Înţelegem, de asemenea, că, de-aici înainte, dl. Ponta va intra într-o severă grevă de protocol: nu va mai lua parte decât la aniversările legate de o prestaţie personală. (De fapt, nici pentru NATO n-a făcut mare lucru…). Va lipsi, deci, de la aniversarea Unirii Principatelor, de la aniversările revoluţiei din decembrie, de la serbările comemorative ale păcii din 1945 şi de la orice eveniment la care, prin vârsta şi ghinion istoric, n-a putut participa. Se va restrânge la mitinguri electorale şi agape de partid. În materie de promisiuni politice original-curajoase, trebuie să menţionăm şi asigurările date, de curând, de dl. Ponta cu privire la viitorul justiţiei: va ajunge la Cotroceni şi va rezolva tot, adică va interzice hărţuirea baronilor săi. Va face dreptate. Va stopa anchetarea infracţiunilor făcute de colegii săi (de care nu s-a dezis şi nu se va dezice niciodată, orice ar fi), iar pe cei năpăstuiţi prin sentinţe crude îi va reda societăţii. Desfid pe oricine va găsi declaraţii de acest tip în discursurile premierilor din alte ţări. Cum spuneam, originalitatea nu lipseşte dintre calificările dlui Ponta. Ba dimpotrivă!

Dl. Calin Popescu Tariceanu a descoperit gramatica! (E o modă: am văzut şi alte câteva grupuri de semidocţi, pescuind, expert, virgule şi cacofonii scandaloase). Dar de la dl. Tăriceanu nu mă aşteptam la atâta, pedantă, rigoare. De ani buni, simpatia mea pentru bună lui creştere e subminată de incapacitatea sa funciară, nedemolabilă, de a spune ”pe care” acolo unde trebuie. Drept care îl auzim spunând frecvent ”ideile care le avem”, ”principiile care le urmez” etc. E drept, ”primul ministru al guvernului”, formula băsesciană care a răscolit sensibilităţile gramaticale ale dlui Tariceanu nu este o formulă fericită. Dar aş sugera fostului prim-ministru să nu aţîţe duhurile pe un teren în care el însuşi are încă multe de grădinărit. Cel puţin asta e – cum ar zice Domnia Sa – părerea care o am….............
(Andrei Pleşu)

sursa: Adevarul.ro

Read More

Georg Friedric Händel

Georg Friedrich Händel ( n. 23 februarie 1685, Halle/Saale - d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor germano-englez. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia. Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
Este unicul fiu rămas în viaţă al unui felcer ambiţios, devenit chirurg, Georg Händel, angajat al ducelui de Saxa.
Un om tenace, cu o voinţă de fier, plin de energie, trăsături moştenite de copilul venit pe lume la 23 februarie 1685, la Halle, viitorul „cetăţean al lumii”, cum l-a numit Romain Rolland.
Marcată de talentul precoce deloc încurajat de tatăl său, cel puţin conform legendei cultivate de mulţi biografi, viaţa lui Händel a fost complet diferită de cea a ilustrului său contemporan, Johann Sebastian Bach.
Micul Händel este încredinţat organistului Fr. Zachow, cel mai de seamă muzician al oraşului, pentru a fi instruit în tainele tehnicii muzicale. Pe lângă tehnica clavecinului şi a orgii, acesta îi dezvăluie posibilităţile expresive ale muzicii, imprimându-i note stilistice care vor defini mai târziu stilul său componistic.
În creaţia dascălului său, tânărul Händel a aflat gustul pentru solemn şi triumfal, pentru eroic şi pastoral sau pentru cântul unit cu dansul, amintind de stilul elin.




La 9 ani, Händel improviza la orgă capelei din Weissenfels, uimindu-l, între alţii, pe vestitul organist Johann Philipp Krieger. La 11 ani, micul muzician care transcrisese o mulţime de pagini cu note în caietele sale de studii, apare la Berlin în faţa curţii marelui elector, Frederic I, devenit în 1701 primul rege al Prusiei. Înscris la Universitatea din Halle, Händel face studii juridice, ca şi înaintaşii săi Heinrich Schütz şi Johann Kuhnau. La 17 ani ajunge organist la catedrala din Halle, compune muzică religioasă, partituri pe care avea să le transforme substanţial ulterior. În 1703 îl găsim la Hamburg, după un popas făcut la Hanovra, unde cântă în faţa principelui elector, viitorul rege al Angliei, George I, a cărui figură îi va marca decisiv existenţa. O existenţă poate mult prea agitată, suficient de controversată pentru a da naştere „mitului”........


Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios. Admirat mereu, Händel este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzică vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Händel a ştiut să împrumute creator de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica familiară a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă.



Opera lui Georg Friedric Händel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Händel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.
S -a stins din viaţa la Londra, în 14 aprilie 1759.

Read More

Gânduri de seară...........

Caracteristica veacului în care trăim este că pretutindeni, în toate colțurile lumii, se agită chestiunile de viață și de moarte pentru clasele apăsate. Ca-n ajunul unui 1789, mai formidabil și mai măreț decât al veacului trecut, popoarele se frământă în dureri și-n lupte fără preget, și din aceste frământări, din luptele acestea, din zgomotul, din înfierbințeala, din fierberea veacului nostru va trebui să se nască pruncul visat, societatea viitoare. Una câte una se mătură dărâmăturile clădirii de azi, a cărei tencuială cade încetul cu încetul sub ciocanul nemilos al vremii nouă...
Acum o jumătate de veac, Chateaubriand, credincios prejudecăților epocii și cuprins de deznădejdea evlaviosului în fața șuvoiului vrășmaș ce se urcă amenințător, scria: „Europa merge spre democrație... De la David și până în vremile noastre, regii au fost chemați, națiunile parcă sunt chemate la rândul lor... Societatea veche piere cu politica din care a ieșit... Era popoarelor a venit”...
De atunci și până acum curentul a crescut, curentul se urcă mereu, ca marea. Popoarele, sătule de apăsarea claselor îmbogățite din munca robilor, conștiente de chemarea și de drepturile lor pe lume, își strâng rândurile tot mai tare, și tot mai tare duc lupta.
Europa întreagă e zguduită de mișcarea aceasta. Ca freamătul unei păduri uriașe, ca valurile spumoase ale unei mări tulburate răsună miile de glasuri, deșteptate la viață și de viață doritoare...
Și, cu toate astea, ca niște sălbatici de prin ținuturi necălcate de picior de om civilizat, oamenii politici din țara lui Mihai Viteazul n-aud murmurul surd al vremii. Și pe când Europa-ntreagă își ațintește urechea și mintea buimăcită la zgomotul valurilor ce se apropie, mai amenințătoare ca pădurea de la Birnam, iscusiții noștri politicieni își văd în pace de bucătăria lor politică, ei toacă în tihnă carnea electorală pentru gustosul și neasemănatul caltaboș bugetar. E o frenezie adâncă, un extaz uimitor în toată ceata, căci masa se va întinde în curând, bugetul cere să fie mâncat, și e dulce bugetul!...
Că țăranul moare de foame, că muncitorul rămâne fără lucru, că toată clasa celor apăsați cere dreptul la viață, toate astea nu îngrijesc pe iscusiții noștri politicieni. Nu e mai important pentru ei că Pache s-a unit cu Sturza, că Lahovary e-n farmecul beției de dragoste cu Carp, că Lascăr Catargiu n-are mai duios prieten decât pe cioclu-i de odinioară? Iată destulă materie pentru agitat țara, iată marile revendicări în jurul cărora poporul va trebui să facă zid de apărare, iată pentru ce poporul umilit și sărăcit va trebui să-și arunce volnic spinarea sub ciomagul Ulmenilor, să-și plece fruntea sub blagoslovirea lui Popa-Ta-che!... „Te admir, progenitură de origine romană!”(Anton Bacalbașa)

Read More

Vin Floriile cu soare........

                          La mulţi ani tuturor celor care poartă nume de flori!

Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.


Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?

Să culegem la răcoare
Viorele albastrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.(Vasile Alecsandri)

             

Read More

Gânduri de seară................

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.




Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. (Vasile Voiculescu)

Read More

Happy birthday!

Happy birthday!

Montserrat Caballé (nume întreg Maria de Montserrat Viviana Concepción Caballé i Folc; n - 12 aprilie 1933, Barcelona, Catalonia) este soprană, cântăreață de operă spaniolă de origine catalană, renumită pentru tehnica ei bel canto.
Primele lecții de canto le primește la Conservatorio Superior di Liceo din Barcelona sub îndrumarea lui Napoleone Annavazzi, Eugenia Kemmeny și Conchita Badia, pe care îl absolvă în 1954 cu "Medalia de Aur".

După studii de perfecționare în Milano, debutează în 1965 în rolul lui Mimi din opera Boema de Puccini pe scena Teatrului de Operă din Basel, Elveția. În anii 1959 - 1962 cântă ca solistă la Opera din Bremen, Germania. În 1962 întreprinde un turneu în Mexic în rolul lui Manon din opera cu același nume de Massenet. În 1965, fără să fi făcut vreo probă, înlocuiește pe soprana Marilyn Horne, indisponibilă din motive medicale, într-un spectacol concertant la Carnegie Hall din New York, interpretând rolul titular din opera Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti.

Urmează o carieră strălucită, întinsă pe următoarele patru decenii, în cele mai importante roluri ale repertoriului de operă, începând cu rolul Contesei din Nunta lui Figaro de Mozart și al Mareșalei din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss la Festivalul muzical din Glyndebourne (1965). În același an este invitată la Metropolitan Opera din New York, unde debutează în rolul Margaretei din opera Faust de Gounod.

    1972 -  Debut la Covent Garden (Londra) în rolul Violettei din opera Traviata de Verdi.
    Începând din 1974, apare pe scenele principalelor teatre de operă:
        Grand Opéra (Paris)
        Teatro Colón (Buenos Aires)
        Teatro Liceo (Barcelona)
        Teatro San Carlos (Lisabona)
        Teatro alla Scala (Milano)
        Staatsoper (Viena) etc.


    1974 - participă la Festivalul muzical din Orange în rolul titular din opera Norma de Bellini.
    1979 - interpretează la Metropolotan Opera (New York) rolul principal din opera Adriana Lecouvreur de Cilèa.
    1983 - apare la festivalul din Perugia, în rolul Hipermestrei din opera Danaidele de Antonio Salieri.
    1986 - participă la Arenele din Verona, interpretând rolul Magdalenei din opera Andrea Chénier de Giordano.
    1990 - cântă la Barcelona în La Fiamma de Respighi.
    1992 - participă la concertele de deschidere ale Expoziției Internaționale din Sevilla și Olimpiadei din Barcelona.
    1994 - concert la Vatican în prezența Papei Ioan Paul al II-lea.

Montserat Caballé s-a remarcat nu numai ca o cântăreață de clasă internațională în muzica de operă, oratorii și lied-uri, ea a fost aclamată și pentru interpretarea așa-zisei U-Music, apărând alături de legendarul Freddie Mercury din grupul britanic "Queen" de muzică rock, cu care a inregistrat un album de discuri în 1988.

Montserrat Caballé este căsătorită cu tenorul spaniol Bernabé Martí, fiica lor, Montserrat Martí, deasemeni cântăreață, a apărut în mai multe concerte alături de mama sa.

În calitate de ambasadoare UNESCO, Montserrat Caballé desfășoară o activitate umanitară neobosită în sprijinul fundațiilor destinate ajutorării copiilor din țările subdezvoltate.

Read More

Gânduri de seară............

"Lasă timpul ce-a trecut
Nu uita de mine,
Ştii că ziua ce a fost
A fost şi nu mai vine.
E foarte simplu să greşeşti
Ce pot face acum?
Departe acolo unde eşti,
Vreau atât să-ţi spun."

Teofil Peter (cunoscut ca Teo Peter, n. 11 aprilie 1954, Cluj-Napoca – d. 4 decembrie 2004, București) a fost un muzician rock român, basist și cofondator al formației Compact.
A decedat pe 4 decembrie 2004, în urma unui accident rutier, taxiul în care se afla fiind lovit de un Ford Expedition condus de Christopher Van Goethem, soldat american de la Ambasada SUA din București. Înainte de accident, Teo Peter a fost prezent la Sala Polivalentă în calitate de organizator.

"Să te gândeşti din când în când la mine
Nu te voi uita
Mă voi gândi şi eu mereu la tine
Prins de vraja ta...."

Formația Compact a luat ființă în 1977, în Cluj-Napoca, având ca membri pe: Marius 'Bubu' Luca - chitară, voce; Cornel Moldovan - chitară, voce; Ladislau Balazs - tobe; Constantin Cămărășan - chitară; Teo Peter - bas. Debutează pe scena Clubului Universității. În decembrie 1977, participă la Galele "Săptămîna" din București, unde lansează piesa "Spații", semnată de Cornel Moldovan.

"A mai trecut un an din noi
A fost şi soare, au fost şi ploi,
Important este c-ai stat cu mine.

Păstrez atâtea amintiri,
Eram frumoşi ca doi copii,
Mi-e tare dor de zilele senine!"






"Te cheamă gândul, te vrea
Dar oare-ai putea
Să vii iar lângă mine?
O lume doar pentru noi,
Pentru noi doi,
Aş căuta cu tine......."

Read More

Gânduri de seară...............

"Dacă aş avea un sac mare, v-aş băga pe toţi în el, şi v-aş duce în Rai !"

Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe.
Părintele Cleopa s-a născut într-o familie de țărani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei lui Alexandru Ilie.
În primele două luni după naștere, pruncul Constantin - viitorul Părinte Cleopa - era tot timpul bolnav. De la o vreme nu mai mânca aproape nimic și plângea zi şi noapte. Toţi erau îngrijoraţi pentru viaţa lui. Trebuie menţionat că Anei îi mai muriseră doi copii din pruncie.
Neştiind ce să mai facă, mama sa l-a dus la duhovnicul Conon Georgescu de la Schitul Cozancea, care, ascultându-i îngrijorarea pentru viaţa copilului, o sfătuieşte să îl dăruiască Maicii Domnului.
Atunci Ana l-a întrebat nedumerită:
- Cum să-l dăruiesc Maicii Domnului?
- Iată cum, a zis el, ia o lumânare şi un prosop, așază pruncul înaintea icoanei Maicii Domnului din biserică şi zi aşa: Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta care este bolnav! Fă ce ştii tu cu el!
Atunci Ana s-a închinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, făcând trei metanii și, căzând în genunchi, a zis plângând: Maica Domnului, îți dăruiesc ţie copilul acesta al meu, că este bolnav şi plânge mereu. Fă ce ştii tu cu el! Și l-a trecut de trei ori pe sub sfânta icoană.
De atunci pruncul s-a făcut bine şi nu a mai fost bolnav de moarte toată viaţa sa.

Urmează cursurile școlii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.
În decembrie 1929 se alătură obștii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiți în obștea schitului. În 1935 este luat în armată, în orașul Botoșani. În 1936 se reîntoarce la schit și este uns în monahism pe 2 august 1937, primind numele călugăresc de "Cleopa". În iunie 1942 este numit locțiitor de egumen, din cauza stării precare de sănătate a starețului Ioanichie Moroi.
Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareț al Mănăstirii Neamț. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie este hirotesit arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Siguranță, se retrage pentru șase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareț al Mănăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.
Întemeiază la Mănăstirea Slatina o obște care numără peste 80 de persoane.

Odată cu venirea comuniştilor la putere, urmează o perioadă nefastă pentru părinte. Ceea ce avea să îl aducă în vizorul autorităţilor a fost o predică pe care a rostit-o la sărătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, spunând: Să dea Dumnezeu ca și conducătorii noștri de acum să fie ca Sfinţii Împărați, ca să-i pomenească Biserica în veac! şi lăudând râvna marilor împărați, care au dat libertate creştinilor şi au construit numeroase biserici. Cineva din cei prezenți l-a denunțat, astfel că a fost arestat şi anchetat pentru cinci zile la Târgu Neamţ. A fost eliberat la fel de repede cum fusese şi arestat.
Cei din jurul său, conştientizând că va mai avea de furcă cu autorităţile comuniste, l-au sfătuit să se ascundă pentru un timp în munţi. Părintele Cleopa și-a făcut atunci un bordei din lemn, în pământ, la 6 km de mânăstire, în adâncul pădurii. Monahii din mânăstire îi mai duceau din când în când câte ceva de mâncare. Părintele se ruga acolo neîncetat, ziua şi noaptea, cerând ajutorul şi mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, către care avea multă evlavie. După șase luni de retragere în munţi, Arhimandritul Cleopa a fost readus ca stareţ în obștea Mănăstirii Sihăstria, spre bucuria tuturor, atât a călugărilor, cât și a credincioşilor.
Între 1952-1954, este urmărit de Securitate și se retrage în Munții Stânişoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După doi ani este readus în mănăstire, din dispoziția Patriarhului Justinian.
În 1956, revine la metanie, iar în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munții Neamțului, unde își petrece următorii 5 ani. Revine la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obști, și povățuiește fără întrerupere atât călugări, cât și mireni, timp de 34 de ani.

Persecuţiile dintre anii 1959 și 1964 au fost cea mai dificilă perioadă prin care a trecut monahismul românesc în secolul XX.
Spre sfârșitul anului 1959 s-a votat de către guvernul ateu din București, un decret special (Decretul 410/1959) prin care erau excluşi din mănăstiri toţi călugării mai tineri de 55 de ani şi maicile de până în 50 de ani. Decretul a fost aplicat cu severitate, sub controlul Securității, cu ajutorul Miliției și sub supravegherea Departamentului Cultelor.
Până în primăvara anului 1960, au fost excluși din mănăstiri peste 4000 de monahi şi monahii. Mai întâi au fost excluşi din monahism pentru toată viaţa stareţii şi duhovnicii care aveau o activitate duhovnicească mai intensă și, din toate mănăstirile din ţară, întregul tineret, adică fraţii şi rasoforii, iar primirea de noi tineri în mănăstiri era interzisă şi supravegheată de Securitate.

Părintele Cleopa a fost şi el vizat, dispoziţia autorităţilor fiind să fie dezbrăcat de haina monahală şi să aibă domiciliu forţat în satul său natal. Ca mulţi alţi călugări, a refuzat să părăsească haina monahală şi să părăsească mănăstirea.

Văzând această situaţie grea, știind că este mereu supravegheat de organele politice, Părintele Cleopa, îndemnat de Duhul Sfânt, s-a retras din nou - pentru a treia oară - în Munții Moldovei, la mult iubita sa liniște. Întâi s-a dus în pădurile din jurul comunei Hangu. Apoi și-a făcut un mic bordei din lemn, nu departe de culmea Muntelui Petru Vodă.
Aici s-a nevoit cinci ani, îndurând aceleaşi greutăţi ca și mai înainte. S-a îndeletnicit cu postul, privegherea, rugăciunea şi cu scrierea. Iată titlurile câtorva din scrierile sale alcătuite în vremea când stătea în munți: Predici pentru monahi, numită și Urcuș spre înviere; Spovedania arhiereilor, Spovedania stareţilor, Spovedania duhovnicilor, Spovedania preoţilor de mir, Spovedania monahilor, Despre vise şi vedenii, precum şi Minunile lui Dumnezeu din zidiri.
În toamna anului 1964, când tulburările şi prigonirile Bisericii s-au mai liniştit, părintele revine în Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obşti, şi povăţuieşte fără întrerupere atât călugări, cât și mireni, timp de 34 de ani.

Cuvântul său ajungea în toată ţara şi peste hotare, numele său fiind vestit, cunoscut şi iubit de toţi. Era căutat de zeci de oameni zilnic, pentru sfat, povaţă, îndrumare. El îi primea pe toţi cu dragoste, învăţându-i cele de trebuinţă ale credinţei şi petrecându-i cu dragoste. A rămas celebră vorba sa, care îi este reprezentativă: "Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce". Așa de mare era dragostea sa "că dacă aş avea un sac mare, v-aş băga pe toţi în el, şi v-aş duce în Rai !"

Cu o seară înainte de a muri a primit credincioşi, i-a binecuvântat, le-a dat sfaturi, iar în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1998, la ora 2:20, părintele Cleopa şi-a dat obştescul sfârşit după o viaţă de slujire lui Hristos şi mănăstirii pe care a îndrăgit-o atât de mult.
Pereţii chiliei stau căptuşiţi de icoane şi fotografii ilustrând crâmpeie din viaţa monahului, iar calendarul ortodox din perete s-a oprit la anul 1998. Candela este mereu aprinsă, iar vocea lui răsună:

                                                „Răbdare, răbdare, răbdare...“.

"Nimic nu lipeşte pe om mai mult de Dumnezeu ca sfânta rugăciune ! Să nu ne lenevim nici o clipă de a vorbi cu Dumnezeu, căci diavolul dă mare război împotriva celor ce se roagă."

Read More