Momentul arestării liderilor PNŢ pe aerodromul din Tămădău.
În preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, PNŢ a trimis un memoriu secretarului general al ONU, Trygve Lie, arătând abuzurile guvernului din România. Dintre acţiunile politice, considerate „crimă de stat”, se numărau şi insistenţele liderilor celor trei partide din opoziţie ca regele Mihai să nu recunoască alegerile şi să nu participe la deschiderea noului Parlament. Punctul culminant al loviturii împotriva PNŢ a rămas cunoscut în istorie drept „Înscenarea de la Tămădău” sau „fuga peste graniţă”.
În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru si Eugen Borcea.
Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară.
Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea batrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau sa fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.
A fost asigurată şi pregătirea diplomatică a acţiunii, diplomaţii din statele în care delegaţia urma să ajungă fiind informaţi despre plan. Delegaţia ar fi trebuit să se îndrepte spre Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi Marea Britanie. Literatura oficială din ţară recunoaşte astăzi că „fuga peste graniţă” a fost o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu (unul dintre aviatori era membru al securităţii), pentru ca la adăpostul ei să se declanşeze represiunea finală împotriva opoziţiei.
Sentinţa liderilor PNŢ publicată în ziarul „Scânteia" pe 13 noiembrie 1947.
Probabil că o „defecţiune” a provocării a constituit-o neparticiparea lui Iuliu Maniu, considerat de comunişti „centrul întregii acţiuni”. Agenţii Securităţii hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificari legale”, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii.
Astfel i-au lăsat pe „complotişti” să-şi urmeze planul, până în momentul când, ajunşi la Tămădău, îşi urcau în avioane bagajele. Atunci au apărut mai mulţi agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, somându-i pe fugari să se predea. Aceştia erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant.
Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.
La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor naţional-ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. S-a interzis activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ, iar Iuliu Maniu, împreună cu întreaga conducere a partidului au fost arestaţi.
La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.
Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani. Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele francez, care va face o vizită în 1968 în România.
Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.
