joi, 21 august 2014

Gânduri de seară.............


Iată, iată - stropi de îngeri cad în fum,
Iată, iată - lupii ies la drum.
Iată, iată - aripi grele trec în scrum,
Iată, iată - te toceşti de-acum.

Cheamă-ţi câinii lângă tine
Lupii vin în cercuri line,
Lupii cresc în nopţi tiptile
Nu te-ntoarce-acum.

Urcă-aripi de fiare arse
Vreamea-ascute foc prin plase,
Vremea-înnoadă gânduri roase
Taie-ţi drum în drum.

Cheamă-ţi câinii - se-mpletesc şoapte de lut,
Culcă-ţi paşii - lupii calcă mut.
Iată-ţi câinii - prin gropi calde se învârt,
Lasă-i câinii - boturi vechi se-ascut.

Înveleste-ţi râsu-n umbre,
Prea-s în drum doar coturi strâmbe -
Gheara ştie lin să umble,
Uită ce şi cum.

Lin pe cale urcă-ţi urma,
Mușuroaiele-şi ţin gura,
Urma-n urmă scapă turma,
Primul, la ce bun?

Iată, iată - spini de pândă ard pe crâng,
Iată, iată - șoapte arse curg,
Iată, iată - călușeii-n joc se frâng,
Iată, iată - aerul ţi-e strâmt.

Dimineaţa nu-i senină,
Lupii semnul şi-l alină,
Peste zare din colină,
Printre ochi de fum.

Lupii-şi flutură iar goana,
Haita-ntreagă-şi linge rana,
Haita lung îşi sună spaima,
Nu te-opri acum...

marți, 12 august 2014

CHEIE LA PLIMBAREA(!?) DUMINICALĂ A ANTENEI 3 & Tiberiu Vanca

CHEIE
LA PLIMBAREA(!?) DUMINICALĂ
A ANTENEI 3

EVENIMENTUL DECLANŞATOR
Decizia penală pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti prin care cel mai mare infractor postdecembrist, al ţării, a fost condamnat, doar, la, un fleac, de zece ani de închisoare cu executare, şi s-a confiscat şi una din bazele proliferatoare de venin puse în operă de către acesta, Antena 3, decizie care priveşte doar imobilul amplasat pe terenul însuşit prin manevre infracţionale, nu şi postul de emisie.
Şeful executivului român, Victor Viorel Ponta, duşman de moarte al intrării Justiţiei în deplină funcţionalitate, după ce a declarat public că „trebuie, -ca banda pe care o conduce, (n.n. PSD)- să dobândească controlul politic asupra D.N.A.-ului”- şi că în Decembrie 2014, când se încheie mandatul preşedintelui României, mandat sub care Justiţia a început să funcţioneze la parametrii normali- „i se va face dreptate lui Costică, infractorul, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Piteşti, aflat, acum, în executarea unei pedepse cu închisoarea pe o durată de nouă ani” cu, „bag samă”, cum zice românul, vreme la care el se vede instalat în fotoliul prezidenţial de la Cotroceni, de unde va curma obrăznicia justiţiei de a se exprima fără control politic, iese la rampă şi declară: „nu voi comenta hotărârea justiţiei” (n.n. ce-l priveşte pe Dan Voiculescu) dar intuind canalul pe care aceasta (n.n. decizia judecătorească) ar putea să intre sub controlul opiniei publice, până la nivel de răzvrătire, continuă „ dar atâta vreme cât mă voi afla în fruntea celui mai mare partid din România şi în fruntea executivului voi lupta din toate puterile ca Antena 3 să-şi desfăşoare activitatea, ca jurnaliştii români (!) să se exprime nestingheriţi” (n.n. citat cu aproximaţie). Şi cu aceasta zarurile otrăvite au fost aruncate.
INTERESUL DEMONIC AL LUI V.V.P.
Postul de televiziune Antena 3, unul din cele mai otrăvite canale media ce a funcţionat, vreodată, în România, fiind cel, ce, în linii mari, i-a susţinut mandatul şi a încercat să avanseze publicului un „Ponta”, pur, personalitatea aflată în fruntea executivului ca şansă pentru o Românie ce-şi doreşte să se înalţe pe treptele democraţiei şi să asigure bunăstarea românilor (!). Este cel ce a trudit să-l spele de infama vină de a fi hoţ, ca în codrul mare, vezi plagiatul din teza de doctorat şi din lucrări , pretins ştiinţifice. Ei, bine! Acest canal de comunicare cu ţara îi este necesar, mai mult acum decât oricând, în tentativa sa de a se instala la Cotroceni, şi prin asta să aducă pe harta europeană o Românie totalmente roşie (n.n. a se avea în vedere activitatea politică, direcţionată de acesta, în parte pro-rusă, şi definitoriu pro-chineză). Declaraţia sa din 7 august 2014 prin care a încercat, şi a reuşit, să-i stârnească pe cei ale căror creiere au fost spălate de către Antena 3, a fost o încercare disperată de a-şi păstra serviciile acestui imund post de televiziune, drept care prin declaraţia prezentată mai sus a socotit că şi-a acontat servicii ulterioare de media de la postul discutat. Între noi, un fel de mită.

URME IMPOSIBIL DE ACOPERIT
Avem în vedere declaraţia blasfemiatorului naţional, nimeni altul decât Mihai Gâdea, mai marele Antenei 3, din care rezultă că în timpul procesului de la Curtea de Apel Bucureşti, care s-a ocupat de cazuistica Dan Voiculescu, M.G. l-a sunat pe primul ministru al ţării, (V.V.P) pentru şuete, pe teme pe care instanţa de referinţă lucra. Faptul că respectivul post media a avut acces la un fir de comunicare directă, la orice oră din zi sau din noapte cu V.V. P., şi că acesta avea asigurate raporturi, atât de lesnicioase, cu şeful executivului român, spune multe.
Este înafara oricărei discuţii că PSD-ul, al cărei politică activă de la începutul deceniului doi, al mileniului de faţă, s-a realizat eminamente pentru demonizarea unui singur om, nimeni altul decât preşedintele ţării, a socotit că hotărârea curţii de apel este un alt eveniment, numai bun de a-l diaboliza pe Traian Băsescu, drept care şi-a pus în lucru maşinăria de dezinformare şi aţâţare a populaţiei împotriva ordinii de stat.
INVENTAR:
.1Alin Marina, consultant al Primului Ministru, postează pe Facebook mesajul online prin care cheamă populaţia la o manifestare, blândă, dar necesar a crea nelinişte şi partizanat pro Ponta în rândul electorilor ce se vor prezenta la urne în 2 noiembrie 2014.
2.Codrin Ştefănescu, secretar general al P.S.D. a lansat invitaţii la „Plimbarea duminicală” pusă în scenă de către înveninatorii opiniei publice, îi numim pe Mihai Gâdea; Mircea Badea şi Radu Tudor.
3. O regăsim, ca guristă, la evenimentele din jurul Palatului Cotroceni pe Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei, vicepreşedinte al PSD., persoană ce optând pentru activism psd-ist şi-a şifonat grav rangul şi demnitatea de „a fi Doamnă”.
4. Este prezentă între demonstranţii plimbăreţi senatoarea Gabriela Firea, participantă la manifestare din două motive, primul fost gazetar al antenelor lui Voiculescu, respectiv salariată a postului otrăvit de media, şi în al doilea rând de senator PSD.
5. S-a strecurat şi informaţia prezenţei unor haidamaci de prin Teleormanul lui Liviu Dragnea, aduşi cu autobusele ca lucrurile să cuprindă nu doar mizeria adorativă a consumatorilor de otravă scuipată bucureşteni cât de pe un areal cât mai extins.
6. Utilă acestei demonstraţii este relatarea şi documentul plasat pe sticlă de către Ioan Măriuţă din Oraşul Victoria, judeţul Braşov, persoană care a fost incitată să participe la mizeria duminicală prin documentul pe care-l postăm:
„40727036822 – Duminică începând cu ora 17 are loc „Plimbarea libertăţii” la Palatul Cotroceni. Răspunde la acest SMS chiar şi cu un beep şi confirmaţi prezenţa dumneavoastră acolo.”
Aşa dar avem la vedere mâna lui Victor Viorel Ponta şi al partidului pe care-l conduce. Faptul că nu s-a implicat ca persoană privată ci ca şef al executivului vădeşte cantitatea de mizerie ce-i caracterizează comportamentul. Îl ştim hoţ (plagiator), îl descoperim acum şi ca un demn urmaş al lui Ion Iliescu, care a chemat doar o categorie profesională, minerii, în timp ce la murdăria duminicală din 10 august 2014 când atât personal, cât şi prin colaboratorii personali partidul în fruntea căruia se află dă o dimensiune mult mai mare murdăriei comise decât I.I.
PLIMBAREA ŞI COMPLICITATEA AUTORITĂŢILOR
Privitor la susţinerea mincinoasă că pretinsa plimbare ar fi fost o mişcare spontană, cum au acreditat autorităţile, avem dovezi infirmatoare:
1.O postare pe un mijloc de comunicare publică face Radu Tudor, jurnalist la Antena 3, care declară anterior demarării mârşăviei: „O serie de jurnalişti de la Antena 3 organizează Duminică un protest la Palatul Cotroceni”. Şi întrebarea adresată ascultătorilor: „Voi ce faceţi?”, constituie, evident invitarea în direct aţării la dezordini. Asistăm aşadar la o asumare prin script public a împrejurării că „plimbarea duminicală a fost un eveniment public, organizat de către postul media Antena 3, în complicitate cu primul ministru al ţării, cu complicitatea consultantului acestuia, Alin Marina, cu serviciile lui Liviu Dragnea, Codrin Ştefănescu, Ecaterina Andronescu, Gabriela Firea şi alţi înalţi reprezntanţi ai partidului roşu (PSD).
Că a fost un eveniment de incitare a opiniei publice, de instigare la violenţă împotriva ordinii legale, o dovedeşte modul complicitar în care jandarmeria, nevăzută la eveniment, poliţia refuzând intervenţia pe considerente de necompetenţă, ne-o dovedesc
inadmisibilele raporturi de ocupare a demnităţilor publice prin raporturi de afinitate familială. În acest sens:
Ministrul Administraţiei şi Internelor, Gabriel Oprea, afin, în calitate de naş de cununie a primului ministru, după toate probabilităţile a trasat cuvânt de ordine ca mişcarea publică de incitare a spiritelor, neautorizată, să fie lăsată să-şi dezvolte duratele, fără a exista interesul ca organizatorilor să li se ceară autorizaţia, fără să intervină împotriva celor ce s-au dedat la violenţe.
Apelul telefonic din timpul evenimentelor operat la conducerea Jandarmeriei Capitalei din, „Atenţie!”, Oraşul Victoria de către Ioan Mariuţă căruia i se oferă asigurări fals liniştitoare, că se consumă o mişcare spontană, în condiţiile în care o analiză chiar şi superficială a informaţiilor ajunse prin mijloace media, şi la care am făcut şi noi referire, cum că acolo aveau loc acte violente de o imoralitate şi ilegalitate din structura faptelor extrem de grave, dovedeşte contrariul.
REVINE SINDROMUL ANTONESCU?
Într-un articol „De la extaz la agonie –Triumvirii”, publicat de noi pe această pagină de facebook la 25 mai 2013, arătam condiţiile în care pe mâna Voiculescu, Ponta, Antonescu, ia fiinţă Uniunea Social Liberală, prin care preşedinţii a două partide (PSD şi PNL) îşi împart funcţiile după ajungerea la putere, primul (Ponta) îşi asumă şefia executivului iar al doilea (Antonescu) prezidenţia. În discuţiile publice ce au avut loc în ultimele luni ale procesului Voiculescu-I.C.A., cel dintâi şi-a arogat calitatea de iniţiator al alianţei USL. Nu-l contrazicem dar nici nu garantăm că ar fi avut un rol atât de hotărâtor, dar băgăm mâna în foc că a fost extrem de interesat şi a avut o contribuţie care putea fi hotărâtoare. Pe măsură ce lucrurile marşau înspre data alegerilor prezidenţiale, vocile din PSD cereau ritos încălcarea angajamentului stabilit la încheierea alianţei privitor la împărţirea demnităţilor în stat, şi a devenit din ce în ce mai limpede că Victor Viorel Ponta îşi doreşte Palatul Cotroceni, astfel că a luat hotărârea ieşirii în faţă. A determinat o criză pe care PNL-ul n-a înghiţit-o şi alianţa USL s-a rupt, iar odată produsă mişcarea pe care noi o scontam încă din 25 mai 2013 (vezi De la extaz …), iar acum în luna Domnului August 2014 Partidul Social Democrat l-a promovat pe Victor Viorel Ponta candidat la prezidenţiale. Marea păcăleală prin care Victor Viorel Ponta a ţinut alături de el Partidul Naţional Liberal la toate abuzurile şi mârşăviile comise cu promisiunea că PSD-ul va susţine la prezidenţiale pe Crin Laurenţiu Antonescu este numită de către noi „Sindromul Antonescu”.
În 4 august 2014 am postat pe această pagină articolul „Partidul Şperaclu”, prin care am învederat cum a adus Dan Voiculescu partidul său la guvernare, care sunt miniştrii pe care i-a impus partidul său de 1-2% (Codruţ Şereş Daniel Constantin) primul la economie iar al doilea la agricultură, precum şi pârâul monetar ce i-a căzut în portofoliu din energia electrică ieftină, în cazul primului, şi din arendarea miilor de hectare la al doilea.
Cu titlu de paranteză: am luat act de bănuiala lui Robert Turcescu care a avansat ştirea că Mihai Gâdea, director executiv la Antena 3 va participa în calitate de candidat independent la alegerile prezidenţiale. Ei bine ceea ce părea atunci un zvon a ieşit plenar la lumină cu ocazia „Plimbării Duminicale” din 10 august 2014, când s-au împărţit tabele pentru semnăturile necesare lui Gâdea în vederea înscrierii candidaturi sale la BEC.
Evenimentul nu ne miră însă ne dezvăluie unul din ultimele planuri ale lui Dan Voiculescu, acela de a-şi impune debitorul (n.n. Mihai Gâdea figurează în declaraţia de avere a lui D.V. ca fiind debitorul acestuia cu sute de mii de euro.) la Palatul Cotroceni, evident pentru a deveni păpuşarul şi a celei mai înalte funcţii în stat, aşa cum a tras sforile pentru a-şi îngrăşa buzunarele în cazurile Şereş şi Constantin a se vedea (facebook- 4 august 2014 Partidul Şperaclu). Cât priveşte puterea electorală a lui Dan Voiculescu, cititorii noştri să reflecte la modul în care a exersat imperiul media a lui Voiculescu inducerea candidatului Mircea Diaconu , dintr-o persoană fără şanse în ales la Parlamentul European.
Am pus în pagină Sindromul Antonescu legat de ceea ce numeam acontarea Antenei 3 de către Victor Viorel Ponta în vederea susţinerii candidaturii sale la prezidenţiale, prin tragerea sforilor post 7 august (n. pronunţarea de la Curtea de Apel Bucureşti) şi „marii mârşevii” din 10 august, Plimbarea Duminicală, pentru că în planurile Antenei 3, susţinerea lui Ponta contravenind intereselor instituţiei este o promisiune „de încălcat” în frumosul stil Ponta, cunoscut de acum.
Iar acum o paranteză. Pentru banii pretins împrumutaţi lui Mihai Gâdea şi a păpuşii de la Agricultură Daniel Constantin, zis „Ăla Micu”, şi al altora, cum le numim noi, împrumuturi strategice, de bună seamă Dan Voiculescu s-a înarmat cu hârtii. Dar ca în basmele cu proşti: „Ce ar fi ca aceste împrumuturi să nu fie reale ?” Să fie doar nişte hârtii de complezenţă pentru a-şi acoperi disponibilul bănesc, grija să nu ocazioneze un control a averii. Băieţi buni. Gâdea şi Constantin au semnat, Voiculescu şi-a liniştit conştiinţa privitor la ceva sume ce trebuiau spălate. Acum însă după pronunţarea hotărârii când victima înfracţiunilor lui D.V. , respectiv statul român trebuie să-şi recupereze paguba, lui Constantin şi Gâdea le cam tremură ceva, de teamă ca nu cumva statul să ia de la ei ceva ce n-au primit niciodată de la Voiculescu. Iată de ce la plimbarea duminicală, Mihai Gâdea, chiar dacă era gardat de ceva băieţi puternici, avea ceva umbre pe chip. Să nu creadă cumva cititorul că umbrele acelea ar fi de ruşine, pentru că dacă ar fi existat ceva disponibilitate pentru un astfel de sentiment, Gâdea n-ar fi jucat atât de murdar la Antena 3.
ULTIMA MINCIUNĂ MARCA PONTA
Îmi rog cititorii care au urmărit evenimentele de după pronunţarea hotărârii din 7 august 2014 de la Curtea de Apel Bucureşti să încerce să şi-l reamintească pe Victor Viorel Ponta în strădania sa de a infuza în public că instanţa ar fi atentat la postul de emisie Antena 3, şi că el se simte dator să le asigure jurnaliştilor de acolo, spaţiul de lucru şi că atâta timp cât va fi preşedintele celui mai mare partid, şi prim ministru se va îngriji ca Antena 3 să emită şi că va asigura libertatea de expresie şi siguranţa jurnaliştilor săi, precum şi a tuturor jurnaliştilor români. În linii mari aceasta a fost prestaţia sa. Numai că afirmaţia că confiscarea priveşte postul şi nu imobilul este o gravă diversiune , iar gravitatea ei derivă din înălţimea funcţiei de la care a fost aruncată în spaţiu. După diversiune asistăm la minciună. Spunea că prin actele sale de putere garantează siguranţa tuturor jurnaliştilor români.
A trebuit să treacă doar trei zile pentru ca o ţară întreagă să asiste la agresarea jurnalistei Mădălina Dicu în faţa Palatului Cotroceni, în aşa numitul eveniment spontan în care cuvântul de ordine, vezi „finul Ponta”, naşul „G.Oprea”, generalul … „Comandant al Jandarmeriei”, chestorul şef al Poliţiei Capitalei, să joace tabinet şi să se îngrijească ca Plimbarea Spontană să-şi poate desfăşura în linişte agresivităţile. Au trecut ore bune de la eveniment şi nu s-a auzit nimic despre demisii, despre demiteri, despre sancţionarea sălbaticei plimbări operată întru cârdăşie în beneficiul celui mai mare infractor postdecembrist.

11 august 2014

Tiberiu Vanca

vineri, 8 august 2014

Balada lui felix

“Măi, Felix, unde te duci?” 



Balada lui felix


Doamne, câtă durere, antenele plâng,
Felix este trist și brățările-l strâng.
Plânge domnu’ Gâdea, Mircea Badea suspină
și Dana Grecu, mamă, în direct leșină.




Refren:
Măi Felix, unde te duci, măi?
La răcoare să ai duș, printre gratii reci și rele scapi săpunul, ai belele..
Cine te mai pupă-n fund, măi?
Poate Andrei Ursu în gând, Alessandra Stoicescu sau chiar Răzvan Dumitrescu.

Te așteaptă Gigi, te-așteaptă cu drag,
Să jucați o tablă la celulă-n prag.
O să mănânci ca prințu’ humus și tabouleh
Și toți deținuții o să te ia la …

Refren:...

marți, 5 august 2014

PARTIDUL ŞPERACLU & Tiberiu Vanca

PARTIDUL ŞPERACLU

Vieţuitoare cu raţiune, omul şi în general omenirea este plenar angajat(ă) în a-şi îmbunătăţi mijloacele prin care operează, pentru supravieţuire şi în ordine pentru achiziţie de valori şi bunuri materiale. În lucrarea de astăzi ne vom referi la capacitatea achizitivă care se poate materializa printr-o seamă de operaţii, cărora le vom spune instituţionale. Cel dintâi mijloc de dobândire de valori şi bunuri materiale este munca, instituţie lucrativă ce angajează puterea fizică angajată în efort de pe urma căreia rezultă fructe ce fie pot asigura consumul fie pot fi valorificate pentru a fi transformate în capital, iar odată ajunse capital concură la multiplicarea bazei materiale producătoare de fructe, şi se transformă în avere. Munca, însă, presupune un proces anevoios, iar omul este de foarte multe ori grăbit, iar ajuns într-o astfel de stare are la îndemână o altă treaptă licită de a obţine valoare şi plus valoare, treaptă pe care o vom numi speculativă. Cum însă multiplicarea avuţiei pe căi speculative presupune şi riscuri, dintre care amintim investiţia ce poate, însă, eşua fără posibilitate de a recupera capitalul pus în joc, iar în astfel de cazuri subiectul poate deveni falit. Urmează, în ordine, mijloacele ilicite de accedere la capital sau de rotunjire a patrimoniului, dintre care amintim, furtul, delapidarea, înşelăciunea, abuzul etc. mijloace, institute, din categoria ilicitului ce se pun în mişcare cu asumarea a ceea ce se numeşte răspundere. Această ultimă categorie poate scoate în faţă subiecţi realizaţi numai în măsura în care mijloacele ocultate de dobândire nu au atras atenţia şi au determinat închegarea unui patrimoniu, de la îndestulător până la cel supraspornic, cel ce se constituie în posesiuni extinse, în averi de foarte mari proporţii. În rândurile ce urmează ne vom ocupa de o tehnică aparte de a pune în mişcare ilicitul, pentru că trebuie să spunem că omul este o vieţuitoare perfecţionistă, şi a dobândit această calitate prin aceea că caută soluţii, îmbunătăţeşte soluţiile existente, sau aplică tehnici compozite care să-i permită să rupă din avutul altuia, fără a fi observat, fără a i se depista urma sau care să întârzie sau să anuleze tragerea sa la răspundere pentru ilicitul operat.
Avem în vedere un campion insolit de operare în domeniul antisocialului cu finalitatea creării unui imperiu financiar de proporţii. Îl numim, pe, de acum, controversatul Dan Voiculescu care a uimit odată organele de ordine şi luptă împotriva antisocialului şi a lăsat cu gura căscată, evident de uimire, întreaga societate naţională. Deţinător de importante împuterniciri economice înainte de ’89 privind mânuirea fondurilor securităţii, intră în „gura-lumii” privind dispariţia fondurilor lui Ceaşescu. Mai exact post decembrie a fost angajată o comisie de experţi internaţionali pentru depistarea fondurilor de referinţă. La încheierea lucrărilor comisia a lăsat cuvânt de ordine „arestaţi-l pe Voiculescu”. Împuterniciţii cu ordine a vremii de referinţă fie nu au îndrăznit fie a picat vreun cuvânt de la înălţimile puterii şi pista indicată de specialiştii străini nu a fost luată în serios. D.V. a pus în valoare un trust mediatic şi a dobândit pe somnul abulic a celor însărcinaţi cu ordinea o imensă putere financiară. Şi a devenit un harnic achizitor de puteri financiare prin devalizarea statului român. Instrumentul folosit a fost un partiduleţ de 1-2% din sondaje şi capacitatea de a influenţa climatul politic prin puterea imperiului său mediatic. Ne referim la Trustul Intact ce are în compunere posturi de televiziune (A 1; A2; A3), plus câteva de divertisment, precum şi cotidiene cum este „Jurnalul Naţional” şi altele. Interesaţi de scuipăturile ce se administrau pe posturile sale de televiziune, de lătrăii acestor guri de foc, societarii de stânga, respectiv PSD şi obedientul zis liberal al acestora PNL au luat sub cupola lor şi partiduleţul, la început „Umanist”, mai apoi „Conservator” şi în felul acesta Dan Voiculescu dobândeşte un cuvânt , ca de partid de temut, în politica românească. Să ne amintim de triumviratul autor al loviturii de stat din 2012 (Ponta; Antonescu; Voiculescu), să rememorăm ieşirea televizată a diabolicului D.V. care în vara lui 2012 a anunţat la public programul pe zile şi ore a suspendării Preşedintelui Ţării, de declaraţia „Până nu avem Justiţia nu avem puterea”. Ce s-a întâmplat după 2012 până în zilele noastre dovedeşte angajarea partidului roşu aliat cu partidul de buzunar al lui Voiculescu, întru cucerirea justiţiei, transformarea acesteia într-o pârghie la mâna politicului şi salvgardarea intereselor marilor căpuşatori ai avuţiei publice printre care şi Dan Voiculescu, în sensul de a face justiţia inoperantă în raport cu interesele acestora. O singură personalitate de pe eşichierul politic, îl numim pe Traian Băsescu, a citit jocurile lui Dan Voiculescu şi repudiindu-l cu nominarea „soluţie imorală” a încercat din răsputeri să-l scoată de pe scena publică şi-n mare parte a reuşit.
Că Dan Voiculescu a fost unul din marii prăduitori ai avuţiei publice este de necontestat. A devalizat Ţara cu „Partidul”. Aţi citit bine. Partidul Conservator a fost un eficace instrument pentru rotunjirea imperiului financiar a lui Dan Voiculescu prin acte ilicite.
Să ne referim la:
Actul I: Punându-şi la dispoziţia stângii imperiul său mediatic, respectiv antenele I la III – ajunge la putere. În primo tempo solicită ca pupilul său, preşedinte de faţadă a Partidului, nu reţinem dacă era Umanist sau Conservator, în acel timp „Codruţ Şereş” să fie numit ministru al economiei. Odată instalat la economie Codruţ Şereş , pe obligaţiile obscure ce le avea faţă de păpuşarul său, îi netezeşte lui Dan Voiculescu, oportunitatea de a sifona, ca „în codru” sume imense prin înscrierea acestuia între „băieţii deştepţi”. I se concesionează energie electrică ieftină, produsă de către hidrocentrale, pe care acesta o desface pe piaţă la preţuri care să-i asigure venituri imense.
Actul II. Aceiaşi mişcare în 2012 când puterea executivă trece în mâna U.S.L-ului prin care înţelegem înfrăţirea întru crime împotriva României, cu linie de adjudecare a justiţiei a Partidului Social Democrat, alături de Partidul Liberal şi Partidul Conservator, partidul de buzunar P.C. a pretins un post guvernamental care trebuia să-i netezească lui Dan Voiculescu drumul spre a deveni cel mai mare moşier al României. Este vorba de Ministerul Agriculturii, în fruntea căruia este aşezat debitorul lui Dan Voiculescu, obscurul Daniel Constantin, supranumit „Ăla Micu”. Odată cu instalarea la agricultură a lui Daniel Constantin, lui Dan Voiculescu i se netezeşte calea pentru dobândirea prin arendă de la Administraţia Domeniilor Statului (ADS) o suprafaţă de 2000 de ha. în zona Călăraşi şi alte în jur de 2000 ha. de la Academia Română , separat alte importante suprafeţe în judeţele Mureş şi Constanţa.
Facem menţiunea că terenurile din Călăraşi se situează la vârful, vârfurilor de calitate a terenurilor agricole ale României, iar arendarea s-a făcut la echivalent de grâu recoltat, de câteva sute de kilograme la hectar în condiţiile în care productivitatea pe acele terenuri se ridică la ordinul multor mii de kilograme la hectar.
*
În mod obişnuit, încălcătorii de lege, respectiv infractorii îşi perfecţionează mijloacele de operare, întru comiterea de acte antisociale, caută soluţii, pun în mişcare tehnici care să-i facă imbatabili iar unii din ei devin celebrii prin mijloacele prin care operează. Credem că performanţa spargerii în dauna avuţiei publice operată de către Dan Voiculescu prin intermediul „Partidului Şperaclu” va fi greu de doborât cel puţin în viitorul apropiat, iar prin orginalitatea mijlocului de operare performanţa sa este demnă de cartea recordurilor.

4 august 2014-

Tiberiu Vanca

marți, 29 iulie 2014

Arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii.


"Mintea tulburată cugetă fățarnic şi scorneşte minciuni pentru a se împotrivi adevărului; numeşte lumina întuneric şi întunericul, lumină, dreptatea, nedreptate şi nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptăţi pe aproapele său. De la faţa lui lipseşte ruşinea, orice bună-cuviinţă l-a părăsit; deşi este dat pe față, nu se ruşinează şi deşi este arătat ca fiind mincinos, nu roşeşte; face făgăduinţe aproapelui şi le încălcă; ceea ce astăzi mărturiseşte a fi adevărul, mâine va adeveri ca fiind minciună, şi ce condamna ieri a fi nedrept, astăzi susţine ca fiind drept". (Sfântul Nectarie din Eghina)


Psihologii susţin că, în general, mincinoşii nu îşi mişcă mâinile şi picioarele prea mult, fac gesturi rezervate, repetă de multe ori aceeaşi frază, dau răspunsuri scurte şi lipsite de detalii, formulează cu întârziere un răspuns şi ezită mult. În plus, ei simt mereu nevoia de a se distanţa de propria minciună, adoptând un limbaj impersonal. Prin urmare, persoanele care recurg la minciuni au tendinţa de a folosi cât mai des cuvinte precum „eu” sau „al meu” şi de a înlocui numele indivizilor implicaţi cu pronume.
Mai mult, un mincinos va încerca să rămână în „zona ambiguităţii”, evitând să dea răspunsuri complete, dând mereu acelaşi răspuns sau chiar răspunzând cu o întrebare.

Iată câteva metode concrete prin care putem identifica un mincinos:

1. Putem să îi determinăm pe interlocutorii suspectaţi de minciună să spună povestea invers, începând de la final şi până la început, pas cu pas. În acelaşi timp, ar trebui să ne cerem să ne dea cât mai multe detalii, să punem întrebări deschise care să-l determine să vorbească cât mai mult, să formeze informaţii complexe.
De asemenea, întrebările generale sunt puse primele, pentru ca apoi ele să fie urmate de cele specifice. Mici pauze în vorbire l-ar putea face pe cel din faţa noastră să se simtă obligat să umple golurile, aşa că putem da din cam aprobator aşteptând ca acesta să mai adauge detalii.

2. Deşi oamenii care mint încearcă să nu vorbească prea mult, ei tind să dea justificaţii spontane pentru ceea ce spun fără a li se cere asta.

3. Uneori, aceste persoane sunt tentate să repete întrebarea care tocmai li s-a pus pentru a mai câştiga timp. Aşadar, în timpul unei astfel de discuţii nu ar fi rău să fim atenţi la acest aspect.

4. În acelaşi timp,  mincinoşii încearcă să citească interlocutorul pentru a vedea dacă acesta îi crede sau nu. Prin urmare, dacă persoana în cauză este bănuită ea va căuta să obţină aprobarea interlocutorului la fiecare pas.

5. Adesea, persoanele care recurg la minciuni, mai întâi îşi construiesc povestea neadevărată, motiv pentru care la început vor povesti mai rar. Apoi, odată ce au creat un fir al naraţiunii vor vorbi din ce în ce mai repede şi mai stăpâni pe sine.
Oamenii care spun adevărul nu se grăbesc când vorbesc şi nu îşi schimba luxul cuvintelor pe durata unei fraze. Însă indivizii care spun un lucru neadevărat vorbesc lent, pe măsură ce ţes minciuna, având grijă în acelaşi timp să urmărească reacţia celor din jur.

6. De asemenea, oamenii necinstiţi au tendinţa de a lăsa frazele neterminate, de a-şi strânge buzele atunci când li se pune o întrebare dificilă sau de a se juca cu părul.
Atunci când un presupus mincinos gesticulează spre sine, şi nu spre exterior, atunci el dă semne că încearcă să îşi înşele interlocutorul.

7. Atunci când oamenii care spun adevărul sunt acuzaţi pe nedrept că mint ei sunt dispuşi să dea şi mai multe detalii pentru a-i convinge pe cei din jur de nevinovăţie. În schimb, persoanele care mint evită să dea detalii, iar dacă este nevoie vor apela la un fel de şantaj emoţional pentru a nu fi nevoiţi să continue discuţia.

8. Atunci când primesc întrebări dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie un timp foarte scurt, pentru a părea că stau prea mult să se gândească.


În majoritatea societăţilor – inclusiv în cele ale furnicilor, albinelor, delfinilor şi maimuţelor antropoide –  indivizii descoperiţi că prioritizează propriul interes în defavoarea grupului sunt pedepsiţi. Natura are multe mecanisme prin care se asigură că toată lumea cooperează!!!




luni, 28 iulie 2014

Gânduri de seară............


La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercînd, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumînare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.

Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngînare mută între ele,
Mîhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.

De cîte ori, trăite, ai murit?
Mîhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfîrşit. (Tudor Arghezi)


duminică, 27 iulie 2014

La fel ca-n teatru scena lumii este.......


La fel ca-n teatru scena lumii este.
Jucăm într-un balet fără de veste:
Când cineva ar vrea fierbinte
Să-şi facă drum spre titluri mai propice,
Nu-i bai să-şi obosească mintea -
De-ajuns piciorul să-şi ridice.


......................

Te-apasă greu urâtul... Şi n-ai cu-i să-ntinzi mâna
Când sufletul vuieşte de furtuni.
Dorinţe?... Nu-i zadarnic să tot doreşti într-una?
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!

Să iubeşti?... Dar pe cine?... Vremelnic, n-are rost,
Iar veşnic, greu e să găseşti iubire.
Te uiţi în suflet: nu e nici o urmă din ce-a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire.

Ce-s patimile? Boala lor minunată trece
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz;
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi rece,
Vezi că-i o glumă fără nici un haz.

......................


Dar uit de tot ce-n juru-i culoare şi venin,
Şi amintirea-n timpuri mă poartă-acum senin,
În zbor sublim, ca un lăstun ceresc-
Mă văd copil prin locuri de-a pururi îndrăgite,
Văd sera din livadă cu ziduri văruite,
Şi lângă iazul verde, conacul boieresc.......(Mihail Lermontov)





Mihail  Lermontov (n. 15 octombrie 1814 -  d. 27 iulie 1841) a fost un scriitor rus.


În scurta lui viaţă a fost un duşman declarat al ţarismului, al asupririi şi nedreptăţii, întreaga lui operă fiind un aspru şi necruţător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier şi pară viciile societăţii contemporane şi nedreptăţile acesteia, propovăduind iubire şi adevăr, Lermontov şi-a afirmat înalta lui concepţie despre rolul poetului şi poeziei. Prigoana celor satirizaţi de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină.

Poetul se vede înconjurat "de-o …gloată cu fel de fel de inşi
Cu vorbe şi zorzoane în lumea lor deprinşi,
Cu muzică şi dansuri şi minciuni.
Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle,
Sub masca unor oameni cuviincioşi şi buni." (1ianuarie-1840)

De aici izvoraşte spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, "lovit cu pietre şi alungat de cei din preajma-mi răi la fire, în ochii cărora citeşte doar patimă şi răutate".... Şi-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu. "Profetul"-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciună şi falsitatea societăţii privilegiate, nu are la Lermontov substanţa intimistă a singurătăţii voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescentă a pasiunii, se consuma într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertăţii, ale dreptăţii şi egalităţii dintre oameni.
În ultimii ani ai vieţii 1840-1841, conflictul dintre poet şi despotismul ţarist se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca şi marele său premergător Puşkin, îşi va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleşit de amărăciune, luându-şi rămas bun de la acea "Țară de robi şi de stăpâni sătui". Lira lui Lermontov, cu rezonanţe adânci şi bogate, a vibrat pentru tot ce este simţire înaltă şi gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factură revoluţionară, poetul şi-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel şi generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

joi, 24 iulie 2014

Cînd vinovatul e nevinovat.


După întînirea de la Cotroceni a premierului (însoţit de ministrul său de Finanţe) cu preşedintele ţării, nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Nu te poţi supăra pe o insuficienţă.
Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală. Nu te poţi supăra – să zicem – pe o amoebă. Or, în cazul de faţă, avem de a face cu un personaj fără portret recognoscibil: nu evoluează prin opţiuni raţionale, ci prin tropisme de conjunctură.
Cînd inapt şi ţîfnos ca un repetent obraznic, cînd pompos ca un pionier distribuit, la sfîrşit de an, în rolul lui Mihai Viteazul, cînd drăgălaş ca o cadînă, cînd burzuluit ca un miliţian proaspăt crescut în grad, cînd glumeţ ca un băieţel din grupa mare, cînd solemn ca un lider planetar, Victor Ponta reuşeşte o stranie performanţă de minus-existenţă, un apogeu al lui „fără“: fără experienţă, fără prestigiu, fără competenţe specifice, fără prea multă minte, fără prea mult caracter, fără haz, fără simţul răspunderii, fără conştiinţa nenumăraţilor „fără“, care îl caracterizează.

Dar cum să te superi pe infirmitatea cuiva, pe ghinionul lui constitutiv, pe un reprezentant al pseudopodelor, aflat în curs de evoluţie lentă, mizînd, adică, pe viitor, pe baza unui trecut minimal? Nu, nu sînt ipocrit, nu fac şmechere jocuri de cuvinte. Chiar nu mai pot fi supărat pe Victor Ponta. Comportamentul lui comic de la Cotroceni ar fi putut fi relativizat printr-o abilă, sau măcar cuviincioasă, manevră de repoziţionare. Dar în loc să se eschiveze prin umor, sau printr-o explicaţie decentă, sau printr-o curajoasă recunoaştere a greşelii, a preferat (cuvîntul nu e chiar potrivit, pentru că „a prefera“ implică reflecţie şi discernămînt) a preferat, deci, retorsiunea infantilă: a invocat „familia de infractori“ a preşedintelui, prostul său accent englezesc, „înscenarea“ nedreaptă la care a fost supus (deşi nu l-a silit nimeni să joace în acest film şi mai ales să joace atît de prost).

O altă tentativă de eschivă a fost „mîndria“ personală: „nu m-am dus să dau socoteală!“ În fine – ce s-o mai lungesc? – omul e mereu pe picior greşit, dar cu un fel de „spontaneitate“ aproape candidă. De aceea, repet, nu mă (mai) pot supăra pe el. Mi-ar părea chiar rău să-l întristez cu vorbele mele, în cazul că i-ar ajunge la ureche. Să ne gîndim: cîţi dintre noi ar face faţă mai bine, dacă, peste noapte, ar fi trecuţi, din cursul primar, în ultimul an de facultate? Dacă din debutanţi în materie de jurisprudenţă, ar deveni, dintr-odată, preşedinţi de mari firme sau bănci internaţionale? Nu. Victor Ponta nu e vinovat! Face şi el ce poate, ce-i îngăduie vîrsta, educaţia, vanitatea şi soarta… Problema este că, pur şi simplu, nu e la locul lui.

Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid.

Cineva e vinovat, totuşi. Grav vinovat! Mai întîi Partidul Social Democrat. E de neînţeles cum cel mai mare partid postrevoluţionar, populat de suficiente figuri pregnante politic, experimentat în tehnicile guvernării şi în intrigăraia de partid, nu a reuşit să-şi găsească un conducător mai copt, mai consistent, mai îndemînatec. Au crezut, poate, că fac celui „promovat“ un serviciu, un hatîr stimulator. În realitate, l-au adus în pragul smintelii. I-au luat dreptul la dezvoltare organică, la creştere firească, la consolidare umană şi profesională. L-au aşezat, prematur (de fapt, cinic), într-o poziţie a cărei anvergură cerea o cu totul altă înzestrare decît aceea a unui învăţăcel ambiţios, a unui „cîrlan“ năuc, a unui trapezist cu rău de înălţime. (Ion Iliescu, autor al cîtorva memorabile portrete de politicieni din tabăra proprie ar trebui să ne explice, poate, de ce partidul Domniei Sale e atît de sensibil la „cîrlani“ şi „prostănaci“). Pe scurt: nu Băsescu, nu Crin Antonescu, nu televiziunile şi gazetele „băsiste“ îi fac cel mai mare rău lui Victor Ponta. Cel mai mare rău i l-au făcut deja camarazii lui de partid. Dacă i-ar preocupa, cu adevărat, viitorul lui, l-ar scoate o vreme din joc, l-ar retrimite la antrenament. Iar admiţînd că, pentru dînşii, Victor Ponta e un lider politic de neînlocuit, măcar să nu-l împingă spre demnităţi care angajează destinul ţării.

Un al doilea potenţial vinovat pentru această dramă a inadecvării la care asistăm zi de zi riscă să devină electoratul majoritar. Cu toate nefăcutele de care se face răspunzător, cu toate eşecurile unei guvernări care a promis neruşinat de mult, ştiind (sau nu?) că nu va putea împlini ce-a promis, sondajele curente îl dau pe Victor Ponta drept favorit al cursei pentru preşedinţie. Trăim, aşadar, într-o ţară în care Ceauşescu e socotit cel mai bun preşedinte al României din ultimii cincizeci de ani (unii – potrivit unui sondaj din mediul rural – îl vor chiar sanctificat), trăim într-o ţară în care 60% din populaţie regretă comunismul şi, iată, într-o ţară care înclină să-l instaleze la vîrf pe Victor Ponta. E o situaţie pe care nu îndrăznesc s-o comentez. Nimeni nu se poate substitui voinţei naţiunii şi nimeni nu poate transforma opţiunea unei majorităţi în culpă. Pe de altă parte, dacă avem (sau vom avea) ceea ce vor cei mai mulţi dintre noi, atunci nu ne rămîne decît să învinovăţim stelele, conspiraţia mondială, pe turci şi pe fanarioţi, pe ţigani, pe unguri şi pe evrei. Sîntem victimele de serviciu ale Europei. Dar măcar ne alegem conducătorii care ne plac!
 (autor : Andrei Pleșu)






Machu Picchu, "orașul pierdut al incașilor".


Machu Picchu este un sit incaș situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite  de către  Hiram Bingham, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, care a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.
Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.
Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.


Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.
Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al incaşilor".
Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.



Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului - nu se știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene.


Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" construcțiilor de drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era - arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.


La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.


De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.


Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de "autostrăzi" în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu încă... Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.





















Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More