luni, 26 ianuarie 2015

Posibilele consecinţe ale victoriei stângii elene.



A vrut Churchill, după război, să salveze Grecia de comunizare? De a deveni prada lui Stalin? Comuniştii au ajuns, iată, într-un târziu, la putere. A-nvins populismul, cu efecte potenţial cataclismice pentru europeni.

Victoria radicalilor Syrizei, a extremiştilor de stânga şi de dreapta în alegerile greceşti e, în primul rând, responsabilitatea electoratului elen. Grecii au optat liber şi în cunoştinţă de cauză.
Mulţi au ales ura, crezând că votează un populist simpatic. Iar dezastrul rezultat, pentru care Europei îi revine o parte din vină, riscă, politic, să fie abia la început, chiar dacă UE e net mai bine pregătită economic să facă faţă unui “grexit”, unei iesiri a Greciei din zona euro, decât a fost cu nişte ani în urmă.


De Europa şi modul ei de se raporta la Syriza, la noul executiv elen şi la revendicările lui vor depinde, în mare măsură, dimensiunile finale ale reizbucnitei crize. Care părea pe cale de a se rezolva, pe măsură ce programul de austeritate şi reforme introdus în Grecia prin grija troicii, formate din UE, FMI şi Banca Europeană începuse, în fine, să dea rezultate şi să scoată economia elenă din marasm.

Grecilor, acest progres li s-a părut prea lent şi prea puţin suficient. Ura pe strânsul curelei şi vrăjmăşia pe ţările prospere, în special Germania, care au impus programul de austeritate, a explodat în ultimii ani. A detesta nordul şi vestul Europei a devenit un soi de sport naţional ca oina la români, însă mai popular, şi n-a putut fi atenuată suficient şi-n timp util spre a se evita cataclismul electoral.

În Europa toate extremele exultă. Populiştii de stânga şi de dreapta îşi freacă mâinile de bucurie din pricina victoriei stângii radicale de la Atena. Or, în urma ei, atât moneda euro, cât şi democraţia europeană sunt în mare pericol. Iar europenii, care, în privinţa Greciei, se zbat în prezent într-o dilemă similară celei în care s-au aflat acum câţiva ani, au numeroase motive să-şi facă reproşuri.
Prea mult timp, responsabilii europeni au idolatrizat moneda comună şi au ridicat menţinerea Greciei în uniunea monetară la rangul unui comandament sacrosanct şi intangibil. Perpetuarea pretenţiei potrivit căreia prezenţa Atenei în zona euro constituie o dogmă în care n-am avea de ales decât să credem cu maximă pioşenie, una, de a cărei respectări scrupuloase ar depinde, chipurile, viitorul şi bunăstarea întregii Europe a întreţinut la greci varii pretenţii câtuşi de puţin realiste.

După ani în care i-au înşelat pe europeni ducând o viaţă de lux şi de huzur, grecii se treziseră cu ani în urmă în faţa falimentului de stat, din care Europa îi salvase, cu singura condiţie de a economisi şi de a introduce reforme. Nu e nefiresc ca, după ani de „vaci” scheletice, grecii să se sature, în majoritatea lor, de austeritate şi să dorească din răsputeri să revină „cele grase”, din epoca faraonică în care globalizarea părea să mai fie departe, iar europenii să poată trăi fără probleme pe picior mare.

Dar materializarea electorală a opţiunii elene în favoarea renunţării la sobrietate şi luciditate economică ar putea antrena consecinţe politice net mai grave pentru Europa decât vor mulţi să admită. În replică la succesul neo-comunist, aplaudat deopotrivă de fascişti, neonazişti, populişti de dreapta şi de stânga şi, evident, de putinişti, Europa va avea de ales între a capitula în faţa revendicărilor Syrizei, a le refuza categoric, ori a negocia un compromis. E cât se poate de probabil ca responsabilii occidentali, ca şi cei de la Atena, să încline către cea de-a treia variantă.
Dar, dată fiind nevolnicia europeană în varii crize interne şi externe, nu e deloc exclus ca oficialii de la Bruxelles, susţinuţi de stânga germană (care aplaudă cu maxim entuziasm triumful neo-comuniştilor eleni) şi de statele din sudul continentului să cedeze în faţa şantajului radicalilor greci.

Într-o atare alternativă se va lansa un semnal clar, indicându-se popoarelor europene că n-ar avea decât să se dea pe mâna unor formaţiuni extremiste şi a le propulsa la putere spre a-şi rezolva automat şi fără dureri de cap toate problemele economice. Subit, hărnicia şi asumarea unei atitudini de seriozitate economică, a reformelor şi a programelor de austeritate ar apărea ca un soi de sumum al stupidităţii, iar extremismul, ca fiind, vai, calea regală de ieşire din orice impas.
Nu e greu de imaginat ce efect cataclismic ar avea acest drum asupra sorţilor electorali ai unor partide xenofobe, rasiste şi antidemocratice din Europa, ca şi asupra şanselor de menţinere a coeziunii unei Uniuni, din care să continue să facă parte naţiunile prospere.

La capătul acestui drum Europa, oricum tot mai centrifugală, s-ar face sigur zob. Ar râde în schimb cu gura până la urechi doar Putin şi actualii aliaţi fundamentalişti şi extremişti ai Kremlinului, precum şi, în genere, toţi liderii autoritari, dictatoriali sau totalitari.

Cu toţii ard de nerăbdare să vadă Europa unită cât mai degrabă pe butuci. Cât de puternic salivează extremiştii, iată, in corpore, în reacţie la victoria Syrizei! Uitat de grecii pe care i-a salvat cândva, Churchill, europeanul, se întoarce în mormânt. (autor - Petre M. Iancu)






joi, 22 ianuarie 2015

Cum micşorează aghiotantul Ponta PSD-ul.


Din 1997 încoace, pesediştii nu au mai fost atât de agitaţi. Atunci, tot după pierderea alegerilor prezidenţiale, o grupare autointitulată „reformatoare” şi avându-l în frunte pe Teodor Meleşcanu a cerut retragerea lui Ion Iliescu şi, neavând câştig de cauză, s-a desprins din partid, formând ApR. De data aceasta, plecaţii din partid ameninţă cu două formaţiuni canibale, iar demisia lui Victor Ponta de la preşedinţia PSD este cerută nu doar de pesediştii excluşi ori pe picior de plecare, ci chiar de baronii locali, primari de mari oraşe şi şefi de CJ, adică de stâlpii partidului. Aceştia sunt furioşi că dl Ponta le impută lor eşecul lui electoral şi, drept pedeapsă, ar vrea să-i lase fără funcţiile politice. În această confruntare, şansele ca actualul lider să-şi păstreze poziţia sunt mult mai mici decât ale dlui Iliescu în urmă cu zece ani, premierul fiind, acum, pentru influenţii şefi din teritoriu, un corp străin, purtător de viruşi periculoşi pentru sănătatea lor politică şi a partidului. Mişcarea logică este să-l elimine împreună cu aceia aflaţi în prea strâns contact cu el.

Înlăturarea lui Victor Ponta - a cărui demisie a fost cerută de doi longevivi şi controversaţi baroni locali, Radu Mazăre şi Marian Oprişan – nu este însă lucru uşor. Simţind că i se pregăteşte debarcarea, preşedintele PSD şi vicele său Liviu Dragnea încearcă să amâne până la o dată nedeterminată congresul partidului, programat, iniţial, pentru luna martie. „Nu va putea fi dat jos, decât dacă ieşiţi în stradă!”, le transmite exclusul Marian Vanghelie foştilor săi colegi, fără a se afla foarte departe de adevăr.

Dl Ponta, judecând după comportamentul său, nu numai că nu pare interesat să ceară încrederea partidului, ci s-a extras din toate disputele privind persoana sa. Afişează o tăcere superioară în privinţa criticilor şi lucrează la imaginea de  „premier bun” (vezi şedinţa de guvern transmisă în direct, morala ţinută minştrilor), partener de nădejde al preşedintelui Klaus Iohannis, din al cărui cuvânt nu iese tocmai pentru a împrumuta din seriozitatea şi capitalul de simpatie al acestuia. Lipsa dialogului cu partidul s-ar putea însă să-i grăbească premierului sfârşitul.

Deocamdată, rezistenţa dlui Ponta este supusă la mari presiuni. Exclusul Mircea Geoană, de mână cu Marian Vanghelie, anunţă că vor forma Noul PSD, în timp ce prietenul său, Sebastian Ghiţă, pune de cooperativa politică Progres România. Amândouă vin să devoreze formaţiunea mamă, din care, dacă îşi fac treaba cu simţ de răspundere, va mai rămâne un trunchi uscat, pe care nu îl va mai călări nici măcar dl Ponta, atras de progresul capitalist al amicului Ghiţă. Formaţiunea acestuia din urmă, programată să-şi ia certificat de naştere pe 1 martie, pare gândită ca o barcă de savare a premierului, în caz că echipajul PSD se revoltă şi îl aruncă în apă. Iar baronii pesedişti, care nu mai pot face nicio învârteală de frica DNA, sunt necruţători. Victor Ponta, în care au investit timp şi bani, le-a înşelat aşteptările: n-a câştigat preşedinţia ţării, pentru a-i putea scăpa de dosare şi se mai dă şi curat, punându-le placa anticorupţie.

Chiar dacă scapă de mânia baronilor, dl Ponta nu-i este util PSD-ului, cât timp continuă să aibă o atitudinea aproape servilă faţă de preşedintele Iohannis. Nimeni nu-i cere să se proclame cel mai grozav, ca în trecut, ci să păstreze un pic de relief. Fiindcă orice partid, oricât de mare ar fi fost, are nevoie de un lider, nu de un aghiotant. (autor - Rodica Ciobanu)

 

Tranzit.


„Ne trebuie un guvern cu alt mod de abordare, care să fie în stare să respecte un set de reguli atât cât este necesar” a declarat președintele Iohannis în New York Times. În general, primul pas e să știi ce-ți trebuie. Reiese că guvernul Ponta nu e ce trebuie. De altfel premierul nici nu mai guvernează, cere consens și pacte și pare să fi devenit dublura (mai agitată) a președintelui. Și-a anulat președintele vizita în Moldova? Imediat, Ponta și-a anunțat o vizită-fulger la Chișinău urmată de o anulare-trăznet. Probabil și în urma discuției pe care cei doi au avut-o la Cotroceni.

Premierul o fi înțeles că e mai bine să stea să-și păzească scaunul – căci speculațiile s-au încins iar sursele zbârnâie: s-a aflat că dna Gorghiu și dl. Petrache (vechiul PNL) au avut o întâlnire de taină cu președintele în care s-ar fi stabilit traseul spre guvernare. Întrebat dacă e adevărat, Petrache a devenit sibilinic: „nu comentez, președintele are dreptul să se întâlnească oricând cu cine vrea, eu nu am fost dar să presupunem că am fost și am convenit să nu spunem, care-i problema? Să spun că da sau că nu, care-i relevanța?” Altfel spus, da sau nu, e totuna. Doar profanii mai practică asemenea discriminări.

În fond, nu lui Ponta n-a fost da lui Iohannis? Mai directă dna Gorghiu a recunoscut că a fost la această întâlnire de unde a ieșit convinsă că „guvernul e șubred trebuie să plece”. Cei care luptă pe față pentru debarcarea lui Ponta sunt chiar foștii președinți Geoană și Vanghelie care negociază pe rupte (din PSD, PPDD) cu persoane care neagă că ar fi în tranzit. Și Ghiță și-a anunțat un partid de stânga intitulat „Progres România” dar „fără Iliescu” - care a remarcat: „lui Ghiță i s-a urcat averea la cap”. Mai degrabă i-a coborât capul în buzunare. Mai nou, politicienii noștri fac partide „ca iepurii” (vorba Papei) deși n-au cu ce să le crească. Surpriza a fost că și Mazăre (îmbrăcat în civil de astă dată) a declarat că Ponta trebuie să plece: „în mod normal și onorabil, trebuie să-și dea demisia”. Cu alte cuvinte, Victore, fă pași!

După 30 de zile de mandat, președintele Iohannis a anunțat (pe FB, firește) că „a parcurs primii pași către România lucrului bine făcut: independența justiției, creșterea bugetului apărării, consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, evoluția admiterii în Schengen și reconfirmarea acțiunilor ferme la nivelul NATO”. Total, cinci pași. Patru dintre ei erau gata făcuți iar al cincilea pas (evoluția admiterii în Schengen) e în impas. Vorba lui Petrache: bine făcut, nefăcut, gata făcut, ce relevanță are? Totuși unul din lucrurile bine făcute e să nu te lauzi singur. Ar fi primul pas înainte. Iar combinația cu „noul PSD” ar fi doi pași înapoi. (autor - Tia Șerbănescu)

Charlie est ailleurs.


– Tu ce ai căutat acolo?
– Cum adică? mă nedumiresc eu. Nu era normal să mă duc şi eu să văd ce se întîmplă?
– Mda, mă rog, dar care a fost motivaţia ta?
– Eram curios... ezit eu.

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“. Erau cîţiva dintre celelalte milioane de francezi, cei care nu au participat la marş şi pe care nu îi vedem în media. Nici unul nu era însă indiferent, ba dimpotrivă. Odată lansată, discuţia lor s-a înflăcărat rapid şi, după cîteva minute, uitaseră deja de existenţa mea. Ca de atîtea alte ori, conversaţia a devenit una franco-franceză.

Am coborît la Bastille şi am făcut o coadă de peste jumătate de oră ca să pot ieşi din metrou şi să pătrund în piaţă. Cîţiva africani vindeau pe doi bani ecusoane şi postere cu Je suis Charlie. Am pornit-o pe Faubourg Saint-Antoine, lipindu-mă de cîte un grup ca să trag cu urechea, dar majoritatea vorbeau pur şi simplu despre una şi alta. Erau însă acolo, fiecare cu Je suis Charlie al său, prezenţe senine, dar ferme. La un moment dat, un grup s-a format în faţa unei clădiri ciudat de dărăpănate. Era un azil pentru refugiaţi, care tocmai fusese închis. În faţa lui – cîţiva africani şi asiatici cu pancartele lor, cerînd relocare, şi nu alungare. Un domn mai în vîrstă îi arăta furios cu degetul: „Sigur, să vă relocăm, ca pe urmă să veniţi şi mai mulţi... să ne sufocaţi... să...“ Nu aud decît crîmpeie de fraze, dar îmi este clar despre ce este vorba. Unii se apropie de grup şi îi dau dreptate domnului supărat; alţii se uită pieziş şi trec mai departe. Pe treptele clădirii, o fată de vreo 15-16 ani stă chircită, cu ochii în gol şi un carton în braţe, pe care scrie Moi j’y suis pour rien – eu n-am nici o vină...

Am mers la pas mai departe, dar curînd coloana s-a oprit. Ne-am dat seama cu toţii, la un moment dat, că pe strada transversală din faţă treceau autocarele fumurii cu şefii de stat. Cînd a apărut prima maşină, lumea a început să aplaude. O doamnă în vîrstă de lîngă mine mă întreabă ce se întîmplă. „Trec Hollande şi şefii de stat“ – o lămureşte o altă doamnă. „Şi d-aia aplaudă lumea?“ – se indignează doamna în vîrstă. „Păi, nu ei ne-au adus în situaţia asta? E culmea să-i mai şi aplaudăm acum!“ „Aveţi dreptate“ – intervine şi un domn – „nu pentru politicieni am venit aici!“ La al doilea autocar, mai multe degete se îndreaptă, discret, în jos. Sînt participanţii la marş pe care nu-i vezi pe ecrane.

Coloana e blocată, aşa că o iau spre Place d’Aligre, în căutarea unei cafele în linişte. Mă aşez într-un bar care se dovedeşte a fi ţinut de nişte arabi. Clienţii din cartier sînt majoritatea francezi. Cei mai mulţi se duc la patroană de cum intră în bar şi o îmbrăţişează. Lîngă mine se aşază un beţiv, care-şi ţipă delirul. E singura persoană indiferentă pe care am întîlnit-o în acele zile. Din cînd în cînd, se ridică în picioare şi ţipă cît îl ţin plămînii: Ta gueule! „Gura!“ Poate că, de fapt, nici el nu este chiar aşa de indiferent...

Îmi reiau marşul spre Place de la Nation şi privesc atent de jur împrejur. Identific steagurile a cîtorva zeci de ţări. Într-un copac, un tînăr ţine steagul Braziliei. Ăsta de unde o mai fi apărut? – mă întreb în sine mea. Apoi dau nas în nas cu un tînăr arab, tăcut, care ţine la piept un carton mare pe care scrie Charlie akbar. Mă opresc într-un soi de moment de reculegere. Aveam să mai întîlnesc şi alţii pe parcursul zilei.

În mijlocul mulţimii mă întîlnesc, miraculos, cu o fostă studentă, care îşi face studiile la Paris, de ceva vreme. Ne îmbrăţişăm fericiţi şi hotărîm să ne retragem la o bere, undeva, să schimbăm impresii. Terasele sînt foarte aglomerate, dar reuşim în cele din urmă să ne găsim un loc.

Urmează un schimb ciudat de replici, presărate mai mult cu mda şi hm. Nu ştim prea bine ce să zicem. Deocamdată însă, cîteva lucruri par să ne fie clare. Mai întîi de toate, că e greu – şi puţin recomandabil – să încerci să-i înţelegi pe francezi, aşa, din avion. Au dezvrăjit credinţa şi au despărţit Biserica de Stat doar pentru a instala în loc o altă religie: Republica. Cu aceasta nu se joacă – chiar dacă şi ea constituie permanent obiectul celor mai teribile jocuri de cuvinte şi al unei autoironii descumpănitoare. Umorul, care are însă ingredientele sale tipic franţuzeşti, este şi el un cult republican; on n’y touche pas! Cum spunea un jurnalist francez la Bucureşti, francezii rîd despre orice (şi în primul rînd de ei înşişi...), dar nu cu oricine; şi cine nu înţelege, e treaba lui: rîsul nu are limită. Autolimitarea umorului este, astfel, precum o femeie doar puţin gravidă; limitările externe, mda, poate, dar sînt un soi de chiuretaj...

Discuţiile despre islam şi creştinism apoi, toate aceste comparaţii violent tendenţioase sau înţelept moderate de care e plin spaţiul public, toată această fantasmă a „ciocnirii civilizaţiilor“: cîtă vorbărie inutilă! Toate religiile Cărţii, ca să ne limităm la ele, sînt bune, dar în numele fiecăreia s-au făcut o groază de rele. În numele, nu din cauza lor! În cazul Charlie, de pildă, în amonte se află societatea, nu religia. Paiul din ochiul religiei ne face să nu mai vedem bîrna din ochiul societăţii. Nu islamul atacă şi creştinismul se apără, ci societăţi şi/sau grupuri sociale se ucid între ele. Nu islamismul a generat terorismul, ci terorismul s-a legitimat prin islamism, transformîndu-l în fundamentalism. Ce-i drept, odată instituţionalizat, acest fundamentalism generează un terorism tot mai neîngrădit, care antrenează, practic inevitabil, un contraterorism tot mai demăsurat. Pînă cînd, pînă unde?...

Ne blocăm. Atît optimismul, cît şi pesimismul şi-au pierdut din consistenţă. În tăcerea care se aşterne între noi, aud parcă avertismentul lui Kundera: La vie est ailleurs. Charlie est ailleurs – îmi trece mie prin minte...

În zorii modernităţii, Montesquieu lansa întrebarea sa fondatoare: comment peut-on être Persan? În prezentul nostru postmodern – şi indiferent de cum va arăta răspunsul la fenomenul Charlie –, o întrebare similară ar putea fi formulată: comment peut-on être Charlie? (autor - Vintilă Mihăilescu)




miercuri, 21 ianuarie 2015

Ce se întîmplă în Nigeria.


În 2009, am adoptat o fată din Nigeria. De fapt, am fost sponsorul ei de la distanță timp de un an. Eram în Franța, aveam o bursă destul de mare și m-am gîndit c-aș putea să fac și altceva cu banii decît să merg la concerte sau să-mi iau cărți și pantofi. Așa că într-o seară am căutat o organizație care să preia donația mea și-am găsit savethechildren.org. Am citit niște statistici despre accesul la educație al copiilor din Africa (de pildă, aproape jumătate dintre copiii cu vîrste între 6 și 11 ani din Nigeria nu merg la școală; situația e și mai rea pentru fete), despre lipsa surselor de apă potabilă și despre nesfîrșitele războaie civile. Pe site erau mini-portretele mai multor copii care aveau nevoie de ajutor, le-am citit conștiincioasă pe toate și am decis să sponsorizez o fată de 14 ani din Nigeria, pe care îmi aduc aminte c-o chema Chemarlaya, că îi plăceau mult cărțile de povești și știa să deseneze foarte bine.

Pentru vreo 30 de euro pe lună, Chemarlaya putea să meargă la școală, să mănînce trei mese pe zi, să aibă haine curate. Într-o zi, m-am trezit cu un plic cu ștampilă de Nigeria (exact ca-n About Schmidt al lui Alexander Payne, doar că în film Jack Nicholson primește un plic din Tanzania): Chemarlaya îmi trimitea o scrisoare în care-mi mulțumea că o ajut și mă ruga să-i promit c-o să vin în Nigeria ca s-o cunosc. Strecurase în plic și-un desen, cu noi două ținîndu-ne de mînă și, în spatele nostru, un pîlc de girafe vesele. I-am răspuns că-mi doresc mult de tot să vin în Nigeria și că de-abia aștept să ne vedem în carne și oase. La cîteva luni după, anul în Franța s-a terminat și m-am întors o vreme acasă, la Iași, ca să-mi dau seama ce vreau să fac cu viața mea mai departe. Pînă am luat primul salariu, a mai trecut jumătate de an, și din el nu-mi puteam plăti nici măcar o chirie în București. De susținut un copil din Africa nici nu mai putea fi vorba.

Anul trecut, cînd gruparea extremistă Boko Haram a răpit 200 de fete din Nigeria, m-am gîndit la Chemarlaya. A reușit pînă la urmă să termine școala? S-a înscris la o facultate sau s-a mutat în vreun oraș mai mare și s-a angajat undeva? Mi-am dat seama că 2009, anul în care am primit scrisoarea de la ea, e și anul în care Boko Haram s-a radicalizat, transformîndu-se dintr-o grupare care milita împotriva statului corupt, a abuzurilor poliției și a educației vestice (Boko Haram înseamnă ”Educație occidentală e un păcat”; Muhammad Yusuf, fondatorul B.H., declara pentru BBC: ”Stilul actual de educație occidentală e plin de probleme care intră în conflict cu ceea ce crede Islamul. Cum ar fi ploaia. Noi credem că e creația lui Dumnezeu, și nu o evaporare provocată de soare, care se condensează și devine ploaie.”) într-o grupare teroristă care a comis 164 de atentate și a ucis 935 de oameni între 2009 și începutul lui 2012. Apoi, într-un singur an, 2014, numărul victimelor Boko Haram s-a ridicat la 10 000.

De la 1 ianuarie și pînă acum, Boko Haram au devenit coșmarul Nigeriei: folosesc femeile și copii ca bombe umane care aruncă în aer piețe întregi, rad orașe de pe fața pămîntului, totul ca să destabilizeze țara înaintea alegerilor prezidențiale de peste cinci luni. Masacrul din orașul Baga s-a soldat cu 2000 de victime, în mare parte femei, bătrîni și copii care n-au putut fugi din calea teroriștilor. Mărturiile supraviețuitorilor sînt înfiorătoare: o femeie ucisă în timp ce năștea, fugari călcînd pe cadavre pe o distanță de cinci kilometri de la casa lor arsă din temelii și pînă la următorul oraș devastat. Mă gîndesc la Chemarlaya. E sora unui luptător Boko Haram? E fiica unei familii ucise de Boko Haram? E unul dintre cei un milion și jumătate de nigerieni care au fugit din țară? Are un iubit? Iese la film cu prietenii? Mai trăiește? Mă gîndesc la Chemarlaya și la toți oamenii care sînt atît de departe de noi, încît ni se pare uneori că nici măcar nu există. Dar ei există, și unul dintre puținele lucruri pe care putem să le facem e să știm ce li se întîmplă.

Nu am altă încheiere la textul ăsta decît un film scurt în care Peter Singer ne spune cum putem micșora distanțele dintre noi și ceilalți. Nu e deloc complicat, și s-ar putea să salvăm și niște vieți între timp. (autor - Luiza Vasiliu).


marți, 20 ianuarie 2015

Tineretul și politica.


Realizat de CURS pentru Friedrich-Ebert-Stiftung şi coordonat de colegul meu, Cătălin Stoica, studiul „Tineri în România“ este, probabil, una dintre cele mai temeinice radiografii ale unei populaţii despre care vorbim mult şi ştim puţin: „tineretul român“. Realizat înainte de alegeri, ar putea să fie „depăşit“ în anumite aspecte atitudinal-emoţionale de moment, dar ne oferă informaţii clare despre structura şi coordonatele de bază, care nu se schimbă peste noapte – şi care ne ajută să înţelegem cîte ceva şi din dinamica recentă. Dintre toate acestea, mă voi opri însă doar la viziunea politică a tinerilor între 15 şi 29 de ani, aşa cum se prezenta ea cu cîteva luni înainte de alegeri.

Neîncredere şi pasivitate, sau entuziasm şi implicare? Ca de obicei, realitatea nu se lasă înghesuită în alb-negrul interpretărilor noastre uzuale.


Da, tinerii nu au încredere în instituţii: doar 6% au multă şi foarte multă încredere în partidele politice, 9% în Parlament, 13% în Guvern, 61% în Biserică, 57% în armată, 28% în mass-media, 14% în sindicate, 42% în Uniunea Europeană, 37% în NATO... şi 6% în Federaţia Rusă; în toate privinţele, neîncrederea este mai mare la tineri decît media pe ţară. De asemenea, peste două treimi nu prea cred că votul lor poate influenţa modul în care funcţionează instituţiile politice centrale ale ţării – ruralii fiind însă mai încrezători decît urbanii, moldovenii – decît toţi ceilalţi, iar bucureştenii – cel mai puţin. Doar 64,5% consideră însă că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită, faţă de 75,8% în cazul adulţilor. Interesant este faptul că „optimismul“ este maxim în Moldova, unde sărăcia este percepută ca foarte gravă de 70% dintre tineri, şi minim în Bucureşti, unde sărăcia este considerată o problemă foarte gravă a ţării doar de 59,4% dintre tineri. Se pare deci că relaţia cauzală dintre sărăcie şi starea de spirit nu este atît de univocă şi simplă. „Evaluarea respondenţilor pare a reflecta mai mult o stare de incertitudine sau de pesimism subiectiv, decît constrîngerile obiective oferite de situaţia economică a regiunilor respective“ – consideră şi autorii studiului. În plus, aceste date şi multe altele similare ne atrag atenţia cît de caricaturală este imaginea noastră publică despre Moldova...

Da, o majoritate zdrobitoare, de 85% dintre tineri, se declară puţin sau foarte puţin interesaţi de politică. Cei de 25-29 de ani sînt comparativ mai interesaţi decît adolescenţii (20% faţă de 7%), bărbaţii mai mult decît femeile (19% faţă de 10%), moldovenii mai mult decît cei din celelalte regiuni istorice (23% faţă de 13% în Transilvania). De asemenea, doar 10% declară că discută des sau foarte des politică cu cei apropiaţi – şi din nou moldovenii se află pe primul loc, cu 18%, faţă de 8% în Transilvania sau 7% în Bucureşti. Mai interesant este însă faptul că opiniile politice ale tinerilor se potrivesc, după spusele acestora, doar în 30% dintre cazuri cu cele ale părinţilor, comparativ cu SUA, de pildă, unde acest procent se situează pe la 70%. În plus, nivelul de educaţie al tinerilor este semnificativ superior celui al părinţilor lor, iar Internetul a luat în mod categoric locul televizorului ca principal mijloc de comunicare (91% au acces la Internet). Relaţia între generaţii este una complexă, desigur, dar s-ar părea totuşi că, în ciuda cotei uriaşe de încredere în familie, există o rată considerabilă de schimbare generaţională, care va deveni tot mai vizibilă în viitorul apropiat.

Această posibilitate pare să fie confirmată de potenţialul consistent de protest al tinerilor. Dacă „politica tradiţională“ nu pare să-i intereseze foarte mult, sau încrederea în aceasta s-a erodat pînă la cote de avarie, există, în schimb, „un potenţial bun de mobilizare pentru astfel de proteste, cu aproape 90% dintre tineri care menţionează o cauză sau o temă de care le pasă mult“. Principalele astfel de mize sînt, după cum era de aşteptat, de natură economică şi/sau socială (locuri de muncă, salarii, sărăcie), dar în lista cauzelor potenţiale de mobilizare intră şi sistemul de sănătate sau problema corupţiei. Valori mai „sofisticate“, precum discriminarea sau mediul, atrag mai puţin, dar, cumulativ, tot motivează aproximativ 10% dintre tineri. Pentru aceste cauze în care cred, 21% dintre tineri ar participa cu siguranţă la eventuale proteste menite să le susţină convingerile, iar 32% declară că este probabil să participe. În plus, aproape 23% au fost implicaţi într-o activitate de voluntariat în ultimele 12 luni (31% în Moldova şi 13% în Bucureşti), o cifră practic identică cu media europeană în rîndul tinerilor şi mai ridicată decît procentul de 18% din totalul populaţiei active din România, una dintre cele mai scăzute din cadrul Uniunii Europene. Nu e mult, dar e din ce în ce mai mult, iar potenţialul de implicare este, adesea, contagios şi transferabil de la o „cauză“ la alta...

Din punct de vedere ideologic, tinerii au şi ei dificultăţi în a se plasa pe o scală între „stînga“ şi „dreapta“, dată fiind confuzia care domneşte, din acest punct de vedere, în întreaga ţară. Astfel, o treime preferă să nu răspundă la această întrebare şi aproape 1 din 5 tineri se situează, ca românul imparţial, „pe centru“. Dacă privim însă doar la cei care se declară interesaţi de politică, lucrurile devin mai tranşante: 47% se plasează la dreapta, 25% la stînga; cei neinteresaţi de politică se plasează majoritar pe centru.

Stare de incertitudine sau de pesimism subiectiv? Da, desigur, dar aceasta în ceea ce priveşte „ţara“, nu şi propriul viitor. Pentru trei sferturi dintre tineri, viaţa lor va fi mai bună sau mult mai bună decît aceea a părinţilor lor. De asemenea, 66% consideră că situaţia lor economică se va îmbunătăţi în următorii ani, în timp ce doar 24% cred că acest lucru se va întîmpla şi cu ţara. În plus, 30% dintre tinerii de 25-29 de ani intenţionează să-şi deschidă o afacere în următorii doi ani. Per ansamblu, 89% dintre ei se văd ca persoane realizate peste zece ani – ce-i drept, 30% îşi proiectează această realizare în străinătate (doar 24% dintre cei de 25-29 de ani).

Pesimism şi implicare? Poate părea paradoxal, dar, de fapt, cele două pot merge mînă în mînă, în măsura în care tinerii dezvoltă tot mai mult valori individualiste şi de „autorealizare“, dar, fiind tot mai bine informaţi, constată că acestea nu sînt promovate sau măcar susţinute de societate: eu pot şi vreau, ei nu pot şi/sau nu vor. Între aceste două reprezentări contrare, angajarea emoţională poate bascula oricînd de la o extremă la alta. S-a întîmplat, spre surpriza tuturor, la recentele alegeri...
(autor - Vintilă Mihăilescu)




Ponta, cum scapă de avocatură, dă de procuratură.


Ce spune dl. Ponta de ordonananţa pe care şi-a dat-o pe persoană fizică: „Acea ordonanţă are multe prevederi referitoare la sistemul de educaţie. Cum v-a explicat ministrul Educaţiei, este vorba despre şase prevederi care ţineau cont de urgenţa desfăşurării activităţii. Din punctul de vedere al elaborării unei ordonanţe, a fost inclusă acolo şi, ca să vă răspund pe placul dumneavoastră, suntem în gluma cu şapcă, fără şapcă. Dacă nu vreau să renunţ, de ce nu renunţ. Dacă vreau să renunţ, de ce renunţ. Din punctul meu de vedere, discuţia a fost închisă. Orice vrei să faci nu este bine", ne bagă premierul în filosofii sofisticate.

Poate fi acesta un răspuns de prim-ministru, când este întrebat dacă, în virtutea bunului simţ, odată prins cu mâţa-n sac şi cu doctoratul - la care-şi dă lege să renunţe - în vine, va renunţa şi la calitatea de avocat obţinută în virtutea faptului că s-a „doftoricit” peste noapte?

Omul acesta ori n-are perspectivă, ori n-are simţul măsurii. Cum să jigneşti zilnic un popor, in corpore, crezându-l prost ca noaptea?!  “Dacă nu vreau să renunţ, de ce nu renunţ? Dacă vreau să renunţ, de ce renunţ? Din punctul meu de vedere, discuţia a fost închisă. Orice vrei să faci nu este bine”, zice dumnealui.

Păi, întrebarea „De ce vrei să renunţi?!”, când vrei să renunţi, se referă la doctorat! Iar întrebarea „De ce nu vrei să renunţi?!”, când nu vrei să renunţi, se referă la calitatea de avocat, însuşită ca urmare a faptului că atunci erai doctor, iar acum nu mai vrei să fii, că te-ncurcă la mers.

Apoi se propteşte în parabola asta răsuflată şi conchide: „Din punctul meu de vedere, discuţia a fost închisă. Orice vrei să faci nu este bine”. Şi gata, le-a răspuns oamenilor ce-i cu doctoratul, cu renunţatul, cu avocatura şi cu mârlănia.

Ca atare, îi aduc la cunoştinţă, pe această cale, doctorului-premier că discuţia nu e deloc închisă şi că decanul Baroului Bucureşti, Ion Ilie Iordăchescu, cel care nu trăieşte la mâna PSD, ca Pop şi Ciorbea, şi căruia Monica Macovei i-a cerut “să-l excludă pe Victor Ponta din avocatură, pe motiv că renunţarea la titlul de doctor în drept anulează diploma pe baza căreia a fost primit în avocatură”, tocmai s-a înscris în PNL.

După care a spus: “Baroul Bucureşti va putea analiza cererea de excludere din avocatură a lui Victor Ponta după ce Universitatea Bucureşti va decide dacă îi retrage titlul de doctor sau nu”.

Ei, acuma da! Se poate spune: “Orice fac, nu e bine!”. Dacă renunţă la doctorat, e nasol cu avocatura. Dacă nu mai renunţă, e nasol cu procuratura…  (autor - Marian Sultănoiu)




luni, 19 ianuarie 2015

Sindromul anti - Iohannis.


După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti.
Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut. O primă explicaţie a situaţiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obişnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Şi adepţii, şi contestatarii fostului preşedinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepţii erau încîntaţi să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieşirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrşitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuşi părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiştii” trăiau zile şi săptămîni întregi din spectacolul prezidenţial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” şi talk-show-ul prindea contur cît ai zice peşte: indignările (lucrative), glumiţele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginaţie sau de bună-credinţă. „Ceilalţi”, la rîndul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor şi ricanau la fiecare „knock-out” reuşit de Băsescu. Una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplîns şi stimulat. Aveam, toţi, aerul că suntem sătui de război, că vrem niţică linişte, ceva dialog paşnic, dar făceam totul pentru a le evita. Într-un tîrziu, am ales un preşedinte care a promis „un alt mod de a face politică”. Vorbeşte puţin, neprovocator, nu iese la bătaie, „nu se implică” tranşant în chestiunile „arzătoare”. Şi, dintr-odată, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge… O altă specie a bombănelii vine dinspre tabăra Monicăi Macovei şi a susţinătorilor ei. E omeneşte, desigur, să vrei să ai dreptate pînă la capăt. „Nu v-am spus noi că Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi că singura soluţie era Monica Macovei?” „Ia să fi fost dînsa la Cotroceni! Păi Ponta cerea a doua zi azil politic în China, PSD-ul se convertea în masă la decalogul noului preşedinte justiţiar, toţi plagiatorii ţării (cifră apocaliptică!) erau trecuţi în şomaj şi condamnaţi la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne îndoim, în ce ne priveşte, că dna Macovei ar fi fost un preşedinte plauzibil şi necesar, deşi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutită de unele excese geometrice, inflexibilităţi inadecvate, tenacităţi contra-productive. Problema e însă alta: ca să ajungă să ne conducă, Monica Macovei era musai să ia mult mai multe voturi decît a luat. E şi asta o înzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democraţiei. E esenţial să fii cinstit, bine pregătit şi eficient juridic, blindat cu proiecte şi principii. Dar trebuie să fii şi convingător, simpatic, autentic şi matur în manifestările tale. Să cîştigi. Îi doresc sincer Monicăi Macovei un viitor politic de care să beneficiem toţi. Dar mai are de lucrat în materie de tactică şi strategie electorală, în materie de auto-reprezentare şi firesc. Iar cei cărora le-a căzut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cîntîndu-i euforic în strună (şi de fapt, mulţumiţi de propria lor opţiune). Propunerea mea, la capătul acestei încercări de a înţelege „momentul politic” de acum, este să nu ne grăbim. Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. De bombănit, pot să bombăn şi eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (şi, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă. De cea tehnică şi de cea politică.

Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură.
Dar, ca să dau un exemplu, nu se poate susţine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la vîrf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil să iasă din sfera locului comun decît prin mici accese de tupeu şi infatuare. Şi mai sunt şi alte asemenea „derapaje”. Dar staţi să vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme! Dacă tot l-am votat, hai să facem un minimal exerciţiu de răbdare.
(autor - Andrei Pleșu)





MORTUL (ŢII) ANULUI II. PERINILE CÂRLANULUI -TABLETĂ DE CĂFTĂNIRE A REGELUI HOŢILOR- & Tiberiu Vanca

MORTUL (ŢII) ANULUI
II.
PERINILE CÂRLANULUI
-TABLETĂ DE CĂFTĂNIRE A REGELUI HOŢILOR- 
Într-un colţ al memoriei, cel în care mor amintirile, ne pâlpâie din când în când zvonul unei foarte frumoase povestiri, a cărei identitate –titlu-autor- ne scapă. Asta nu ne împiedecă să punem în pagină ceea ce, încă, ne mai amintim. Un ţigan ajuns întru prosperitate şi putere la tot ce se poate şi cât se poate imagina şi-a consumat iluzoria grandoare instalându-se pe un jilţ căruia i-a conferit rang de tron. Iar după mintea lui tronul nu este tron dacă nu-ţi răsfaţă şezutul cu ceva moliciune. Drept care scândura banală a obiectului pentru şezut a fost mobilată cu douăsprezece perini, din vârful cărora ţiganul îi privea, cam de sus, pe cei din jur. Numai că perinile de referinţă erau perini gânditoare şi pe deasupra sancţionatoare al oricăror depăşiri ale cadrului moral. Iar cum ţiganul de cele mai multe ori se poartă, cum îi spune numele, respectiv ţigăneşte, rând pe rând perinile s-au făcut nevăzute cu consecinţa ca subiectul nostru să se trezească cu „târna” pe şezutul aspru al scândurii.
Tehnica privitului de sus de pe cele douăsprezece perini molcuţe şi-a dorit-o precum plămânul îşi doreşte aer, un veleitar încăput pe scena politică. Este vorba de Victor-Viorel Ponta, ce prin şantaj s-a ridicat la rang de prim-ministru. Arma de care s-a folosit pentru aş atinge scopul a fost prevederea constituţională privind, suspendarea, în condiţiile legii, a preşedintelui ţării din funcţia în care a fost ales. Numai că condiţiile legii n-au subzistat. Dar cum şantajistul avea la mână majoritatea parlamentară, mobilată cu tembeli ce puteau fi mânaţi din urmă aşa cum ciurdarii satelor o fac când scot boii la păşune, iar punctul de vedere al Curţii Constituţionale nefiind prohibitiv cât doar consultativ, au aşezat instituţia suspendării, aidoma „Sabiei lui Damocles” deasupra capului primului om din stat, care om fiind, avea şi el temerile sale plus datoria de onoare de aş duce mandatul concedat de electorat la capăt. Pe această stare de fapt Preşedintele României, cu sula în coaste, s-a dat învins şi i-a conferit „imberbului” şantajist, Victor -Viorel Ponta jilţul de prim ministru. Numai că acest extrem de grav mod de a dobândi o demnitate, fiind sută la sută infracţiune, n-a fost trecut cu vederea de „Destin” subiect al cărei putere s-a realizat pe mâna şi prin mâna ursitelor. Isteţ şi şugubăţ din cale afară, preşedintele aflat atunci în funcţie le-a şoptit ursitelor să treacă la treabă. Şi astfel Victor Viorel Ponta s-a trezit, cum s-ar zice prin forţa relelor al căror mânuitor fără pereche era, cu „târna” (notă; locaţia ce găzduieşte orificiul anatomic prin care se elimină, cu tunete şi cu miasme din cele mai greţoase gazele consumate ale complexului fiziologic uman), pe un jilţ mobilat cu douăsprezece perini, moi, molcuţe de-l făcea pe cel căruia i se spunea „Cârlanul” să iradieze de fericire. Perinele gânditor-sancţionatoare, aşezate sub târna lui V.V.P., calităţi cu care au fost înobilate de ursite, răspundeau capacităţii de veghe în materia dualului bine-rău, din ansamblul comportamental al homunculului instalat prin şantaj la Palatul Victoria, şi au activat, prin cea ce am putea numi strănut urmat de dispariţie pe depăşirile de comportament al celui din jilţ, pentru relele fapte de care ne vom ocupa, nu înainte însă, de a face o succintă punere în pagină a categoriei ce s-ar putea numi greşeală.
Când pe liniile lungi ale lui „a face” se dă cu „barda-n lună” se spune că ai făcut-o de oaie. Victor Viorel Ponta, zis Parşivel după alintul ce i l-a făcut Crin Laurenţiu Antonescu , sau „Cârlanul” după certificatul de botez semnat de Ion Iliescu, nu le-a prea făcut de oaie, cât mult mai grav , le-a „făcut de berbec” şi asta pentru că Cârlanii sunt ovinele adolescentine, iar când adolescenţa ajunge la apogeu, subiectul, respectiv Cârlanul, se transformă pe calea devenirii în produsul animalier finit, respectiv în Berbec. Aşa dar povestirea noastră are de acum un personaj principal care este Berbecul V.V.P, o locaţie prim-ministerială, care este Palatul Victoria, şi douăsprezece perini gânditor-sancţionatoare care au strănutat cu scârbă urmată de dispariţie întru a-i creea Berbecului inconfort după fapte:
I. Actul de trădare din vara anului 2012 când peste punctul de vedere al Curţii Constituţionale a României s-au inventat încălcări iluzorii ale prevederilor Constituţiei, iar pe duratele mai multor încălcări asociate, comise de pucişti precum toaletarea criminală a unor prevederi legale, l-au izgonit pe şeful statului pentru aproximativ şaizeci de zile din sediul prezidenţial într-un garaj. Încălcarea antisocială, extrem de gravă, săvârşită a căpătat conotaţia crimei numită „Lovitură de Stat”, încălcare care cumulând un şir înseriat de alte încălcări antisociale, respectiv o pluralitate de infracţiuni ce ca înţeles juridic intră în instituţia penală a concursului de infracţiuni. În vara anului 2012 Victor Viorel Ponta, Cârlanul devenit Berbec, în persoană şi cu complicitatea celor pe care i-a avut coautori (Crin Laurenţiu Antonescu; Dan Voiculescu; Gabriel Oprea; şi Daniel Constantin) au „scuipat” cum îi spune românul actului comis întru facere de rele.
II. Mare la el în ogradă şi laş sau dup caz pisicuţ Victor Viorel Ponta era un Jupiter Tonans în Palatul Victoria , pisicuţ când ajungea în Palatul Cotroceni, şi mare justiţiar când se lăfăia pe sticlă, iar în raport cu Comisia Europeană, un personaj fără coloană vertebrală. După comiterea şi respectiv eşuarea „Loviturii de Stat” invitat la Comisia Europeană, şi tratat cu dojană până la a fi înfierat i se pune la buzunarul de la piept un bileţel cuprinzând un număr de unsprezece puncte de strictă aplicare, prin care i se impunea ca odată ajuns în ţară, să lingă ce a scuipat mai în vară.
III. La Consiliul Judeţean Argeş, demnitatea de preşedinte era deţinută de PSD-istul Constantin Niculescu. Dovedindu-se a fi încălcat lege s-au demarat împotriva sa măsurile de tragere la răspundere de către Direcţia Naţională Anticorupţie. Şi cum chemarea la ordine a încălcătorilor de lege din partidul roşu era considerat de către Victor Viorel Ponta un afront până la limitele ultrajului, în calitatea sa de prim-ministru şi cea de preşedinte al PSD, convoacă o haită de lătrăi alături de care se prezintă în faţa procurorilor argeşeni ca protestatari pentru curajul acestor reprezentanţi ai statului de drept de a aplica legea cu privire la cei care o încalcă. Faptul în sine aduce a împiedecare a organelor Justiţiei de a se exprima împotriva celor care încalcă legea fiind un act antisocial ce cade sub incidenţa exigenţelor penale, motiv pentru care îl amendăm pe V.V.P. cu depăşirea cadrului său de competenţe şi eşuarea înspre penal.
IV. Organizaţia PSD şi administraţia argeşeană îi era atât de apropiată lui V.V.P. încât n-a socotit a fi periculos să-i mai viziteze şi să-şi etaleze capacităţile sale întru „prorocire”. Printr-un discurs din amara clasă a demagogiei face referiri la ce va fi el în persoană începând cu decembrie 2014, când va trona de la Cotroceni, şi actele de adâncă dragoste pentru Argeş şi argeşeni pe care le va presta. În faţa adunăturii de lătrăi roşii argeşeni a dat asigurări că de acolo de la înălţimea marelui său mandat îl va mântui „pe Costică”, acelaşi Constantin Niculescu, la acea vreme condamnat în primă instanţă la nouă ani de închisoare cu executare.
V. Lui V.V. P. îi plac excursiile la, cel mai înalt nivel drept care şi-a etalat personalitatea pe meridianele lungi ale continentelor dându-se mare şi în mod cu totul omnipotent. Ne-a atras atenţia ieşirea întru înaltă etalare a propriului „Eu” cu ocazia vizitei în Azerbaidjan. Şi nu în ultimul rând filozofia lui despre viaţă, cum că nu poţi merge în casa altora cu mâna goală, şi că o gestică de nabab ar da bine, odată ajuns acolo a făcut-o …! I-a iertat pe azeri de o datorie pe care o aveau faţă de statul român de vreo aproape patru sute de milioane de euro. Ajuns pe meleaguri dâmboviţene, s-a confruntat cu „mintea din urmă a românului” drept care a încercat „să dreagă busuiocul”, operaţie în care trebuia să-l implice, însă, şi pe preşedintele Traian Băsescu, care cu fermitatea ce l-a caracterizat a spus „pas”. Problematica legată de excursia azeră, aduce în biografia sa prăduirea fără echivalent a avuţiei publice prin depăşirea mandatului prim ministerial. Acum nu ne mai rămâne decât să aşteptăm viitorul care nu numai că s-ar putea cât trebuie să fie sancţionator.
VI. Dacă anterior loviturii de stat din 2012 pusă la cale de triumviratul Ponta; Antonescu şi Voiculescu, cel din urmă declara în faţa întregii naţiuni „Atâta vreme cât nu avem justiţia de parte noastră nu avem puterea!” Evident afirmaţia de referinţă făcea public unul din ţelurile urmărite de pucişti, respectiv instituirea controlului politic asupra justiţiei. Trecerea a doi ani de la eşuarea loviturii de stat se pare că nu l-a adus pe V.V.P. la „mintea aceia din urmă” pentru că într-un discurs public a declarat că puterea are obligaţia să aducă procurorii sub control politic. În felul acesta a mai trântit odată „cu mucii- n fasole!” dovedind că nu s-a dezbărat de ideologia falită a anului 2012, şi că este irecuperabil.
VII. Că este marcat de rămăşiţe comunistoide ne-o dovedeşte evenimentul aniversar ce şi l-a pus la cale în vara 2014, cu ocazia împlinirii vârstei de 42 de ani, prin strângerea cu arcanul a nu mai puţin decât cincizeci de mii de români pentru a se manifesta ca aplaudaci întru bucuria de a-l avea în fruntea executivului, cu semnificaţia că prezenţa lui în fruntea guvernului semnifică zorii benefici ai patriei şi să-i ureze „La mai mare!” respectiv la Cotroceni.
VIII. Prin actul de complicitate cu „Giony Gazolină” alias Adrian Duicu, ( un alt Duicu decât Bogdan), cel, ce-şi doarme savoarea în lirica lui Topârceanu), Adrian, am spus, contrabandist cu produse petroliere în timpul embargoului asupra Serbiei, V.V.P. îşi semnează identitatea de infractor de drept comun, respectiv, „trafic de influenţă” asumându-şi un antecedent pe cât de grav pe atât de murdar. În fapt: „Giony G.” după închiderea posibilităţilor de a se mai trafica produse petroliere, abordează şuşaneaua politică devenind membru al partidului aflat la putere la vremea proliferării contrabandei şi prin pupincurism la nivel înalt şi prin cumpărare de influenţe pe plan local, obţine demnitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi, locaţie din care se fac jocurile cu fondurile guvernamentale, jocuri, aducătoare de severe cantităţi de bani negri. Mintea-i harnică în materie de proliferare a crimei economice îl face să observe că are imperioasă nevoie de complicităţi locale, astfel că pariază pe un poliţist şi pe un procuror, primul şef al I.P.J.Mehedinţi pe care-şi propune să-l înalţe într-o înaltă demnitate în Ministerul Administraţiei şi Internelor iar pe soţia acestuia, procuror, să o poziţioneze înspre vârful Direcţiei Naţionale Anticorupţie. „Prietin” până la îmbrăţişări cu premierul V.V.P. socoate că ridicarea şefului IPJ Mehedinţi la rang directorial în MAI, respectiv consumarea actului întâi al rezoluţiei sale infracţionale, se poate lesne realiza din cea mai sigură locaţie română, din cabinetul Primului Ministru. Ajuns aici îi pretinde „prietinului” Ponta să cheme la ordine pe un oarecare ….. Tobă , mai mare peste Poliţia Română şi să-i impună ascultarea „prietinului”, care era el, fostul contrabandist, emancipat întru demnitar local. Primul ministru se execută şi aduce la dispoziţia lui Giony Gazolină, înaltul demnitar român evident că, cu cuvânt de „întrascultare” şi astfel devine complice la o extrem de murdară infracţiune de trafic de influenţă.
IX. În anul 2012 V.V.P. este demascat de revista „Nature” că şi-a plagiat teza de doctorat. Scandalul produs de această informaţie, oscilează între grotesc şi hilar,” omul de ştiinţă Ponta!”, că de acum, cum, necum, era acoperit de un titlu de Doctor în Drept se dă de ceasul morţii că n-a descoperit, până la zi , rostul civilizator al ghilimelelor, şi ce dacă şi-a dat 115 pagini dintr-o lucrare ştiinţifică semnată „… Diaconu” ca aparţinându-i, că atâta vreme cât undeva la sfârşitul lucrării a nominat, un anonim Diaconu, respectiv numele şi lucrarea acestuia, nu se cheamă că a plagiat. Mai mult îşi obligă miniştrii subalterni de la Educaţie şi Învăţământ să împiedece punerea în valoare a plagiatului constatat de Universitatea Bucureşti cu consecinţa retragerii titlului doctoral şi o ţine „langa” că nu este plagiator. Strigătele publice fie de a i se ridica titlul, fie de a renunţa la titlu, fie să-şi prezinte demisia, nu găsesc nici un fel de ecou la hoţul de valori spirituale. Mai mult se bate cu cărămida în piept (ultima oară în seara zilei de 17 I 2015 în faţa jurnalistului Dan Andronic) că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin hotărâre irevocabilă că n-ar fi plagiator, în condiţiile în care, pe un considerent de formă instanţele, inclusiv cea supremă au respins ca „lipsit de interes” un demers formulat de trei personalităţi publice, întrucât , în înţelesul legii, aceştia nu aveau calitate procesuală care să le justifice interesul, ori o susţinere precum cea din 17 I 2015, putea să fie opusă unor ciobani şi nici de cum unei societăţi în care specialiştii în drept abundă.
X. În pofida faptului că trăgea după el tinichele de ordine numerice impresionante s-a visat a fi mai mult decât un „banal prim ministru” cât credea că i se cuvine mandatul de „Preşedinte al României”. Înspre acest vis a început să marşeze de prin 2011. În politica românească hălăduia un partid, căruia i se spunea istoric, respectiv „Partidul Naţional Liberal” condus în momentul istoric respectiv de către Crin Laurenţiu Antonescu, care prin 2009 a candidat la funcţia supremă în stat, şi după ce a obţinut vreo douăzeci de procente s-a îmbolnăvit de prezendită. V.V.P. l-a tras, puţin, de o parte propunându-i o alianţă contra naturii, partidul comunistoid, evident de stânga condus de Ponta cu partidul, istoric de dreapta ce în mod nefast a ajuns să fie condus de către isasccianul Antonescu. Au hotărât să facă front comun pentru înlăturarea de la putere a guvernului format din reprezentanţi ai Partidului Democrat Liberal (PDL) urmând ca după preluarea puterii stânga să preia portofoliul prim-ministerial iar dreapta fotoliul prezidenţial. Atât i-a fost de ajuns veleitarului Antonescu. A pus umărul şi evident partidul şi potrivit întâmplărilor narate la punctul I al acestei lucrări au
ajuns la putere. S-a format executivul USL-ist , guvernare condusă de către Victor Viorel Ponta potrivit înţelegerii nefaste din 2011. Numai că intrându-se în anul prezidenţialelor, an în care trebuia pusă în valoare înţelegerea de la formarea USL-ului, respectiv susţinerea în bloc pentru ocuparea Cotroceniului a lui Crin Laurenţiu Antonescu PSD-ul având de acum numărul acoperitor de parlamentari nu-i mai era necesar PNL-ul şi a hotărât să-şi încalce înţelegerea din 2011 Nu numai că Victor-Viorel jucând la cacialma, îşi dorea fotoliul prezidenţial, drept care a creeat criza ce a determinat ruperea alianţei, urmată de prăbuşirea lui C.L.Antonescu şi aruncarea lui la lada cu gunoi a istoriei.
Descotorosindu-se de liberali, şi terminându-l pe credulul Antonescu s-a intrat în campania electorală 2014 pentru alegerea Preşedintelui României. V.V.P. s-a propus candidat din partea alianţei PSD,UNPR, PC, şi s-a demarat cea mai murdară campanie electorală cunoscută în istoria ţărişoarei numită România. V.V.P. având pe mână vistieria ţării a băgat mâna până la fundul sacului şi:
I-a aruncat omului în reverendă albă, respectiv Patriarhului, un sac de miliarde pentru edificarea unui megalomanic edificiu sacru, ce a obligat la contraprestaţie, astfel că stimulat de această neruşinată mită, capul ortodoxiei române a plasat cuvânt de ordine ca din faţa tuturor altarelor, evident ortodoxe, să se comită campanie electorală de stânga. Şi s-a comis cu neruşinare nu numai pe cuvântul purtătorului de reverendă albă, cât şi pentru că au fost mituite în integralitatea lor toate parohiile din ţară, prin hotărârea guvernamentală de salarizare din fonduri publice a cântăreţilor bisericeşti. Dacă ar fi existat o cât de mică rezistenţă s-ar fi dispus şi salarizarea din bani publici şi a prescurăriţelor şi al ţârcovnicilor, în condiţiile în care medicii şi profesorii primi tămăduitori întru sănătate iar cei de ai doilea înălţători de spirite se află la limita sărăciei.
Nici practicile discriminatorii n-au lipsit în sensul că s-a descoperit că mituitorul din vârful executivului este ortodox, iar unul dintre ceilalţi candidaţi aparţine un ui alt cult. S-a strigat din rărunchi, „ Români votaţi-l pe ortodox!”, „Români nu-l votaţi pe protestant!” Iar argumentele de susţinere a celui ce deţinea puterea au marşat şi pe alte canale murdare. „Nu-l votaţi pe … că n-are copii!” ; „Cum poate conduce o ţară, cel ce n-are experienţa conducerii unei familii cu copii!” Şi lista plecând de la cacialmaua servită liberalilor, până la mita de miliarde, ortodoxism şi neputinţa de a avea copii, ar mai putea fi continuată.
XI. După alegerile prezidenţiale din 2009, al căror tur doi i-a opus pe Traian, Băsescu şi Mircea Geoană, s-a împământenit prejudecata că cel dintâi a obţinut fotoliul prezidenţial datorită românilor din străinătate, drept care conducătorii campaniei electorale a candidatului puterii, îl numim pe Victor Ponta, şi avem în vedere Ministerul de Externe, cel care a organizat campania electorală şi desfăşurarea scrutinului în străinătate, au socotit că este util să-i împiedice pe românii din diasporă să-şi exercite dreptul la vot. Şi au prestat una din cele mai mari „crime în dauna omului” prin împiedecarea exercitării de către mulţimi a unui drept garantat prin prevederile constituţionale.
Scandalul public determinat de crima comisă de guvern împotriva românilor din străinătate şi faţă de anumite categorii de electori din ţară, cum au fost studenţii, a fost de proporţii. Manifestaţiile publice ale românilor din străinătate, ale românilor din ţară prin ieşiri în pieţele publice ale marilor centre urbane avea să aducă costuri severe puterii până la pierderea scrutinului de către reprezentantul acesteia, respectiv Victor Viorel Ponta.
XII. După atâtea desfăşurări demolatoare de autoritate, după primirea loviturii fatale, respectiv respingerea de către electorat a poftei de a se vedea instalat în fotoliul prezidenţial, suferinţa lui Victor Viorel Ponta nu se apropie de sfârşit cât se produce în continuare pe proprie inspiraţie. Campania Anti-Ponta pe tema plagiatului l-a obosit într-atât pe plagiator, încât n-a avut capacitatea să observe că după ce naţiunea i-a trântit o palmă definitorie prin respingerea candidaturii sale de a marşa înspre Cotroceni, încât mulţimile astea înfierbântate, după ce şi-au frecat mâinile a satisfacţie, aproape că şi-au epuizat muniţia împotriva sa şi urma să intre în criză de mijloace prin care să-l mai împroaşte astfel că ar fi urmat o perioadă de acalmie pentru el.
Incapabil să observe că i se destina o perioadă de acalmie, a avut proasta inspiraţie să producă o recrudescenţă a plagiatului. Scrisoarea s-a către Universitatea Bucureşti, prin care cere să se ia act că renunţă, la titlul de doctor în drept obţinut în 2003. A fost suficient ca societatea să explodeze: „ În sfârşit recunoaşte că a plagiat!”, „De ce acum şi nu de la început?”, „De ce nu-şi prezintă şi demisia?”, „Dacă înscrierea în Baroul de avocaţi s-a făcut cu examen sau pe baza titlului doctoral?” , „Dacă s-a făcut pe titlu doctoral de ce nu cere şi suspendarea din avocatură?”, „Veniturile realizate ca onorarii avocaţiale şi salarii ca lector şi respectiv conferenţiar universitar sunt restituibile sau nu ?” „Doctoratul obţinut prin fals (vezi teza doctorală plagiată) este sau nu infracţiune?”, Intrarea în avocatură şi respectiv obţinerea de catedre universitare în temeiul acelui titlu îndeplineşte sau nu elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals?” , „Dacă foloasele materiale obţinute în avocatură şi viaţa universitară în baza acestui titlu nu se subsumează unui act de înşelăciune pentru a dobândi câştiguri materiale?”
Spre surpriza lui societatea i-a spus că la cerere se poate obţine, fireşte în condiţiile legii un titlu doctoral, dar nu se poate renunţa la cerere. În acest sens Universitatea Bucureşti publică un comunicat prin care justifică că a se admite renunţarea la un titlu universitar ar fi echivalent cu bagatelizarea acestuia, motiv pentru care singura cale de ieşire de sub această demnitate ştiinţifică este constarea că s-a obţinut pe căi ilicite, ceea ce ar însemna pentru Ponta să recunoască plagiatul şi să nu mai bareze prin aparatul guvernamental pe care-l conduce, aşa cum a procedat în 2012, retragerea acestuia pe constatarea că a fost obţinut pe căi frauduloase.
Bolnav de prea „multă putere” V.V.P. căruia nu-i venea să creadă că cineva ar avea dreptul gândească altfel decât el, situaţie în care a folosit forţa instituţională a primului-ministru pentru a rezolva o problematică de viaţă a persoanei Victor Ponta. Iute din fire şi „tare” în „ordonanţe de urgenţă” a scos un astfel de act normativ prin care a normat că titularii unor titluri doctorale sunt abilitaţi să ceară renunţarea la titlu iar universităţile emitente la rându-le au obligaţia să ia act şi să intreprindă măsurile de ştergerea acestora din evidenţe. Ordonanţa respectivă a inflamat opinia publică care s-a văzut datoare să atragă atenţia privind condiţiile în care se poate emite un astfel de act normativ. Respectiv să existe o urgenţă, ceea ce înseamnă o stare de lucruri ce nu poate fi amânată, precum şi obligaţia guvernului de a motiva urgenţa, stare de lucruri ce nu se pot inventaria în situaţia lui V.V.P. Încălcarea este cu atât mai mare cu cât articolul 115 din Constituţie spune răspicat că nu se poate emite o astfel de procedură pentru rezolvarea unor interese particulare, ori în situaţia de faţă este vorba de un astfel de interes.
*
Din moment ce am analogat cazuistica lui Victor Viorel Ponta cu cea a ţiganului, ajuns, ce şi-a manifestat devenirea întru putere, prosperitate, şi onoruri, instalându-se pe un tron în condiţiile de aş asigura confortul prin şederea pe douăsprezece perini, numite de către noi gânditoare-sancţionatoare, ce au dispărut de sub şezutul persoanei pe măsură ce acesta comitea fie acte de nedemnitate, fie lipsite de morală, fie în conflict cu legea, trebuie să constatăm că după punerea în pagină a dousprezece perini pentru confortul târnei dodoloaţă a lui Victor Viorel Ponta, şi inventariind un număr corespunzător (12) de grave încălcări asezonate şi cu foarte multă prostie, perinile de referinţă au dispărut una câte una iar acum la început de 2015 personajul nostru este într-atât de compromis încât a ajuns cu şezutul pe scândură. Dar cele doausprezece încălcări puse din noi în pagină nu epuizează caracterul, fie criminal, fie înabuzat, fie lipsit de morală a lui V.V.P. CV-ul său prim ministerial este mult mai bogat decât cel prezentat de către noi. În acest sens rugăm vizitatorul acestei pagini să reflecte şi la „Marţea Neagră”, şi la „Fuga laşă a premierului de a nu da faţă cu Victoria Nuland, subsecretar de stat al administraţiei americane”, şi lista actelor ce-l descalifică este mult mai lungă iar din economie de mijloace nu înţelegem să le punem în pagină. *
Încheiem aceste rânduri cu precizarea că furtul comis de către V.V.P. este într-atât de bine dovedit încât acoperirea sa cu capacitatea de a fi hoţ este o chestiune ce nu ridică nici un fel de risc.
Doar un singur lucru îl deosebeşte de hoţii de duzină, iar departajarea de gloata de hoţi nu se poate face decât cu rangul. Este singurul hoţ deţinător a unui mandat de prim-ministru. Şi o realitate amară România este plină de regi: avem un rege naţional al ţiganilor; un rege internaţional al ţiganilor; un rege al fotbalului; avem şi un împărat al ţiganilor, şi lista este mult mai lungă. Este motivul pentru care având în vedere rangul înalt la care s-a cocoţat în structura executivului naţional un hoţ cu brevet (vezi constatarea universitarilor bucureşteni) cu îngăduinţa vizitatorilor acestei pagini credem că se impune organizarea unei festivităţi, fie şi pe stadion cu prezenţa a cincizeci de mii de aplaudaci, în care să se realizeze căftănirea lui Victor Viorel Ponta ca „Rege al Hoţilor”.

19 ianuarie 2015
Tiberiu Vanca

miercuri, 14 ianuarie 2015

IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ & Tiberiu Vanca


IZBĂVIREA PRIN LIMBĂ


În memoria Luceafărului culturii române, poetul Mihai Eminescu.
            Poporul ce înconjoară de jur împrejur Carpaţii, pogorâtor din basme, cel ce binecuvântează răsăritul între Dunăre, Tisa şi ceva peste malul stâng al Nistrului şi-a construit cu migală istoria.
        Odată şi întâi, a plâns pentru nepatrie, gândind unirea şi rosturile locale în care să se regăsească pe el însuşi.  Lucrare ce s-a izbăvit prin anul ’18 al acestui secol, ca după aceea să urmeze noi destrămări, şi parţiale realcătuiri, ale căror eforturi continuă şi astăzi pentru scoaterea din gheara muscălească a plaiului de vis numit, în atlase, cu nume coborâtor din tagma sfântă a voievozilor Basarabi.  Basarabia este pământul ce îşi aşteaptă a nu ştim câta izbăvire şi o nouă şi ultimă alipire la patrie.
            Apoi a plâns pentru limbă, un grai sărăcit prin actul opresorilor ce-l împiedecau şi ăşi alcătuiască un spirit numai al lui.  Şi a aşteptat să-i vină izbăvirea.  Şi ea n-a întârziat. Era prin 1850 şi s-a numit Eminescu.  Povestea sa ţine de zeii ce mântuiesc popoarele, care, din când în când aşează câte un geniu pe liniile lungi ale meridianelor.  Românilor le-a fost dat atunci să-l întâlnească pe izbăvitorul de limbă, pe prinţul de neasemuită frumuseţe, care i-a învăţat să-şi revigoreze graiul anchilozat de rugină, le-a arătat cum să-l scoată din starea de inerţie şi nelucrare în care se afla.  Le-a spus că verbul lor este tot atât de competitiv precum cele ajunse, de acum, la strălucire.  Şi i-a convins.  El a intrat pe scena culturii naţionale aureolat de cuvintele viitorului, de sunete ce mângâiau şi încântau auzul.  A fost cel ce a aşezat Caftan Domnesc pe limbă românească, făcând-o la fel de frumoasă precum plaiurile carpatine.  A racordat-o la sunete ce-şi au sorgintea în susurul cristalin al râurilor de munte.  I-a învăţat să lucreze cu cuvintele, le-a demonstrat taina înlăturării zgurii ce-i anchiloza articulaţiile, apoi le-a lăsat să zboare, să cuibărească în sufletul şi inima oamenilor, să-i facă fericiţi, pentru că oraţiile, strigăturile şi nu la sfârşit de tot cimiliturile, ca să nu mai vorbim de poezie, de limba temeinic articulată de acum a povestitorilor, au devenit într-atât de strălucitoare încât un întreg popor îşi trăia şi izbăvirea cuvântului rostit şi aşezarea lui în rosturile sale.
            Când opera de revigorare a rostirii româneşti, când tainele întineririi oralităţii au fost temeinic aşezate în mâinile ucenicilor săi, Eminescu s-a reîntors în eternitatea din care a venit.  Anul despărţirii, 1889, an căruia ursitele, socotindu-l vinovat de trecerea în nefiinţă a celui mai luminat spirit al poporului din preajma Carpaţilor, i-au predestinat repetări ciclice pentru timpurile ce aveau să vină cu rosturi de mântuirea şi vindecarea de opresiuni a românilor.  Aşa se face că la primul ciclu, centenar, 1989, venea şi cea mai mare izbăvire a pogorâtorilor din Eminescu, uciderea balaurului roşu, cel ce, timp de patruzeci şi cinci de ani, a umilit, a sfârtecat şi a ucis.  Că Eminescu ne-a mântuit şi de comunism n-o ştie nimeni iar pentru îndreptarea acestui lucru am ridicat acest poem.

Rostit la Radio „Cristal” Deva, 14 ianuarie 1995, ora 18:30

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More