Gânduri de seară............

Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.







Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!(Vasile Voiculescu)

Read More

Gânduri de seară...................

Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.




Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate...
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi, fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.(George Topârceanu)

Read More

Bătălia celor 300 de scaune.

Parlamentul României se micşorează ori se măreşte în funcţie de cine se joacă de-a creatorul cu el.


Când, în 2009, preşedintele Traian Băsescu a lovit cu referendumul în cei 322 de parlamentari USL,  legislativul s-a redus la o cameră cu 300 de membri, astfel aprobat de populaţie. PD-L, aflat la guvernare, a uitat însă să pună în lege rezultatele referendumului, iar dl Băsescu a uitat să insiste. În 2012, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au jucat de-a uninominalul pur, scoţând din calculator 290 de deputaţi şi 100 de senatori, dar au făcut-o suficient de târziu ca să-i prindă alegerile şi legea să fie declarată, din acest motiv, neconstituţională. PSD a mimat repunerea ei pe tapet în 2013, dar liberalii se răzgândiseră şi chiar unii dintre parlamentarii săi înclinau spre votul pe listă, aşa  că dl Ponta divorţat dl Antonescu şi-a văzut de altă treabă. Vine 2015 şi, cu „Un parlament mai mic şi mai eficient!” pe pancardă, îşi face intrarea noul preşedinte Klaus Johannis. Pesediştii îi răspund că nu mai vor uninominal pur, ci un sistem de alegere mixt sau unul proporţional, care să reducă numărul de parlamentari de la 588 câţi sunt în prezent, la maximum 410. Pe scurt, Parlamentul se întoarce înapoi pe unde era cu zece ani în urmă, înainte de votul uninominal, care nu a operat niciun fel de triere morală, ci doar a complicat lucrurile.

Cifrele avansate de partide sunt scoase parcă din pălărie. De ce 410 şi nu 350 sau chiar 310? Care este şi cum s-a stabilit norma de reprezentare? În ceea ce îi priveşte pe actualii aleşi, un deputat reprezintă în medie 55 020 locuitori, iar un senator -123 182, România situându-se pe la mijlocul plutonului european. Politicienii susţin însă că, pe viitor, vor introduce o normă mai mare, unu la cel puţin 75-80 de mii de cetăţeni, parlamentul intrând în categoria „subdimensionat”. În mod obişnuit, respectiva normă ţine seama seama de interacţiunea dintre ales şi alegători (la modul ideal, un parlamentar la 10 000 de persoane, după  expertul în ştiinţe politice Andrew Rehfeld), dar, la noi, trebuie să ţină cont de costurile de întreţinere a unui legislativ mare, dar lipsit de randament, de exodul şi de scăderea demografică vizibile de la an la an şi de opţiunea populaţiei pentru un legislativ mic. Partidelor le vine însă greu să renunţe la 288 de scaune şi vor aduce toate argumentele posibile să păstreze măcar jumătate din ele.

Pentru un singur parlamentar, contribuabilii plăteau în anii trecuţi în jur de 7 000 de euro pe lună, aici neintrând cheltuielile cu personalul şi utilităţile de la Casa Poporului sau deplasările în străinătate. Şi n-am văzut deputat ori senator, deşi unora le crapă conturile de grase ce sunt, refuzând să-şi ridice diurna ori plătindu-şi singur transportul prin circumscriţie. Nu, totul se decontează. Şi, cum aleşii îşi stabilesc singuri bugetul, au de unde. Pentru cei 5,1 milioane de angajaţi din România - marea majoritate retribuiţi cu mai puţin de 500 de euro brut, conform INS – 400 de inşi de ţinut în puf reprezintă o mare povară. Cei 588 de aleşi din actuala legislatură înghit 253 de milioane de euro în patru ani. Din respect pentru românul apăsat de dări şi prost plătit, numărul parlamentarilor n-ar trebui să-l depăşească pe acela stabilit prin referendum, adică 300. Totodată, este nevoie de un control mai riguros al sumelor puse la dispoziţia aleşilor şi la renunţarea la tot felul de gratuităţi, care fac din domniile lor o categorie pozitiv discriminată.  A venit momentul, cu alte cuvinte, să intre în rândul lumii. Aici, democraţia costă, cetăţeanul plăteşte, dar vrea să ştie pe ce a dat banii. (autor - Rodica Ciobanu)

Read More

Dragi români din străinătate, i-aţi da lui Victor Ponta 10 euro în fiecare lună?

În loc să viseze la 10 Euro pe care să îi ia de la fiecare român plecat în străinătate la muncă, Guvernul Ponta ar trebui să se întrebe ce oferă la schimb cetăţenilor noştri care trimit miliarde acasă.
 


România prin ochii unui amic stabilit la Paris de mai bine de 10 ani, care munceşte legal, cu acte, este căsătorit acolo şi are şi copii: vine aici vara trecută să-şi vadă familia în vacanţă. Coadă la vamă, gropi, scrâşneşte maşina Honda la fiecare hop peste care trece. Şosele cu o bandă, bucăţi de drum pe care e imposibil să mergi cu mai mult de 40-50 de kilometri la oră. Faci acasă, până la destinaţie, mai mult decât petreci bătând Europa invers. Mizerie, poliţişti nepoliticoşi, semafoare stricate, sensuri giratorii... fără sens. În vacanţă, soţia ajunge la urgenţe pentru că a suferit o toxiinfecţie alimentară, după ce a mâncat la un restaurant din oraş. Dezhidratată, cu frisoane, dureri de burtă, stări de vomă şi leşin, e ţinută nişte ore pe holurile spitalului. "Am trăit o umilinţă extraordinară. Îmi era rău, mă ridicam de pe scaunul de aşteptare şi alergam la toaleta mizerabilă a spitalului. Nu ne vom întoarce niciodată aici, pentru că nu se schimbă nimic. Nu vreau să îmi cresc copilul în ţara asta furată în fiecare zi".

Premierul Victor Ponta visează cu ochii deschişi şi voce tare la cum ar putea să încaseze câte 10 Euro pe luna de la cei 3 milioane de români care au plecat la muncă, în străinătate: "Ştiu, se spune că trimit bani acasă, dar nu-i trimit la şcoli, la spitale, la drumuri, la pensii sau la şomaj. Ii trimit pe căi private, foarte bine acest lucru. Dar gândiţi-vă, dacă cei trei milioane ar cotiza cu zece euro pe lună la bugetul social al României, ar fi o contribuţie pe care am simţi-o". Mi-aş permite să îi atrag atenţia lui Victor Ponta că "se spune că trimit" nu e o exprimare fericită. Chiar trimit, nu e o legendă. Oamenii ăştia pompează, în fiecare an, miliarde de Euro în economia ţării.

Reţelele de socializare au vuit, ieri, imediat după această declaraţie. Sunt legitime întrebările românilor din diaspora.

Sebastian Stan, stabilit afară, are altă replică pentru Victor Ponta, exprimată pe Facebook: "Guvernul României ar trebui să-i despăgubească pe românii care au votat in diasporă în noiembrie 2014. Votul Diasporei costă ! (...) Aceştia au cheltuit bani pentru transport, hrană etc".

Chiar, oare cum de s-a gândit cum să ia bani celor pe care i-a umilit, dar nu se gândeşte cum să repare gestul antidemocratic din noiembrie 2014?

Ramona Strugariu, altă româncă de afară: "Păi de ce, măi, Victore? Ia zi drept, dacă ţi le dăm, ce faci cu ele? Pe la care popi le mai împarţi? Hai să instituim, mai bine, nu dublă, ci triplă impozitare. O dată ţara-mumă, o dată diasporă şi-a treia oară aia pe care-i doare fix acolo şi de una şi de cealaltă".

Ce ar face Guvernul Ponta cu banii colectaţi? De ce ar fi de acord, vreodată, un român plecat în străinătate, să contribuie la sistemul social din România? Unde vor fi deturnaţi aceşti bani? Îi vor folosi ca să le dea pomeni electorale conaţionalilor care s-a învăţat să trăiască din ajutoare de la stat? Eventual în comuna din Botoşani unde un primar şi un om de afaceri se rugau de şomerii asistaţi sociali să se angajeze?

Vor intra banii colectaţi din diaspora în circuitul firmelor de partid care au finanţat la negru campania electorală şi care astăzi aşteaptă răsplata din bani publici? Sau poate vor ajunge în buzunarele firmelor de achiziţii din spitale aservite partidelor care cumpără mănuşi şi pansamente chinezeşti la preţuri de zeci de ori mai mari? Ori poate vor fi alocaţi unor lucrări pe care le câştigă (curată coincidenţă,) vestita firmă Tel Drum, apropiată lui Liviu Dragnea, societate care a prins, deja, lucrări de sute de milioane de Euro din bani publici? Vor ajunge la primarii şi şefii de Consilii Judeţene care "îi vor investi" în proiecte faraonice locale, unde un wc la o şcoală de ţară costă şi o sută de mii de euro? Sau poate vor fi folosiţi pentru despăgubirile pe care "le merită" diverşii indivizi care cumpără drepturi litigioase şi au întâietate, prin politicieni, pe listele de retrocedări? Sau, mai bine: vor fi folosiţi aceşti bani pentru lucrările făcute de Robert Negoiţă care taie parcuri şi pavează rădăcinile copacilor confiscându-ne dreptul de a respira?

Ce au făcut guvernele României cu banii pe care i-au încasat şi administrat? Unde se duce, în fiecare an, taxa pe viciu, aplicată la alcool şi ţigări? Ministrul Nicolăescu promitea că aceste sume vor intra în sistemul medical, că vom construi spitale, că vom evalua, anual, sănătatea românilor. Unde sunt banii de supracciza care a înfuriat milioane de şoferi? Guverul Ponta promitea că vom avea autostrăzi din aceste sume colectate, dar in 2014 am fost de râsul Europei cu cateva zeci de kilometri.

Ce garanţii oferă clasa politică din România şi administratorii acestei ţări, de la Guverne şi instituţii publice, că banii colectaţi de la românii din diaspora nu vor fi bătuţi la tălpi în cea mai mare risipă şi dispreţ cu care ne-am obişnuit în ultimii 25 de ani? Sau că nu vor fi folosiţi pentru lansări în campanie electorală de inspiraţie nord-coreeana pe stadioane?

România nu este o ţară săracă, aşa cum fondurile pe care le adună bugetul nu sunt mici. Problema a fost tot timpul la această clasă politică formată din impostori, care şi-au bătut joc de munca noastră, s-au făcut că fac autostrăzi, dar au peticit drumurile cu firmele de partid abonate la banii publici, au promis şcoli şi au făcut toalete la preţuri de yacht-uri, au promis spitale şi au cumpărat seringi gata infectate din China, la preţuri imense. Au jefuit pădurile şi şi-au bătut joc de abecedarele copiiilor că nu le-au ieşit "combinaţiile" cu lictiatiile. Ne-au dat calculatoare cu licenţe Microsoft şi au plimbat spăgile prin toate partidele.

Chiar, în fond, ce vă califică pe dumneavoastră, membrii acestor găşti, să ne administraţi nouă banii?
Mă tem că doar tupeul vă așează acolo, în fruntea ţării. (autor - Alex Livadaru)

Read More

Plicuri.

Demisia dlui Maior de la SRI după 9 ani în care SRI a devenit competitiv și compatibil cu serviciile din UE și NATO, a fost regretată de mai toată lumea. Doar dl. Zegrean, șeful CCR a fost mai filozofic: „fiecare face ce vrea cu viața lui”. Și (în acest caz) ce vrea președintele. Premierul și-a postat și el „toată aprecierea pentru reforma adevărată realizată la SRI” exprimând dorința ca „SRI să nu revină sub control politic”. Cum era pe vremea dlui Iliescu. Premierul avea toate motivele să-l regrete pe dl. Maior: provenea din PSD, este nașul său iar Vanghelie pretinde că „Ponta se folosea de relația cu Maior” în PSD amenințându-și nesupușii. Ce este sigur acum, e că propunerile președintelui Iohannis la SRI și SIE nu vor mai fi din opoziție. Și mai important e să vedem dacă SRI își menține la fel de vie colaborarea cu DNA și DIICOT în depistarea și interceptarea marilor corupți (celebrele stenograme) în absența cărora toți mafioții ar fi pozat în victime inocente. Ce-i drept, între timp, inculpații au trecut la o fază superioară: se înregistrează și se denunță reciproc ca să scape mai ieftin. Denunțurile lor sunt adevărate monografii ale corupției. Spre exemplu, fostul ministru PDL Gabriel Sandu a povestit că a dat 4 mil euro ( din care n-a recuperat prin contractul Microsoft decât o parte) conducerii partidului (cu nume și prenume) pentru campaniile electorale și pentru postul de ministru. Ar fi și singura explicație: altfel de ce l-ar fi pus cineva ministru pe Sandu Napoilă? Și de unde avea el 4 mil euro de dat la partid? „El poate să spună orice, a comentat dl. Cezar Preda, dar mai trebuie să și probeze”. Până la proba contrară, capetele PDL sunt în gura presei. Și la PNL fostul ministru de interne David a fost denunțat de complici dar are și el ce denunța iar la PSD Hrebe a denunțat și el „parțial” câteva porțiuni din pădurea de infracțiuni. Nu-i rău. Ar fi păcat să nu avem și o literatură a corupției: să vadă urmașii prin ce-a trecut țara asta sub ocupația propriei clase politice – de unde se așteaptă noul șef al SRI. Presa face deja liste. Provenit din servicii, senatorul PSD Daniel Savu i-a tăiat elanul. Il faut savoir cum stă treaba, zice Savu: „dl. Iohannis va primi un plic cu numele viitorului șef al SRI, poate că l-a și primit când a fost în America, plicul e o metaforă dar ca membru NATO și UE nu faci numiri de unul singur, așa s-a întâmplat și cu numirea lui Maior”. Măi să fie! Și aici se umblă cu plicul? Savuros personaj, Savu ăsta, numai că a rămas în urmă cu metaforele – așa cum Ilie Sârbu a rămas cu ochii pe ginerele său Ponta: „când mă uit la ceilalți colegi, nu se ridică niciunul la nivelul lui”. Păi, să se ridice. Până nu-i ridică DNA. (autor - Tia Șerbănescu)

Read More

Deservicii.

Urmărit penal, judecătorul CCR Toni Greblă a refuzat să demisioneze și în așteptarea avizului senatului pentru trimiterea în judecată a intrat în concediu prefatal: „dacă demisionez înseamnă că-mi recunosc vinovăția”. Și dacă nu demisionezi, ești nevinovat? Ciudat. În schimb a demisionat dl. Maior de la SRI (foarte probabil la cererea dlui Iohannis) după ce și-a forțat norocul acuzând CCR că a lăsat țara fără legi antiteroriste și recunoscând că SRI are agenți acoperiți în presă de unde „informează despre amenințările la adresa securităţii naționale”. Spre exemplu, dacă un reporter anunță că „are o bombă care aruncă în aer clasa politică”, acoperitul informează urgent SRI ca să evacueze clasa. Alteori acoperitul lucrează prin titluri de Ghiță tv: „cum s-a aranjat în secret victoria lui Iohannis” difuzând de fapt declarațiile publice dar inducând ideea că victoria are explicații oculte. Cam rudimentar, dar merge. Mai ales dacă insiști. Insistând pe ideea unui „altfel” de președinte, dl. Iohannis a invitat partidele la Cotroceni ca „să ne consultăm pe codul electoral”. Ponta a anunțat deja că PSD vrea „sistemul electoral german” și reducerea numărului de parlamentari la 300 de deputați plus minoritățile și 100-110 senatori. Total vreo 450. Mare brânză. Dispar doar o sută de aleși. Nici vorbă de respectarea referendumului care cerea 300 în total. Între timp, premierul refuză să-i acorde dlui Băsescu locuința de protocol legală oferindu-i apartamente improprii și vile locuite: l-a trimis chiar și la vila ocupată ilegal de Mioara Roman – un fel de echivalare perfidă între cei doi. Asta așa, „la mișto”. Ponta a și recunoscut (la tv) că se răzbună pe dl. Băsescu. Nici nu ne așteptam la altă armă din partea lui. Surpriza ar fi fost dacă era decent. Acuzat de unii și lăudat de alții fiindcă nu se ceartă cu Ponta, dl. Iohannis a lămurit lucrurile: „n-o să mă vedeți trăgându-l de urechi pe premier la televizor, președintele nu e ales ca să distreze oamenii” - doar involuntar! - dar „îmi doresc un guvern PNL, cu acest guvern nu văd cum să-mi pun în practică proiectul meu pe următorii zece ani”. Zece ani! Să vedem cine mai apucă România lucrului bine făcut. Într-adevăr însă, cu un guvern care dă OUG-uri neconstituționale, schimbă legile după bunul plac și taie investițiile, nu e nimic de făcut. Așa că dna Gorghiu discută cu UNPR (of!) și cu „oamenii lui Geoană” (vai!) pentru „îndepărtarea lui Ponta”. Și cât de departe să-l duceți de voi ca să nu se întoarcă înapoi? Nimic nou sub soare. Doar la răcoare – unde foștii miniștri Șereș și Zsolt Nagy au intrat în rândul viitorilor autori ai literaturii de detenție: oficialii de azi, infractorii de ieri, inculpații de mâine. (autor - Tia Șerbănescu)

Read More

Posibilele consecinţe ale victoriei stângii elene.

A vrut Churchill, după război, să salveze Grecia de comunizare? De a deveni prada lui Stalin? Comuniştii au ajuns, iată, într-un târziu, la putere. A-nvins populismul, cu efecte potenţial cataclismice pentru europeni.

Victoria radicalilor Syrizei, a extremiştilor de stânga şi de dreapta în alegerile greceşti e, în primul rând, responsabilitatea electoratului elen. Grecii au optat liber şi în cunoştinţă de cauză.
Mulţi au ales ura, crezând că votează un populist simpatic. Iar dezastrul rezultat, pentru care Europei îi revine o parte din vină, riscă, politic, să fie abia la început, chiar dacă UE e net mai bine pregătită economic să facă faţă unui “grexit”, unei iesiri a Greciei din zona euro, decât a fost cu nişte ani în urmă.

De Europa şi modul ei de se raporta la Syriza, la noul executiv elen şi la revendicările lui vor depinde, în mare măsură, dimensiunile finale ale reizbucnitei crize. Care părea pe cale de a se rezolva, pe măsură ce programul de austeritate şi reforme introdus în Grecia prin grija troicii, formate din UE, FMI şi Banca Europeană începuse, în fine, să dea rezultate şi să scoată economia elenă din marasm.

Grecilor, acest progres li s-a părut prea lent şi prea puţin suficient. Ura pe strânsul curelei şi vrăjmăşia pe ţările prospere, în special Germania, care au impus programul de austeritate, a explodat în ultimii ani. A detesta nordul şi vestul Europei a devenit un soi de sport naţional ca oina la români, însă mai popular, şi n-a putut fi atenuată suficient şi-n timp util spre a se evita cataclismul electoral.

În Europa toate extremele exultă. Populiştii de stânga şi de dreapta îşi freacă mâinile de bucurie din pricina victoriei stângii radicale de la Atena. Or, în urma ei, atât moneda euro, cât şi democraţia europeană sunt în mare pericol. Iar europenii, care, în privinţa Greciei, se zbat în prezent într-o dilemă similară celei în care s-au aflat acum câţiva ani, au numeroase motive să-şi facă reproşuri.
Prea mult timp, responsabilii europeni au idolatrizat moneda comună şi au ridicat menţinerea Greciei în uniunea monetară la rangul unui comandament sacrosanct şi intangibil. Perpetuarea pretenţiei potrivit căreia prezenţa Atenei în zona euro constituie o dogmă în care n-am avea de ales decât să credem cu maximă pioşenie, una, de a cărei respectări scrupuloase ar depinde, chipurile, viitorul şi bunăstarea întregii Europe a întreţinut la greci varii pretenţii câtuşi de puţin realiste.

După ani în care i-au înşelat pe europeni ducând o viaţă de lux şi de huzur, grecii se treziseră cu ani în urmă în faţa falimentului de stat, din care Europa îi salvase, cu singura condiţie de a economisi şi de a introduce reforme. Nu e nefiresc ca, după ani de „vaci” scheletice, grecii să se sature, în majoritatea lor, de austeritate şi să dorească din răsputeri să revină „cele grase”, din epoca faraonică în care globalizarea părea să mai fie departe, iar europenii să poată trăi fără probleme pe picior mare.

Dar materializarea electorală a opţiunii elene în favoarea renunţării la sobrietate şi luciditate economică ar putea antrena consecinţe politice net mai grave pentru Europa decât vor mulţi să admită. În replică la succesul neo-comunist, aplaudat deopotrivă de fascişti, neonazişti, populişti de dreapta şi de stânga şi, evident, de putinişti, Europa va avea de ales între a capitula în faţa revendicărilor Syrizei, a le refuza categoric, ori a negocia un compromis. E cât se poate de probabil ca responsabilii occidentali, ca şi cei de la Atena, să încline către cea de-a treia variantă.
Dar, dată fiind nevolnicia europeană în varii crize interne şi externe, nu e deloc exclus ca oficialii de la Bruxelles, susţinuţi de stânga germană (care aplaudă cu maxim entuziasm triumful neo-comuniştilor eleni) şi de statele din sudul continentului să cedeze în faţa şantajului radicalilor greci.

Într-o atare alternativă se va lansa un semnal clar, indicându-se popoarelor europene că n-ar avea decât să se dea pe mâna unor formaţiuni extremiste şi a le propulsa la putere spre a-şi rezolva automat şi fără dureri de cap toate problemele economice. Subit, hărnicia şi asumarea unei atitudini de seriozitate economică, a reformelor şi a programelor de austeritate ar apărea ca un soi de sumum al stupidităţii, iar extremismul, ca fiind, vai, calea regală de ieşire din orice impas.
Nu e greu de imaginat ce efect cataclismic ar avea acest drum asupra sorţilor electorali ai unor partide xenofobe, rasiste şi antidemocratice din Europa, ca şi asupra şanselor de menţinere a coeziunii unei Uniuni, din care să continue să facă parte naţiunile prospere.

La capătul acestui drum Europa, oricum tot mai centrifugală, s-ar face sigur zob. Ar râde în schimb cu gura până la urechi doar Putin şi actualii aliaţi fundamentalişti şi extremişti ai Kremlinului, precum şi, în genere, toţi liderii autoritari, dictatoriali sau totalitari.

Cu toţii ard de nerăbdare să vadă Europa unită cât mai degrabă pe butuci. Cât de puternic salivează extremiştii, iată, in corpore, în reacţie la victoria Syrizei! Uitat de grecii pe care i-a salvat cândva, Churchill, europeanul, se întoarce în mormânt. (autor - Petre M. Iancu)

Read More

Cum micşorează aghiotantul Ponta PSD-ul.

Din 1997 încoace, pesediştii nu au mai fost atât de agitaţi. Atunci, tot după pierderea alegerilor prezidenţiale, o grupare autointitulată „reformatoare” şi avându-l în frunte pe Teodor Meleşcanu a cerut retragerea lui Ion Iliescu şi, neavând câştig de cauză, s-a desprins din partid, formând ApR. De data aceasta, plecaţii din partid ameninţă cu două formaţiuni canibale, iar demisia lui Victor Ponta de la preşedinţia PSD este cerută nu doar de pesediştii excluşi ori pe picior de plecare, ci chiar de baronii locali, primari de mari oraşe şi şefi de CJ, adică de stâlpii partidului. Aceştia sunt furioşi că dl Ponta le impută lor eşecul lui electoral şi, drept pedeapsă, ar vrea să-i lase fără funcţiile politice. În această confruntare, şansele ca actualul lider să-şi păstreze poziţia sunt mult mai mici decât ale dlui Iliescu în urmă cu zece ani, premierul fiind, acum, pentru influenţii şefi din teritoriu, un corp străin, purtător de viruşi periculoşi pentru sănătatea lor politică şi a partidului. Mişcarea logică este să-l elimine împreună cu aceia aflaţi în prea strâns contact cu el.

Înlăturarea lui Victor Ponta - a cărui demisie a fost cerută de doi longevivi şi controversaţi baroni locali, Radu Mazăre şi Marian Oprişan – nu este însă lucru uşor. Simţind că i se pregăteşte debarcarea, preşedintele PSD şi vicele său Liviu Dragnea încearcă să amâne până la o dată nedeterminată congresul partidului, programat, iniţial, pentru luna martie. „Nu va putea fi dat jos, decât dacă ieşiţi în stradă!”, le transmite exclusul Marian Vanghelie foştilor săi colegi, fără a se afla foarte departe de adevăr.

Dl Ponta, judecând după comportamentul său, nu numai că nu pare interesat să ceară încrederea partidului, ci s-a extras din toate disputele privind persoana sa. Afişează o tăcere superioară în privinţa criticilor şi lucrează la imaginea de  „premier bun” (vezi şedinţa de guvern transmisă în direct, morala ţinută minştrilor), partener de nădejde al preşedintelui Klaus Iohannis, din al cărui cuvânt nu iese tocmai pentru a împrumuta din seriozitatea şi capitalul de simpatie al acestuia. Lipsa dialogului cu partidul s-ar putea însă să-i grăbească premierului sfârşitul.

Deocamdată, rezistenţa dlui Ponta este supusă la mari presiuni. Exclusul Mircea Geoană, de mână cu Marian Vanghelie, anunţă că vor forma Noul PSD, în timp ce prietenul său, Sebastian Ghiţă, pune de cooperativa politică Progres România. Amândouă vin să devoreze formaţiunea mamă, din care, dacă îşi fac treaba cu simţ de răspundere, va mai rămâne un trunchi uscat, pe care nu îl va mai călări nici măcar dl Ponta, atras de progresul capitalist al amicului Ghiţă. Formaţiunea acestuia din urmă, programată să-şi ia certificat de naştere pe 1 martie, pare gândită ca o barcă de savare a premierului, în caz că echipajul PSD se revoltă şi îl aruncă în apă. Iar baronii pesedişti, care nu mai pot face nicio învârteală de frica DNA, sunt necruţători. Victor Ponta, în care au investit timp şi bani, le-a înşelat aşteptările: n-a câştigat preşedinţia ţării, pentru a-i putea scăpa de dosare şi se mai dă şi curat, punându-le placa anticorupţie.

Chiar dacă scapă de mânia baronilor, dl Ponta nu-i este util PSD-ului, cât timp continuă să aibă o atitudinea aproape servilă faţă de preşedintele Iohannis. Nimeni nu-i cere să se proclame cel mai grozav, ca în trecut, ci să păstreze un pic de relief. Fiindcă orice partid, oricât de mare ar fi fost, are nevoie de un lider, nu de un aghiotant. (autor - Rodica Ciobanu)

 

Read More

Tranzit.

„Ne trebuie un guvern cu alt mod de abordare, care să fie în stare să respecte un set de reguli atât cât este necesar” a declarat președintele Iohannis în New York Times. În general, primul pas e să știi ce-ți trebuie. Reiese că guvernul Ponta nu e ce trebuie. De altfel premierul nici nu mai guvernează, cere consens și pacte și pare să fi devenit dublura (mai agitată) a președintelui. Și-a anulat președintele vizita în Moldova? Imediat, Ponta și-a anunțat o vizită-fulger la Chișinău urmată de o anulare-trăznet. Probabil și în urma discuției pe care cei doi au avut-o la Cotroceni.

Premierul o fi înțeles că e mai bine să stea să-și păzească scaunul – căci speculațiile s-au încins iar sursele zbârnâie: s-a aflat că dna Gorghiu și dl. Petrache (vechiul PNL) au avut o întâlnire de taină cu președintele în care s-ar fi stabilit traseul spre guvernare. Întrebat dacă e adevărat, Petrache a devenit sibilinic: „nu comentez, președintele are dreptul să se întâlnească oricând cu cine vrea, eu nu am fost dar să presupunem că am fost și am convenit să nu spunem, care-i problema? Să spun că da sau că nu, care-i relevanța?” Altfel spus, da sau nu, e totuna. Doar profanii mai practică asemenea discriminări.

În fond, nu lui Ponta n-a fost da lui Iohannis? Mai directă dna Gorghiu a recunoscut că a fost la această întâlnire de unde a ieșit convinsă că „guvernul e șubred trebuie să plece”. Cei care luptă pe față pentru debarcarea lui Ponta sunt chiar foștii președinți Geoană și Vanghelie care negociază pe rupte (din PSD, PPDD) cu persoane care neagă că ar fi în tranzit. Și Ghiță și-a anunțat un partid de stânga intitulat „Progres România” dar „fără Iliescu” - care a remarcat: „lui Ghiță i s-a urcat averea la cap”. Mai degrabă i-a coborât capul în buzunare. Mai nou, politicienii noștri fac partide „ca iepurii” (vorba Papei) deși n-au cu ce să le crească. Surpriza a fost că și Mazăre (îmbrăcat în civil de astă dată) a declarat că Ponta trebuie să plece: „în mod normal și onorabil, trebuie să-și dea demisia”. Cu alte cuvinte, Victore, fă pași!

După 30 de zile de mandat, președintele Iohannis a anunțat (pe FB, firește) că „a parcurs primii pași către România lucrului bine făcut: independența justiției, creșterea bugetului apărării, consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, evoluția admiterii în Schengen și reconfirmarea acțiunilor ferme la nivelul NATO”. Total, cinci pași. Patru dintre ei erau gata făcuți iar al cincilea pas (evoluția admiterii în Schengen) e în impas. Vorba lui Petrache: bine făcut, nefăcut, gata făcut, ce relevanță are? Totuși unul din lucrurile bine făcute e să nu te lauzi singur. Ar fi primul pas înainte. Iar combinația cu „noul PSD” ar fi doi pași înapoi. (autor - Tia Șerbănescu)

Read More

Charlie est ailleurs.

– Tu ce ai căutat acolo?
– Cum adică? mă nedumiresc eu. Nu era normal să mă duc şi eu să văd ce se întîmplă?
– Mda, mă rog, dar care a fost motivaţia ta?
– Eram curios... ezit eu.

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“. Erau cîţiva dintre celelalte milioane de francezi, cei care nu au participat la marş şi pe care nu îi vedem în media. Nici unul nu era însă indiferent, ba dimpotrivă. Odată lansată, discuţia lor s-a înflăcărat rapid şi, după cîteva minute, uitaseră deja de existenţa mea. Ca de atîtea alte ori, conversaţia a devenit una franco-franceză.

Am coborît la Bastille şi am făcut o coadă de peste jumătate de oră ca să pot ieşi din metrou şi să pătrund în piaţă. Cîţiva africani vindeau pe doi bani ecusoane şi postere cu Je suis Charlie. Am pornit-o pe Faubourg Saint-Antoine, lipindu-mă de cîte un grup ca să trag cu urechea, dar majoritatea vorbeau pur şi simplu despre una şi alta. Erau însă acolo, fiecare cu Je suis Charlie al său, prezenţe senine, dar ferme. La un moment dat, un grup s-a format în faţa unei clădiri ciudat de dărăpănate. Era un azil pentru refugiaţi, care tocmai fusese închis. În faţa lui – cîţiva africani şi asiatici cu pancartele lor, cerînd relocare, şi nu alungare. Un domn mai în vîrstă îi arăta furios cu degetul: „Sigur, să vă relocăm, ca pe urmă să veniţi şi mai mulţi... să ne sufocaţi... să...“ Nu aud decît crîmpeie de fraze, dar îmi este clar despre ce este vorba. Unii se apropie de grup şi îi dau dreptate domnului supărat; alţii se uită pieziş şi trec mai departe. Pe treptele clădirii, o fată de vreo 15-16 ani stă chircită, cu ochii în gol şi un carton în braţe, pe care scrie Moi j’y suis pour rien – eu n-am nici o vină...

Am mers la pas mai departe, dar curînd coloana s-a oprit. Ne-am dat seama cu toţii, la un moment dat, că pe strada transversală din faţă treceau autocarele fumurii cu şefii de stat. Cînd a apărut prima maşină, lumea a început să aplaude. O doamnă în vîrstă de lîngă mine mă întreabă ce se întîmplă. „Trec Hollande şi şefii de stat“ – o lămureşte o altă doamnă. „Şi d-aia aplaudă lumea?“ – se indignează doamna în vîrstă. „Păi, nu ei ne-au adus în situaţia asta? E culmea să-i mai şi aplaudăm acum!“ „Aveţi dreptate“ – intervine şi un domn – „nu pentru politicieni am venit aici!“ La al doilea autocar, mai multe degete se îndreaptă, discret, în jos. Sînt participanţii la marş pe care nu-i vezi pe ecrane.

Coloana e blocată, aşa că o iau spre Place d’Aligre, în căutarea unei cafele în linişte. Mă aşez într-un bar care se dovedeşte a fi ţinut de nişte arabi. Clienţii din cartier sînt majoritatea francezi. Cei mai mulţi se duc la patroană de cum intră în bar şi o îmbrăţişează. Lîngă mine se aşază un beţiv, care-şi ţipă delirul. E singura persoană indiferentă pe care am întîlnit-o în acele zile. Din cînd în cînd, se ridică în picioare şi ţipă cît îl ţin plămînii: Ta gueule! „Gura!“ Poate că, de fapt, nici el nu este chiar aşa de indiferent...

Îmi reiau marşul spre Place de la Nation şi privesc atent de jur împrejur. Identific steagurile a cîtorva zeci de ţări. Într-un copac, un tînăr ţine steagul Braziliei. Ăsta de unde o mai fi apărut? – mă întreb în sine mea. Apoi dau nas în nas cu un tînăr arab, tăcut, care ţine la piept un carton mare pe care scrie Charlie akbar. Mă opresc într-un soi de moment de reculegere. Aveam să mai întîlnesc şi alţii pe parcursul zilei.

În mijlocul mulţimii mă întîlnesc, miraculos, cu o fostă studentă, care îşi face studiile la Paris, de ceva vreme. Ne îmbrăţişăm fericiţi şi hotărîm să ne retragem la o bere, undeva, să schimbăm impresii. Terasele sînt foarte aglomerate, dar reuşim în cele din urmă să ne găsim un loc.

Urmează un schimb ciudat de replici, presărate mai mult cu mda şi hm. Nu ştim prea bine ce să zicem. Deocamdată însă, cîteva lucruri par să ne fie clare. Mai întîi de toate, că e greu – şi puţin recomandabil – să încerci să-i înţelegi pe francezi, aşa, din avion. Au dezvrăjit credinţa şi au despărţit Biserica de Stat doar pentru a instala în loc o altă religie: Republica. Cu aceasta nu se joacă – chiar dacă şi ea constituie permanent obiectul celor mai teribile jocuri de cuvinte şi al unei autoironii descumpănitoare. Umorul, care are însă ingredientele sale tipic franţuzeşti, este şi el un cult republican; on n’y touche pas! Cum spunea un jurnalist francez la Bucureşti, francezii rîd despre orice (şi în primul rînd de ei înşişi...), dar nu cu oricine; şi cine nu înţelege, e treaba lui: rîsul nu are limită. Autolimitarea umorului este, astfel, precum o femeie doar puţin gravidă; limitările externe, mda, poate, dar sînt un soi de chiuretaj...

Discuţiile despre islam şi creştinism apoi, toate aceste comparaţii violent tendenţioase sau înţelept moderate de care e plin spaţiul public, toată această fantasmă a „ciocnirii civilizaţiilor“: cîtă vorbărie inutilă! Toate religiile Cărţii, ca să ne limităm la ele, sînt bune, dar în numele fiecăreia s-au făcut o groază de rele. În numele, nu din cauza lor! În cazul Charlie, de pildă, în amonte se află societatea, nu religia. Paiul din ochiul religiei ne face să nu mai vedem bîrna din ochiul societăţii. Nu islamul atacă şi creştinismul se apără, ci societăţi şi/sau grupuri sociale se ucid între ele. Nu islamismul a generat terorismul, ci terorismul s-a legitimat prin islamism, transformîndu-l în fundamentalism. Ce-i drept, odată instituţionalizat, acest fundamentalism generează un terorism tot mai neîngrădit, care antrenează, practic inevitabil, un contraterorism tot mai demăsurat. Pînă cînd, pînă unde?...

Ne blocăm. Atît optimismul, cît şi pesimismul şi-au pierdut din consistenţă. În tăcerea care se aşterne între noi, aud parcă avertismentul lui Kundera: La vie est ailleurs. Charlie est ailleurs – îmi trece mie prin minte...

În zorii modernităţii, Montesquieu lansa întrebarea sa fondatoare: comment peut-on être Persan? În prezentul nostru postmodern – şi indiferent de cum va arăta răspunsul la fenomenul Charlie –, o întrebare similară ar putea fi formulată: comment peut-on être Charlie? (autor - Vintilă Mihăilescu)

Read More