LEGENDELE CRIŞENILOR XVIII CIOROLIŢA MONUMENT DE CULTURĂ ZĂRĂNDEAN & Tiberiu Vanca

LEGENDELE CRIŞENILOR 
XVIII 
CIOROLIŢA MONUMENT DE
CULTURĂ ZĂRĂNDEAN 
„ …trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece”
(Mihai Eminescu - Luceafărul)
„Zarandul” – periodic de informare al Consiliului municipal Brad- numărul 199 al anului XVI, (decembrie 2009), sub semnătura Diana Leucian şi Nicolae Cristea, publică articolul „Obicei de iarnă inedit din satul Ţebea : Cioroliţa”. Dacă autorii mărturisesc „Nu se ştie originea acestui obicei”. Noi, în limitele în care ne ajută bibliografia mitică, vom încerca decriptarea lui. Potrivit autorilor „Cioroliţa”este un eveniment de sacralitate populară derulat cu participarea întregii obşti săteşti. În ajunul Bobotezei (5 ianuarie), bărbaţii, femeile şi copii obştei învestmântaţi în straie caraghioase (potrivit autorilor „de tot râsul”), la ceasul îngemânării zilei cu noaptea, înarmaţi cu obiecte făcătoare de zgomote asurzitoare ( tălăngi, clopote ,plite reciclate în obiecte de făcut zgomot, instrumente de suflat ş.a) în climatul unui parcurs gălăgios, derulat pe uliţele satului se înscriu într-o procesiune cu puncte de sosire pe două din colinele ce domină aşezarea. Aici se derulează momente de sacralitate precreştină, se înfăşoară şomoioage de paie pe roţi de căruţă cărora cuprinse de flăcări li se iniţiază rostogolirea pe panta colinei în timp ce la locul de lansare se aprind fascii, tot de paie, prinse între braţele unor prăjini, confecţionate în tehnica cozii de greblă, pe care participanţii le rotesc iniţiind un inedit joc de lumini. Momentul fiind asezonat cu invocaţia orală „Cioroliţa-liţa!-liţa!/ C-o murit bădiţa!/ Pe-o scândură lată,/ Dumnezeu să-l bată!/ Pe-o scândură verde,/ Dumnezeu să-l ierte!” Parcursul pe uliţele satului este punctat cu aprinderi de foc la fiecare răspântie.
*
Cioroliţa este o manifestare compozită în ale cărei scenariu se regăsesc manifestări cultuale caracteristice unor multiple scene mitofolcloroice dintre care enumerăm:
Alămor sau Alimori: -„Sărbătoare mitofolclorică… din Transilvania şi Banat, consacrată focului viu.” „Se ţine la începutul primăverii, cu mari ruguri aprinse pe dealuri şi roţi de foc rostogolite la vale,” Este văzut ca un relict al unui cult arhaic solar. Cuprinde: dans cu cântece în jurul focului prăvălirea unor roţi învelite în paie şi aprinse pe povârnişul unui deal.(1)
Hodaiţele – „Sărbătoare românească rituală consacrată focului viu de către moţii din Munţii Apuseni”. Se ţine în preziua deschiderii postului pascal iar în unele arealuri şi în preziua deschiderii postului Crăciunului. Tinerii ies pe dealuri cu hodaiţele (fascii confecţionate din mănunchiuri de nuiele împletite laolaltă cu pănuşi de porumb şi paie cărora li se dă foc, iar în această stare sunt folosite la iniţierea unor desene rituale de foc pentru privitorii din sat (2+3).
Focul viu: „Element principal în mitologiile lumii, considerat cauză şi motor al vieţii, dar şi distrugător şi purificator al ei , venerat adesea ca zeu important, reprezintă personificările focului solar şi ale focului atmosferic (fulgerul), a focului astral, al celui lăuntric şi mai ales al focului viu văzut în ipostazele de prieten şi duşman al omului”. Amintim existenţa sărbătorilor de foc nou (Hodaiţele în Munţii Apuseni şi Alămor sau Alimori în Transilvania şi Banat „…se rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse,… ca simbol solar. *roţile de foc din basme, de Mucenici (9 martie) sau de Paşti, se aprind focuri peste care sar flăcăii satului.”
Focul este o realitate sacră, iar sacralitatea acestuia determină atitudini comune pe arii extinse ale planetei şi principii ce pot surprinde. Astfel: „…nu se poate scuipa în foc (Iran ,România), nu se aruncă în foc deşeuri fiziologice (Iran), nu se lasă udul peste foc (România, Rusia) , nu se leapădă în faţa unui foc aprins nimic murdar (Helada),; un vinovat nu poate să stea în foc (Helada), focul nu poate fi insultat (Iran, India) sau blestemat (România); când se dărâmă o casă, cuptorul sau vatra nu trebuie atinse (România)” (4)
Roţile de foc: după destinaţie sunt, roţi de foc mitice, roţi de foc rituale. „Ritualul roţilor de foc practică tradiţional gonirea pe câmp a unei roţi aprinse de către flăcăi în cadrul celor două sărbători specifice zonei româneşti intercarpatice Alămor (Transilvania şi Banat) sau Hodaiţele -Munţii Apuseni-, legate de vechile rituri agrare. Privite în general, toate variantele ritualului roţilor de foc se sprijină unitar şi consecvent, pe simbolul arhaic al purificării prin flacără, atât al oamenilor cât şi al câmpurilor.” (5)
Strigările peste sat: Act de prevenţie pentru păstrarea datului moral sătesc Se exercită de către „Ceata de feciori” care la ceremoniile de rostogolire a roţilor de foc, produse la iniţierea principalelor perioade de post (Crăciun şi Paşti), clamează, de pe dealuri, prin strigături actele imorale comise de unii din localnici. Este vizată cu precăderea moralitatea fetelor precum şi acte antisociale comise de alte categorii de locuitori ai satului (6).
Chiraleisa: Obicei mitofolcloric de alungare a duhurilor, de purificare a mediului sătesc derulat în ajunul Bobotezei, cunoscut de noi după practicile din Bănişor (judeţul Sălaj). Protagoniste cete de copii ce intră în gospodării şi înconjurând construcţiile aruncă boabe de grâu comiţând oraţia „Chiraleisa ! Popa cu feisa!”, Mirşid (judeţul Sălaj) unde în climatul rostogolirii roţilor de foc şi a consumării Strigărilor peste sat se desăvârşeşte ritul legării pomilor şi prevenţia accesului spiritelor malefice prin legarea cu ramuri de rug şi bulbi de usturoi, Valcăul de Jos (judeţul Sălaj) menirea pomilor, respectiv ocolirea acestora de către cetele de copii care descântă „Pomule de nu-i rodi/ Securea te va lovi/ sau : Pomule de nu-i rodi/ Tat-tat-tat te-oi meleşti/ Turaleisaaaa!...”(n.n. denumirea locală a Chiraleisei).(7)
Ţapul ispăşitor: obicei mitofolcloric transfrontalier, specific civilizaţiei ebraice. Potrivit Micului Dicţionar Enciclopedic Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1978, „Masculul caprei domestice al caprei negre şi căprioarei… pe care Marele Preot îl încarcă, la sărbătoarea ispăşirii (Vechiul Testament) cu toate păcatele neamului lui Israel şi care era apoi alungat în deşert”: Potrivit lui Mircea Eliade în „Regenerarea Timpului”: ritul încărcării ţapului cu păcate este asociat cu manifestări colective de alungare a demonilor prin, zgomote, lovituri (în interiorul locuinţelor), ţipete şi întreţinerea zgomotului de-a lungul satului (8).
*
Am enumerat, mai sus, masa de evenimente cultuale şi valori mitice ce intră sau pot intra în compoziţia obiceiului ţebean, (Cioroliţa), şi putem conchide că ne aflăm faţă în faţă cu o manifestare de alungarea spiritelor malefice. Identificăm roţile de foc şi fasciile cu flăcări caracteristice Alămorului, Hodaiţelor şi a Chiraleisei de Mirşid . Manifestări de alungare a spiritelor malefice, dar fără foc sunt Chiraleisa de Bănişor şi Turaleisa din Valcăul de Jos. O altă caracteristică ce ne pune în situaţia înrudirii evenimentului din Ţebea cu Hodaiţele, Alămorul şi Chiraleisa de Mirşid este determinată de încărcarea repertoriului respectivelor manifestări cu strigările peste sat. Dar în timp ce în situaţia Alămorului şi Hodaiţelor invocările din repertoriul strigărilor privesc moralitatea fetelor şi acte antisociale comise de diverşi localnici în practica ţebeană oraţia îl priveşte pe „bădiţa”, subiect fără altă identitate decât tinereţea şi sexul,debutând cu un sentiment în registru de urgisire („Dumnezeu să-l bată!”), ce, neaşteptat, se preschimbă, într-unul de clemenţă („Dumnezeu să-l ierte!”). Oraţia de referinţă determină, într-un fel, vârsta obiceiului care poate aparţine zonei matriarhale. Dacă Alămorul şi Hodaiţa se localizează în zilele de debut ale posturilor, Cioroliţa se localizează în pragul altui eveniment sacru, respectiv, în ajunul Bobotezei. Ca o particularitate faţă de manifestările de ţinută românească enumerate în prezentul studiu Cioroliţa este încărcată şi de o valoare transfrontalieră respectiv maniera ebraică de alungare a spiritelor malefice, de curăţirea spaţiului public prin zgomot. În situaţia acestui obicei localizăm şi o prejudecată caracteristică ţăranilor din zona Braşovului (Tohanu Vechi; Poiana Mărului; şi Moeciu de Jos) respectiv credinţa că răspântiile de drumuri sunt locurile în care adastă spiritele malefice, şi ca o consecinţă sunt locuri rele, spaţii în care drumeţul este mai expus decât la drumul drept iar pe cale de consecinţă aceste spaţii trebuie eliberate de spiritele rele prin foc purificator. Tributari acestui concept ţăranii din Ţebea în marşul de alungare aprind focuri la răspântii de drumuri. (9). O altă împrejurare de natură a deosebi obiceiul ţebean de cele socotite de noi, oarecum, analoage este ţinuta vestimentară pe timpul derulării marşului. Învestmântarea în haine uzate cu aspect neplăcut privirii se poate motiva cu credinţa că ţinuta şi atmosfera pe care o produc ,şi, prin infernalitatea zgomotelor ce-i însoţesc determină demonii să-i privească cu teamă şi să se îndepărteze, cu consecinţa purificării spaţiilor publice.
Cititorii rândurilor de faţă se vor întreba, desigur, care este mijlocul prin care o valoare de apărare împotriva duhurilor necurate specifică orientului apropiat a ajuns să fie regăsită într-o localitate situată la mii de kilometrii, şi îmbrăţişată de localnici aparţinători altei civilizaţii. Pentru edificare în lucrarea noastră „Magie erotică agrară la Bănişor” (10) precizam „Cum se gândeşte în Bănişor, se gândeşte şi în America Centrală, şi în Indonezia (Iava) şi în Oceania”, iar prelungind constatarea noastră de atunci, spunem astăzi, cum s-a gândit în vechea Palestină se poate gândi şi la Ţebea Dacă ceea ce spuneam atunci a fost un simplu enunţ folosim lucrarea de faţă pentru a ne face mai bine înţeleşi. Plecăm de la o constatare banală. Deseori aflaţi în compania soţiei, a soţului, a altui apropiat emitem un punct de vedere iar cel de lângă noi ne întâmpină cu surprinzătoarea remarcă „Şi eu gândeam acelaşi lucru!”. Astfel de întâmplări au o rată de producere extrem de extinsă, încât nu poate fi cotată că s-ar fi produs sau s-ar putea produce la un număr restrâns de persoane. Este situaţia pe care îndrăznim să o propunem, respectiv existenţa spiritului gemelar, capacitatea de a reflecta asupra aceluiaşi subiect, şi a fundamenta pe o anumită temă, aceleaşi soluţii, în acelaş timp, de către subiecţi ce nu se află în contact fizic sau spiritual direct, cât, nu de puţine ori, sunt despărţiţi de incredibile fusuri orare. Pentru a convinge vom plonja în lumea primordială, respectiv în preistoria omenirii, în vremurile în care existenţa celor două americi ,şi ale altor continente nu era cunoscută, la timpul în care informaţia nu putea fi transmisă decât pe spaţii restrânse, prin strigăt, prin deplasare la pas, sau, performanta, pe atunci, deplasare hipo. Ne vom afla deci în situaţia nu lipsită de inedit de a constata că subiecţi aflaţi pe varii meridiane, din rase opuse au întrebări, caută răspunsuri şi fundamentează teze asemănătoare. Vom începe demonstraţia cu banalul ou.
Omul primordial, umanoidul ce s-a desprins de lumea animală prin raţiune şi a evoluat astfel cum se prezintă azi în istoria civilizaţiei, a avut revelaţia lumini, a întunericului, a căldurii şi frigului, a durerii şi câte altele. Acoperit de imensa boltă a universului a vrut să ştie ce este acesta şi cum s-a născut, pentru că în concepţia lui nu putea să existe din totdeauna, şi trebuind să aibă un început a trebuit să se nască. A reflectat şi a conchis că universul s-a născut din ou (11). Asistăm astfel la apariţia celui mai răspândit mit cosmogonic, naşterea universului din ou. Spunem că este cel mai răspândit pentru că îl regăsim în cele două variante cunoscute ( 1.Oul originar şi 2. Oul confecţionat) pe aproape întreg globul. Ne referim la India; Iran; Tibet; China; Fenicia; Grecia; Finlanda; Australia; Havaii; Indonezia şi Africa spaţii care îl consacră sub forma oului originar. Varianta „oului confecţionat” a fost semnalată în Egipt; Africa şi America precolumbiană. Alchimiştii medievali l-au socotit „Oul filozofal” declarându-l simbol al universului. Răspândirea acestui mit pe o arie planetară la timpul istoric în care populaţiile planetei nu puteau comunica direct ne întăreşte în convingerea că informaţia s-a transmis prin gândurile interschimbate prin mijloace telepatice de indivizi ce sub aspect raţional comunicau prin mijloacele numite, subiecţi aflaţi în stare de înfrăţire gemelară.
Vom împinge demonstraţia înspre evenimente istorice şi vom avea a constata naşterea simultană a unor sentimente de mânie convertite în acte revolute, cu efecte reconstructive, pe spaţii geografice ce nu aveau comunicare directă între ele. Exemplificăm cu anul revoluţionar 1848 când mare parte din Europa a pus mâna pe arme în vederea schimbării unei orânduiri sociale, şi continuăm cu anii ’80 şi sfârşim cu ’89-90 a secolului trecut când mânia colectivă a şters de pe harta Europei de răsărit plaga roşie instaurată de către comunism. Le-a fost necesar popoarelor din imperiul (fost) Sovietic să traverseze 73 de ani de crime abominabile în masă, ca răbdarea colectivă să ia sfârşit, ca masa de trăitori să se încarce cu puterea de a vrea altceva şi să procedeze la eradicarea spaţiului urmată de construirea unei societăţii, de consum normale, iar popoarelor din Europa de est contaminate de aceeaşi plagă după cel de al doilea Război Mondial 45 de ani de răbdare. Am pus în pagină două evenimente istorice ce dovedesc că modificările de status instituţional oricât de oprimatoare ar fi ele nu pot fi înlăturate până la momentul de trezie colectivă şi că aceasta se produce, iar atunci când se pune în mişcare ocupă spaţii extrafrontaliere, iar marşul blajinelor victime aruncă în istorie pentru nerepetare forţele crimei ce i-au înfometat coborându-i la limitele trăirii animalice, ce le-au înveninat viaţa, ce le-au ucis antecesorii semănând ură şi învrăjbire. Trezia colectivă nefiind nimic altceva decât ieşirea din starea de apatie, de lâncezeală, de laşitate motivată de frica ce le-a fost inoculată prin teroare, este momentul în care pe arii geografice extinse frica dispare, suma indivizilor intră instantaneu într-o stare de temeritate soră cu curajul fără limite, piepturile dezvelite se propun armelor neputincioase, ce fie nu mai ştiu trage, fie trag fără a mai provoca temeri. Asistăm la un insuflu colectiv de bărbăţie ce prinde într-un unic ,moment istoric falii considerabile ale planetei, ţări, continente şi mai mult, insuflu de sorginte gemelară, moment în care oamenii planetei sau al unor părţi ale acesteia gândesc împreună, se înarmează cu o unică voinţă şi de la mic la mare se urcă pe baricade şi înving cu forţa piepturilor dezvelite. Cele trei exemple puse în pagină pot dovedi că propunerea noastră vizând comunicarea gemelară este operantă că este forţa motrice ce scrie atât istoria civilizaţiei cât şi istoricitatea faptelor.
Împrejurarea că Cioroliţa este o variantă compozită de Chiraleisă ne-o spun, fără a fi expliciţi, autorii comunicării din periodicul Zarand, respectiv Diana Leucian şi Nicolae Cristea, atunci când se referă la formula rituală greacă kirie eleison pe care o întâlnim în M.D.E 1978 la pag. 185, în textul ce explică instituţia mitică „Chiraleisa” afirmând că se traduce prin „Litanie liturgică la ortodocşi şi catolici”, încredinţându-ne că respectivele cuvinte sunt rostite de însoţitorii preotului când acesta umblă cu botezul. Pe cale de consecinţă este o instituţie comună la două rituri creştine, şi este consacrată şi celor două manifestări mitofolclorice pe care le-am alăturat (Cioroliţa şi Chiraleisa) în prezentul studiu.
Cât privesc două din variantele sălăjene de Chiraleisă o frumoasă similitudine se poate stabili între varianta din Mirşid şi Valcăul de Jos cu o practică rituală din Oceania, respectiv de pe insulele Ambion, locaţie unde „când plantaţiile de cuişoare par deficiente, bărbaţii se duc acolo, noaptea, goi, şi încearcă să fertilizeze pomii, strigând <Cuişoare!> (12) prin simularea unui act sexual între bărbatul gol şi arborele a cărei rodire se vrea stimulată.” Deosebirea între variantele sălăjene şi cele din îndepărtata Oceanie este că la ultima se simulează un act sexual iar la primele se proferă doar o ameninţare. Şi una şi cealaltă privesc acte cultuale de stimularea rodirii la pomi fructiferi şi ne prezintă practici asemănătoare ce acoperă credinţe şi prejudecăţi, fundamentate în profunzimea timpului istoric de populaţii ce îşi aveau habitatul pe spaţii despărţite de continente şi luciu oceanic inabordabil mii de ani. Credinţa autorului de faţă este că cele două chiraleise sălăjene (de Mirşid şi Valcăul de Jos) şi actul insularilor din Pacific sunt înrudite, au aceeaşi raţiune de a exista şi s-au statornicit pe cale de comunicare (n.n. gemelară) în timpuri imemoriale.
Autorii articolului din Zarandul spun ceva ce nu poate fi negat „Nu se ştie originea acestui obicei” şi continuă în alt paragraf „poate să dăinuie din vechi timpuri, poate chiar din vremea dacilor” punct de vedere pe care-l amendăm cu menţiunea că s-a format şi a apărut în momentul când omul a dobândit conştiinţă şi raţiune pentru că manifestările mitofolclorice ce şi-au întins aria de celebrare până la noi sunt mijloace de apărare iar apărarea se naşte prin deliberări raţionale. Înclinăm să credem că dacii l-au moştenit de peste milenii, l-au celebrat şi ni l-au oferit ca pe o moştenire sfântă.

1 Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 23
2 Ibidem „ 228
3 Tiberiu Vanca Izbăvirea prin limbă pag. 98-106
4 Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 188-191
5 Ibidem pag. 515
6 Romulus Vulcănescu Etnologie juridică pag. 184-187
7 Tiberiu Vanca Bănişorul mitic pag. pag.43-45 şi M. Moldovan Magazin Sălăjan nr. din 31 dec. 2009
8 Victor Kernbach Mic dicţionar enciclopedic pag. 998 + Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală pag. 605 + Mircea Eliade –Regenerarea timpului + Tiberiu Vanca Bănişorul mitic pag. 129-132
9 Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român pag. 21-28
10 Tiberiu Vanca – Bănişorul mitic pag. 120
11 Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală pag. 447-448
12 Mircea Eliade – Tratat de istoria religiilor pag. 292.

6 ianuarie 2010-

Tiberiu Vanca

Read More

AU ATENTAT LA SĂNĂTATEA SPIRITUALĂ A SATULUI ROMÂNESC & Tiberiu Vanca

AU ATENTAT LA SĂNĂTATEA SPIRITUALĂ
A SATULUI ROMÂNESC
Ori de câte ori se comite un asasinat, şi o vai acestea au o frecvenţă absolut diabolică şi asta pentru că uciderea vine din ograda lui „Bată-l Toaca”. Se ucid oameni, se ucid şi servituţile dătătoare uneori de deprinderi îngemânate cu munca ce acoperă nevoile de supravieţuire, prin asigurarea confortului necesar trecerii grupurilor sociale prin istorie. Şi ori de câte ori se produc astfel de fapte socialul, sau subiecţi ai acestuia încearcă să depisteze autorii întru sancţionare , întru îndreptare şi nu de puţine ori pentru eliberarea oftatului a pagubă. Această ultimă categorie, va face obiectului demersului nostru, oftatul, pentru că este vorba de o crimă care a ucis îndeletniciri cu largi efecte întru închegarea a nenumăratelor instituţii ce formează suprastructura existenţială a satului românesc prin care înţelegem structuri ocupaţionale, deprinderi lucrative, acoperirea de nevoi materiale, şi acoperirea cu doruri existenţiale.
Autor al crimei ce a ucis în covârşitoare parte etnosul românesc, este Parlamentul României, iar data calendaristică a crimei 3 august 2000, când inconştienţii ce mai ridică mâinile, între două dormitări, pe acolo, zic ei, întru întronarea ordinii sociale prin votul al cărui efect a fost legea 143/2000, aflaţi într-o mare confuzie au ucis cultivarea cânepei. În data de referinţă au intrat în vigoare un pachet de măsuri din care desprindem:
Interdicţia (sub sancţiunea închisorii de la 3 la 15 ani) cultivării tradiţionalei resurse vegetale, fără, o autorizaţie de la DADR (Direcţia Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) aparţinătoare Ministerului Agriculturii Alimentaţiei Publice şi Pădurilor; cu încuviinţare de la D.S.P. (Direcţia de Sănătate Publică pendinte de Ministerul Sănătăţii şi Familiei); cu înregistrare la organele locale de poliţie aparţinătoare de către Ministerul de Interne şi Administraţiei Publice.
S-a ajuns la instituirea măsurilor draconice uşor de desprins din nivelele de autorizare enumerate mai sus, cu adausul că cultivatorul autorizat este ţinut să asigure paza zilnică a culturii sub rigoarea controlului poliţienesc şi a măsurilor nu de puţine ori obtuze ce sunt la latitudinea agenţilor de poliţie, indivizi cu nivele de percepţie şi operare în interdisciplinar discutabile, ce au descurajat fermierii români , în structura cărora ţărănime este copleşitor majoritară, să continue cultivarea cânepii şi a derulării artizanatului casnic derivat din servituţile puse la îndemână de vegetala în discuţie.
S-a ajuns la quasi-prohibirea cultivării acestei plante textile, nu lipsită de valenţe alimentare, prin grava confuzie ce s-a făcut între cânepa aflată în cultură în România „Canabis sativa italica” cu cânepa indiană „Canabis indica” . Aceasta din urmă cultivată în India: Iran; Turcia; Siria; Nordul Africii; Orientul apropiat şi Orientul mijlociu, produce acizi cu conţinut de substanţe halucinogene din care se extrage haşişul şi marijuana. La capacitatea acesteia de a produce substanţele amintite concură şi împrejurarea oarecum esenţială, existenţa în locaţiile în care se cultivă a unui climat cu temperaturi zilnice de peste 32 ° celsius, climat esenţial pentru formarea substanţelor de referinţă. Dacă canabis indica conţine acizii din care se pot extrage substanţele halucinogene, canabis sativa-italica cultivată în Europa şi România deţine un conţinut într-atât de redus (0,2-0,3% faţă de 7,5 până la 24%
la prima) , încât extracţia narcoticului (haşiş şi marijuana) este imposibilă. Ei bine, adormiţii, în mare parte, din scaunele parlamentare şi-au zis că dacă cânepa cultivată în România face parte din aceiaşi familie, cu periculoasa canabis indică, să o indexeze şi pe aceasta drept purtătoare de pericol şi ca o consecinţă să impună măsurile draconice de cultivare care au descurajat fermierii (ţăranul român) privitor la punerea acesteia în cultură. Am arătat că canabis sativa conţine substanţe halucinogene pretabile la extragerea narcoticelor în proporţie într-atât de neglijabilă încât nu o fac periculoasă. Dacă canabis sativa are capacitatea de a purta substanţe halucinogene pretabile la obţinerea narcoticelor în proporţii (0,2-0,3%) ce nu o fac periculoasă, în România există în cultură plante cu conţinut de substanţe halucinogene mai mare decât a cânepei autohtone, plante ce se cultivă neîngrădit. Ne referim la barba ştiuletelui de porumb sau mătasea de porumb, frunzele de salcâm şi macul cultivat în grădini.
Urmare măsurilor draconice privind cultura cânepei prin L.143/2000, odată printr-un un lanţ birocratic de autorizare, iar apoi impunerea obligaţiei cultivatorului de a asigura „paza zilnică” a culturii, cultivarea acestei deosebit de importantă resursă vegetală în gospodăriile săteşti a încetat „de facto”. Dacă în 1989 s-a cultivat în România 56.000 hectare cu cânepa în 2013 s-au mai cultivat doar 184 hectare, în staţiuni agricole, cum este Lovrin-Timiş, şi 23 hectare în gospodării ţărăneşti. Dacă în timpul de referinţă (secolul trecut) existau în România douăzeci şi opt de unităţi de procesare industrială a cânepei, şi 36 de topitorii, în prezent mai există doar două unităţi (Secuieni şi Lovrin) , unităţi ce-şi acoperă capacitatea de producţie prin procesarea (Atenţie!) a cânepei din import. În 1989 România ocupa locul I în Europa sub raportul cultivării acestei resurse vegetale.
Pentru a învedera unde ne-a dus superficialitatea dusă până la inconştienţă a Parlamentului României atunci când a draconizat cultivarea acestei resurse vegetale, vom face succinte referiri la pierderile suferite de către economia naţională.
Primo: Cânepa ca resursă vegetală cultivată aduce socialului 25.000 (!) de utilizări. Până şi antecesorii de peste veacuri conştienţi de valoarea acestei culturi au impus-o în cultură. Îl amintim pe Henry al VIII-lea al Angliei care a edictat obligaţia ca la fiecare 60 de acri de sol cultivabil un sfert de acru să fie cultivat cu cânepă.
Secundo: Este benefică pentru sănătate, întrucât conţine acizii graşi omega 3 şi omega 6. Protejează inima şi previne bolile cardiovasculare. Planta produce substanţele minerale: potasiu; magneziu; zinc; fier; calciu; fosfor; ce întăresc sistemul osos şi încetinesc îmbătrânirea. Cânepa conţine toţi cei 21 de amino acizi esenţiali organismului uman.
Are şi valenţe alimentare, în care sens în alimentaţie se folosesc seminţele; pudra proteică de cânepă; uleiul de cânepă şi fibrele de cânepă.
Dacă până în 1989 cultivarea cânepei a avut valenţe ridicate până a fi o cultură cu valoare de aur, din anul 2000 (odată cu edictarea L.143), cânepa a fost alungată de pe ogoare şi din grădini, ca o cultură ciumată deşi făcea parte dintre plantele cultivate în mod tradiţional de români. Fermierul Aurel Torj spunea: „Trebuie să fii înregistrat la organele de poliţie, să asiguri paza zilnică, eşti verificat tot timpul”. Iar cercetătorul Valeriu Tabără : „La staţiunea Lovrin vin şi ne verifică cei de la poliţia antidrog cu privire la: dacă cultura este în sola autorizată, dacă se are grijă (n.n. dacă e păzită) de această cultură.” În condiţiile în care potrivit articolului 2 din legea de referinţă defecţiunile întru administrare, pază etc. pot duce la pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar marea personalitate a culturii tradiţionale române, Ileana Graţiana Pop din Ciumărna-Sălaj, laureată a Academiei Artelor Tradiţionale, „Cam de douăzeci de ani nu s-a mai cultivat, că n-o avut nimeni curajul. Eu am avut acest curaj, pentru că în trecut ţăranul cu cânepă s-a îmbrăcat.”(Notă: în 2014 în Sălaj s-a cultivat 25 + 40 +15 ari , în Gâlgăul Almaşului, în Ciumărna şi Lemniu – În Gâlgău timişoreanca Leontina Prodan, iar în Ciumărna Ileana.G.P.-amintită mai sus-). Reţinem de pe internet, de sub semnătura Oana Suciu „În anul 2000 ….. votând L.143 prin care cânepa a fost declarată drog”…” S-a făcut confuzie între canabis indica, soiul care este cultivat pentru droguri şi canabis sativa soi cultivat în scop industrial”.
Parafrazând gluma cu moţul ce mergând pe muchea unui deal cu calul încărcat cu ciubere, căruia rupându-i-se chinga ce stabiliza marfa pe cărător, ciuberele au căzut luând-o vijelios pe panta ce se deschidea pe una din coame până la a se face doage şi scândurele a exclamat cu năduf „Paguba! Ca paguba! Da! Îmi plăcu cum merseră!”, ei bine şi în cazul nostru, pierderea economică la care ne-am referit este imensă, dar asociat acesteia efectele distructive asupra culturii tradiţionale româneşti sunt imense şi pe deasupra ireparabile, ducând până la pierderea unui nivel de civilizaţie milenar, cu referire la reacţia moţului când şi-a văzut distrusă bruma de agoniseală ce adăsta pe spatele calului, putem spune acum că pierderea economică o fi ea cum e dar pierderea pe tărâmul spiritualităţii este de neremontat.
Vom pune în discuţie arealul de civilizaţie cunoscut nouă, Bănişorul Sălăjan, locaţie în care ne-am deschis ochii întru observare, cunoaştere şi civilizare şi pe care-l îmbrăcăm cu iubirea ce ne-o conferă locul sfânt al naşterii.
A dispărut cultura vegetală ce prin finalitatea sa după trecerea prin eforturile auxiliare de după semănat, întreţinere, recoltare şi topire, intra în faza de prelucrare casnică:
uscat meliţat, pieptănat pentru a obţine fuiorul, tors, ţesut, albirea pânzei, croiul, cusutul şi aducerea preţioasei pânze, în poale, cămăşi, cearceafuri (lipidee), lenjerie intimă (n.n.izmene), gaci (un fel de baggy-pants, cum se poartă azi cu menţiunea că ei s-au aflat în vestimentaţia ţăranului transilvan înainte de a deveni modă la cei ce se îmbracă azi în haine nemţeşti cum spune acelaşi ţăran trans…), şi adausul cu doruri şi orgolii, cusăturile măiestre pentru personalizare şi înfrumuseţare, la gulere la pumnaşi la râurile de pe piept şi curgerile de pe mânecile iilor la femei. A dispărut din inventarul gospodăresc un vast inventar de instrumentar tradiţional: meliţa, piptănuşii, furca de tors cu nelipsitul fus, socala, războiul de ţesut, spata, suveica, mângălăul ( instrumentul din vechime ce a anticipat fierul de călcat), maiul de la operaţia numită lăut, şi altele. Au dispărut timpii în care satele răsunau armonic sub puterea sonorităţilor încorporate în concertele de meliţe la vremea meliţatului. Odată cu dispariţia fuiorului au rămas în istorie instalaţiile ţărăneşti de împletire întru realizarea de sfori, ştreanguri şi funii, precum nu mai are căutare nici mâna măiastră a artizanului de funii, funierul.
Dar cea mai grea şi de nerecuperat de către istorie pierdere este disparţia habei,
Clubul-Cenaclu al satului. Nopţile lungi de iarnă în care femeile se întruneau într-o anumită casă pentru tors. Adăstau acolo de la bunice, la mame şi adausul esenţial, punctul de maximă atractivitate fecioarele care prin tors transformau fuiorul în fibră fină răsucită care după trecerea prin socală ajungea în suveică şi de aici prin servituţile războiului de ţesut se încorpora în pânză. Ei bine „Haba” a fost cea mai înaltă instituţie a spiritualităţii săteşti, locul unde grupul de fete participante la tors atrăgeau, flăcăii satului, aidoma fluturilor crepusculari ce simt femela pe funcţionalitatea unor unde nedesluşite încă de ştiinţă de la kilometrii distanţă. Acolo în habă femeile munceau, iar flăcăi se întreceau pe ei înşişi pentru crearea atmosferei spirituale, prin cimilituri, ghicitori, succinte povestioare, iar fecioarele dorite, sub atenta supraveghere şi deosebita autoritate a matroanelor (mame şi bunice) puteau primi şi sărutul care putea închega raporturi până la cele matrimoniale. Acolo se împleteau dorurile oferindu-se ca legăminte, acolo se realiza temeinica familie sătească, acela era locul de rendez-vous, al tinerimii satului.

8 februarie 2015-

Tiberiu Vanca

Read More

DE pe 27 februarie un film care trebuie vazut ...Un film cu dedicatie pentru victor viorel pOnta " De ce eu? " un film inspirat din fapte reale, în regia lui Tudor Giurgiu

Singur împotriva tuturor! Emilian Oprea în De ce eu?, un film inspirat din fapte reale, în regia lui Tudor Giurgiu - Din 27 februarie în cinematografe!

De ce eu? - o productie Libra Film Productions |
Trailer realizat de Good Hands | Film distribuit în România de Transilvania Film în colaborare cu Ro Image ! ‪#‎deceeu‬ ‪#‎berlinale2015‬

" Am avut șansa să vizionez filmul lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”, varianta în lucru cum ne spunea chiar regizorul la discuțiile de după.

Un film cu o mare încărcătură dramatică, dar nu mai puțin politică, și despre care Victor Ponta a spus: „Nu este despre mine!”. Și trebuie să îi dau dreptate, filmul nu este despre Ponta. Este despre ce reprezintă Ponta. Este despre cloaca de foști ciraci ai regimului comunist, rămași aceiași clică de mafioți și după ce l-au trădat pe Ceaușescu în 89.

Un film ce ar fi trebuit să fi fost văzut de toți românii de toate vârstele, înainte de alegerile prezidențiale din acest an, să își amintească ce însemna sistemul Năstase în anii 2000 și ce se va întâmpla după aceste alegeri dacă pupilul lui va ajunge președinte.

Filmul ne spune povestea dramatică a procurorului Panait într-un scenariu bineînchegat considerând misterul și secretomania din jurul morții tânărului magistrat. Mie mi-a adus aminte de destinul lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților, și cred că de acolo s-a și inspirat cel care a conceput ideea generală a scenariului.  Din punct de vedere regizoral filmul a fost aproape să depășească „Noul Val”, și atinge, de multe ori, un fel de curaj Oliver Stone-ian. M-au plictisit pe alocuri secvențele lungite, dar pot spune despre final că este GENIAL, și demască cinismul, mârșăvia, și bestialitatea oamenilor ce compun acest sistem corupt care ne-a pângărit tinerețea, și care încă mai încearcă, în ziua de azi, să se reîncarneze la putere.

Ar mai fi de spus că regizorul se joacă puțin cu noi și alternează cadrele cu indicii care prevestesc destinul tragic al procurorului, cu secvențe, mai rare însă, prin care încearcă acel stil Hollywood-ian ce uneori ne trezește un sentiment de speranță că poate în film mai primește o șansă la viață. :)

Mă opresc aici pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a vedea acest film fără prea multe anticipații, cu gândul că măcar pelicula va primi atenția meritată, dacă exemplul justițiarului Panait, la vremea lui, n-a avut din partea cetățenilor români purtători de valori, cât de cât morale, aprecierea cuvenită. Adică nici un micuț protest simbolic împotriva politicienilor corupți, care iată și astăzi prin VICTOR PONTA și tagma lui mafiotică din parlament, ÎNCEARCĂ, acum prin metode mult mai europene, și mă refer la legea amnistiei și grațierii, exact același lucru, SĂ SCAPE DE JUSTIȚIE!

Filmul apare anul viitor și dacă nu va avea vizionări record pot spune că suntem la fel de vinovați de dispariția lui Panait ca și cei ce se fac responsabili, cel puțin moral, dacă nu și penal, de moartea lui. "
Sursa : https://flaviusaureliangrozoni.wordpress.com/2014/11/14/de-ce-noi/

Read More

Gânduri de seară............

Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.







Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!(Vasile Voiculescu)

Read More

Gânduri de seară...................

Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.




Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate...
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi, fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.(George Topârceanu)

Read More

Bătălia celor 300 de scaune.

Parlamentul României se micşorează ori se măreşte în funcţie de cine se joacă de-a creatorul cu el.


Când, în 2009, preşedintele Traian Băsescu a lovit cu referendumul în cei 322 de parlamentari USL,  legislativul s-a redus la o cameră cu 300 de membri, astfel aprobat de populaţie. PD-L, aflat la guvernare, a uitat însă să pună în lege rezultatele referendumului, iar dl Băsescu a uitat să insiste. În 2012, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au jucat de-a uninominalul pur, scoţând din calculator 290 de deputaţi şi 100 de senatori, dar au făcut-o suficient de târziu ca să-i prindă alegerile şi legea să fie declarată, din acest motiv, neconstituţională. PSD a mimat repunerea ei pe tapet în 2013, dar liberalii se răzgândiseră şi chiar unii dintre parlamentarii săi înclinau spre votul pe listă, aşa  că dl Ponta divorţat dl Antonescu şi-a văzut de altă treabă. Vine 2015 şi, cu „Un parlament mai mic şi mai eficient!” pe pancardă, îşi face intrarea noul preşedinte Klaus Johannis. Pesediştii îi răspund că nu mai vor uninominal pur, ci un sistem de alegere mixt sau unul proporţional, care să reducă numărul de parlamentari de la 588 câţi sunt în prezent, la maximum 410. Pe scurt, Parlamentul se întoarce înapoi pe unde era cu zece ani în urmă, înainte de votul uninominal, care nu a operat niciun fel de triere morală, ci doar a complicat lucrurile.

Cifrele avansate de partide sunt scoase parcă din pălărie. De ce 410 şi nu 350 sau chiar 310? Care este şi cum s-a stabilit norma de reprezentare? În ceea ce îi priveşte pe actualii aleşi, un deputat reprezintă în medie 55 020 locuitori, iar un senator -123 182, România situându-se pe la mijlocul plutonului european. Politicienii susţin însă că, pe viitor, vor introduce o normă mai mare, unu la cel puţin 75-80 de mii de cetăţeni, parlamentul intrând în categoria „subdimensionat”. În mod obişnuit, respectiva normă ţine seama seama de interacţiunea dintre ales şi alegători (la modul ideal, un parlamentar la 10 000 de persoane, după  expertul în ştiinţe politice Andrew Rehfeld), dar, la noi, trebuie să ţină cont de costurile de întreţinere a unui legislativ mare, dar lipsit de randament, de exodul şi de scăderea demografică vizibile de la an la an şi de opţiunea populaţiei pentru un legislativ mic. Partidelor le vine însă greu să renunţe la 288 de scaune şi vor aduce toate argumentele posibile să păstreze măcar jumătate din ele.

Pentru un singur parlamentar, contribuabilii plăteau în anii trecuţi în jur de 7 000 de euro pe lună, aici neintrând cheltuielile cu personalul şi utilităţile de la Casa Poporului sau deplasările în străinătate. Şi n-am văzut deputat ori senator, deşi unora le crapă conturile de grase ce sunt, refuzând să-şi ridice diurna ori plătindu-şi singur transportul prin circumscriţie. Nu, totul se decontează. Şi, cum aleşii îşi stabilesc singuri bugetul, au de unde. Pentru cei 5,1 milioane de angajaţi din România - marea majoritate retribuiţi cu mai puţin de 500 de euro brut, conform INS – 400 de inşi de ţinut în puf reprezintă o mare povară. Cei 588 de aleşi din actuala legislatură înghit 253 de milioane de euro în patru ani. Din respect pentru românul apăsat de dări şi prost plătit, numărul parlamentarilor n-ar trebui să-l depăşească pe acela stabilit prin referendum, adică 300. Totodată, este nevoie de un control mai riguros al sumelor puse la dispoziţia aleşilor şi la renunţarea la tot felul de gratuităţi, care fac din domniile lor o categorie pozitiv discriminată.  A venit momentul, cu alte cuvinte, să intre în rândul lumii. Aici, democraţia costă, cetăţeanul plăteşte, dar vrea să ştie pe ce a dat banii. (autor - Rodica Ciobanu)

Read More

Dragi români din străinătate, i-aţi da lui Victor Ponta 10 euro în fiecare lună?

În loc să viseze la 10 Euro pe care să îi ia de la fiecare român plecat în străinătate la muncă, Guvernul Ponta ar trebui să se întrebe ce oferă la schimb cetăţenilor noştri care trimit miliarde acasă.
 


România prin ochii unui amic stabilit la Paris de mai bine de 10 ani, care munceşte legal, cu acte, este căsătorit acolo şi are şi copii: vine aici vara trecută să-şi vadă familia în vacanţă. Coadă la vamă, gropi, scrâşneşte maşina Honda la fiecare hop peste care trece. Şosele cu o bandă, bucăţi de drum pe care e imposibil să mergi cu mai mult de 40-50 de kilometri la oră. Faci acasă, până la destinaţie, mai mult decât petreci bătând Europa invers. Mizerie, poliţişti nepoliticoşi, semafoare stricate, sensuri giratorii... fără sens. În vacanţă, soţia ajunge la urgenţe pentru că a suferit o toxiinfecţie alimentară, după ce a mâncat la un restaurant din oraş. Dezhidratată, cu frisoane, dureri de burtă, stări de vomă şi leşin, e ţinută nişte ore pe holurile spitalului. "Am trăit o umilinţă extraordinară. Îmi era rău, mă ridicam de pe scaunul de aşteptare şi alergam la toaleta mizerabilă a spitalului. Nu ne vom întoarce niciodată aici, pentru că nu se schimbă nimic. Nu vreau să îmi cresc copilul în ţara asta furată în fiecare zi".

Premierul Victor Ponta visează cu ochii deschişi şi voce tare la cum ar putea să încaseze câte 10 Euro pe luna de la cei 3 milioane de români care au plecat la muncă, în străinătate: "Ştiu, se spune că trimit bani acasă, dar nu-i trimit la şcoli, la spitale, la drumuri, la pensii sau la şomaj. Ii trimit pe căi private, foarte bine acest lucru. Dar gândiţi-vă, dacă cei trei milioane ar cotiza cu zece euro pe lună la bugetul social al României, ar fi o contribuţie pe care am simţi-o". Mi-aş permite să îi atrag atenţia lui Victor Ponta că "se spune că trimit" nu e o exprimare fericită. Chiar trimit, nu e o legendă. Oamenii ăştia pompează, în fiecare an, miliarde de Euro în economia ţării.

Reţelele de socializare au vuit, ieri, imediat după această declaraţie. Sunt legitime întrebările românilor din diaspora.

Sebastian Stan, stabilit afară, are altă replică pentru Victor Ponta, exprimată pe Facebook: "Guvernul României ar trebui să-i despăgubească pe românii care au votat in diasporă în noiembrie 2014. Votul Diasporei costă ! (...) Aceştia au cheltuit bani pentru transport, hrană etc".

Chiar, oare cum de s-a gândit cum să ia bani celor pe care i-a umilit, dar nu se gândeşte cum să repare gestul antidemocratic din noiembrie 2014?

Ramona Strugariu, altă româncă de afară: "Păi de ce, măi, Victore? Ia zi drept, dacă ţi le dăm, ce faci cu ele? Pe la care popi le mai împarţi? Hai să instituim, mai bine, nu dublă, ci triplă impozitare. O dată ţara-mumă, o dată diasporă şi-a treia oară aia pe care-i doare fix acolo şi de una şi de cealaltă".

Ce ar face Guvernul Ponta cu banii colectaţi? De ce ar fi de acord, vreodată, un român plecat în străinătate, să contribuie la sistemul social din România? Unde vor fi deturnaţi aceşti bani? Îi vor folosi ca să le dea pomeni electorale conaţionalilor care s-a învăţat să trăiască din ajutoare de la stat? Eventual în comuna din Botoşani unde un primar şi un om de afaceri se rugau de şomerii asistaţi sociali să se angajeze?

Vor intra banii colectaţi din diaspora în circuitul firmelor de partid care au finanţat la negru campania electorală şi care astăzi aşteaptă răsplata din bani publici? Sau poate vor ajunge în buzunarele firmelor de achiziţii din spitale aservite partidelor care cumpără mănuşi şi pansamente chinezeşti la preţuri de zeci de ori mai mari? Ori poate vor fi alocaţi unor lucrări pe care le câştigă (curată coincidenţă,) vestita firmă Tel Drum, apropiată lui Liviu Dragnea, societate care a prins, deja, lucrări de sute de milioane de Euro din bani publici? Vor ajunge la primarii şi şefii de Consilii Judeţene care "îi vor investi" în proiecte faraonice locale, unde un wc la o şcoală de ţară costă şi o sută de mii de euro? Sau poate vor fi folosiţi pentru despăgubirile pe care "le merită" diverşii indivizi care cumpără drepturi litigioase şi au întâietate, prin politicieni, pe listele de retrocedări? Sau, mai bine: vor fi folosiţi aceşti bani pentru lucrările făcute de Robert Negoiţă care taie parcuri şi pavează rădăcinile copacilor confiscându-ne dreptul de a respira?

Ce au făcut guvernele României cu banii pe care i-au încasat şi administrat? Unde se duce, în fiecare an, taxa pe viciu, aplicată la alcool şi ţigări? Ministrul Nicolăescu promitea că aceste sume vor intra în sistemul medical, că vom construi spitale, că vom evalua, anual, sănătatea românilor. Unde sunt banii de supracciza care a înfuriat milioane de şoferi? Guverul Ponta promitea că vom avea autostrăzi din aceste sume colectate, dar in 2014 am fost de râsul Europei cu cateva zeci de kilometri.

Ce garanţii oferă clasa politică din România şi administratorii acestei ţări, de la Guverne şi instituţii publice, că banii colectaţi de la românii din diaspora nu vor fi bătuţi la tălpi în cea mai mare risipă şi dispreţ cu care ne-am obişnuit în ultimii 25 de ani? Sau că nu vor fi folosiţi pentru lansări în campanie electorală de inspiraţie nord-coreeana pe stadioane?

România nu este o ţară săracă, aşa cum fondurile pe care le adună bugetul nu sunt mici. Problema a fost tot timpul la această clasă politică formată din impostori, care şi-au bătut joc de munca noastră, s-au făcut că fac autostrăzi, dar au peticit drumurile cu firmele de partid abonate la banii publici, au promis şcoli şi au făcut toalete la preţuri de yacht-uri, au promis spitale şi au cumpărat seringi gata infectate din China, la preţuri imense. Au jefuit pădurile şi şi-au bătut joc de abecedarele copiiilor că nu le-au ieşit "combinaţiile" cu lictiatiile. Ne-au dat calculatoare cu licenţe Microsoft şi au plimbat spăgile prin toate partidele.

Chiar, în fond, ce vă califică pe dumneavoastră, membrii acestor găşti, să ne administraţi nouă banii?
Mă tem că doar tupeul vă așează acolo, în fruntea ţării. (autor - Alex Livadaru)

Read More

Plicuri.

Demisia dlui Maior de la SRI după 9 ani în care SRI a devenit competitiv și compatibil cu serviciile din UE și NATO, a fost regretată de mai toată lumea. Doar dl. Zegrean, șeful CCR a fost mai filozofic: „fiecare face ce vrea cu viața lui”. Și (în acest caz) ce vrea președintele. Premierul și-a postat și el „toată aprecierea pentru reforma adevărată realizată la SRI” exprimând dorința ca „SRI să nu revină sub control politic”. Cum era pe vremea dlui Iliescu. Premierul avea toate motivele să-l regrete pe dl. Maior: provenea din PSD, este nașul său iar Vanghelie pretinde că „Ponta se folosea de relația cu Maior” în PSD amenințându-și nesupușii. Ce este sigur acum, e că propunerile președintelui Iohannis la SRI și SIE nu vor mai fi din opoziție. Și mai important e să vedem dacă SRI își menține la fel de vie colaborarea cu DNA și DIICOT în depistarea și interceptarea marilor corupți (celebrele stenograme) în absența cărora toți mafioții ar fi pozat în victime inocente. Ce-i drept, între timp, inculpații au trecut la o fază superioară: se înregistrează și se denunță reciproc ca să scape mai ieftin. Denunțurile lor sunt adevărate monografii ale corupției. Spre exemplu, fostul ministru PDL Gabriel Sandu a povestit că a dat 4 mil euro ( din care n-a recuperat prin contractul Microsoft decât o parte) conducerii partidului (cu nume și prenume) pentru campaniile electorale și pentru postul de ministru. Ar fi și singura explicație: altfel de ce l-ar fi pus cineva ministru pe Sandu Napoilă? Și de unde avea el 4 mil euro de dat la partid? „El poate să spună orice, a comentat dl. Cezar Preda, dar mai trebuie să și probeze”. Până la proba contrară, capetele PDL sunt în gura presei. Și la PNL fostul ministru de interne David a fost denunțat de complici dar are și el ce denunța iar la PSD Hrebe a denunțat și el „parțial” câteva porțiuni din pădurea de infracțiuni. Nu-i rău. Ar fi păcat să nu avem și o literatură a corupției: să vadă urmașii prin ce-a trecut țara asta sub ocupația propriei clase politice – de unde se așteaptă noul șef al SRI. Presa face deja liste. Provenit din servicii, senatorul PSD Daniel Savu i-a tăiat elanul. Il faut savoir cum stă treaba, zice Savu: „dl. Iohannis va primi un plic cu numele viitorului șef al SRI, poate că l-a și primit când a fost în America, plicul e o metaforă dar ca membru NATO și UE nu faci numiri de unul singur, așa s-a întâmplat și cu numirea lui Maior”. Măi să fie! Și aici se umblă cu plicul? Savuros personaj, Savu ăsta, numai că a rămas în urmă cu metaforele – așa cum Ilie Sârbu a rămas cu ochii pe ginerele său Ponta: „când mă uit la ceilalți colegi, nu se ridică niciunul la nivelul lui”. Păi, să se ridice. Până nu-i ridică DNA. (autor - Tia Șerbănescu)

Read More

Deservicii.

Urmărit penal, judecătorul CCR Toni Greblă a refuzat să demisioneze și în așteptarea avizului senatului pentru trimiterea în judecată a intrat în concediu prefatal: „dacă demisionez înseamnă că-mi recunosc vinovăția”. Și dacă nu demisionezi, ești nevinovat? Ciudat. În schimb a demisionat dl. Maior de la SRI (foarte probabil la cererea dlui Iohannis) după ce și-a forțat norocul acuzând CCR că a lăsat țara fără legi antiteroriste și recunoscând că SRI are agenți acoperiți în presă de unde „informează despre amenințările la adresa securităţii naționale”. Spre exemplu, dacă un reporter anunță că „are o bombă care aruncă în aer clasa politică”, acoperitul informează urgent SRI ca să evacueze clasa. Alteori acoperitul lucrează prin titluri de Ghiță tv: „cum s-a aranjat în secret victoria lui Iohannis” difuzând de fapt declarațiile publice dar inducând ideea că victoria are explicații oculte. Cam rudimentar, dar merge. Mai ales dacă insiști. Insistând pe ideea unui „altfel” de președinte, dl. Iohannis a invitat partidele la Cotroceni ca „să ne consultăm pe codul electoral”. Ponta a anunțat deja că PSD vrea „sistemul electoral german” și reducerea numărului de parlamentari la 300 de deputați plus minoritățile și 100-110 senatori. Total vreo 450. Mare brânză. Dispar doar o sută de aleși. Nici vorbă de respectarea referendumului care cerea 300 în total. Între timp, premierul refuză să-i acorde dlui Băsescu locuința de protocol legală oferindu-i apartamente improprii și vile locuite: l-a trimis chiar și la vila ocupată ilegal de Mioara Roman – un fel de echivalare perfidă între cei doi. Asta așa, „la mișto”. Ponta a și recunoscut (la tv) că se răzbună pe dl. Băsescu. Nici nu ne așteptam la altă armă din partea lui. Surpriza ar fi fost dacă era decent. Acuzat de unii și lăudat de alții fiindcă nu se ceartă cu Ponta, dl. Iohannis a lămurit lucrurile: „n-o să mă vedeți trăgându-l de urechi pe premier la televizor, președintele nu e ales ca să distreze oamenii” - doar involuntar! - dar „îmi doresc un guvern PNL, cu acest guvern nu văd cum să-mi pun în practică proiectul meu pe următorii zece ani”. Zece ani! Să vedem cine mai apucă România lucrului bine făcut. Într-adevăr însă, cu un guvern care dă OUG-uri neconstituționale, schimbă legile după bunul plac și taie investițiile, nu e nimic de făcut. Așa că dna Gorghiu discută cu UNPR (of!) și cu „oamenii lui Geoană” (vai!) pentru „îndepărtarea lui Ponta”. Și cât de departe să-l duceți de voi ca să nu se întoarcă înapoi? Nimic nou sub soare. Doar la răcoare – unde foștii miniștri Șereș și Zsolt Nagy au intrat în rândul viitorilor autori ai literaturii de detenție: oficialii de azi, infractorii de ieri, inculpații de mâine. (autor - Tia Șerbănescu)

Read More

Posibilele consecinţe ale victoriei stângii elene.

A vrut Churchill, după război, să salveze Grecia de comunizare? De a deveni prada lui Stalin? Comuniştii au ajuns, iată, într-un târziu, la putere. A-nvins populismul, cu efecte potenţial cataclismice pentru europeni.

Victoria radicalilor Syrizei, a extremiştilor de stânga şi de dreapta în alegerile greceşti e, în primul rând, responsabilitatea electoratului elen. Grecii au optat liber şi în cunoştinţă de cauză.
Mulţi au ales ura, crezând că votează un populist simpatic. Iar dezastrul rezultat, pentru care Europei îi revine o parte din vină, riscă, politic, să fie abia la început, chiar dacă UE e net mai bine pregătită economic să facă faţă unui “grexit”, unei iesiri a Greciei din zona euro, decât a fost cu nişte ani în urmă.

De Europa şi modul ei de se raporta la Syriza, la noul executiv elen şi la revendicările lui vor depinde, în mare măsură, dimensiunile finale ale reizbucnitei crize. Care părea pe cale de a se rezolva, pe măsură ce programul de austeritate şi reforme introdus în Grecia prin grija troicii, formate din UE, FMI şi Banca Europeană începuse, în fine, să dea rezultate şi să scoată economia elenă din marasm.

Grecilor, acest progres li s-a părut prea lent şi prea puţin suficient. Ura pe strânsul curelei şi vrăjmăşia pe ţările prospere, în special Germania, care au impus programul de austeritate, a explodat în ultimii ani. A detesta nordul şi vestul Europei a devenit un soi de sport naţional ca oina la români, însă mai popular, şi n-a putut fi atenuată suficient şi-n timp util spre a se evita cataclismul electoral.

În Europa toate extremele exultă. Populiştii de stânga şi de dreapta îşi freacă mâinile de bucurie din pricina victoriei stângii radicale de la Atena. Or, în urma ei, atât moneda euro, cât şi democraţia europeană sunt în mare pericol. Iar europenii, care, în privinţa Greciei, se zbat în prezent într-o dilemă similară celei în care s-au aflat acum câţiva ani, au numeroase motive să-şi facă reproşuri.
Prea mult timp, responsabilii europeni au idolatrizat moneda comună şi au ridicat menţinerea Greciei în uniunea monetară la rangul unui comandament sacrosanct şi intangibil. Perpetuarea pretenţiei potrivit căreia prezenţa Atenei în zona euro constituie o dogmă în care n-am avea de ales decât să credem cu maximă pioşenie, una, de a cărei respectări scrupuloase ar depinde, chipurile, viitorul şi bunăstarea întregii Europe a întreţinut la greci varii pretenţii câtuşi de puţin realiste.

După ani în care i-au înşelat pe europeni ducând o viaţă de lux şi de huzur, grecii se treziseră cu ani în urmă în faţa falimentului de stat, din care Europa îi salvase, cu singura condiţie de a economisi şi de a introduce reforme. Nu e nefiresc ca, după ani de „vaci” scheletice, grecii să se sature, în majoritatea lor, de austeritate şi să dorească din răsputeri să revină „cele grase”, din epoca faraonică în care globalizarea părea să mai fie departe, iar europenii să poată trăi fără probleme pe picior mare.

Dar materializarea electorală a opţiunii elene în favoarea renunţării la sobrietate şi luciditate economică ar putea antrena consecinţe politice net mai grave pentru Europa decât vor mulţi să admită. În replică la succesul neo-comunist, aplaudat deopotrivă de fascişti, neonazişti, populişti de dreapta şi de stânga şi, evident, de putinişti, Europa va avea de ales între a capitula în faţa revendicărilor Syrizei, a le refuza categoric, ori a negocia un compromis. E cât se poate de probabil ca responsabilii occidentali, ca şi cei de la Atena, să încline către cea de-a treia variantă.
Dar, dată fiind nevolnicia europeană în varii crize interne şi externe, nu e deloc exclus ca oficialii de la Bruxelles, susţinuţi de stânga germană (care aplaudă cu maxim entuziasm triumful neo-comuniştilor eleni) şi de statele din sudul continentului să cedeze în faţa şantajului radicalilor greci.

Într-o atare alternativă se va lansa un semnal clar, indicându-se popoarelor europene că n-ar avea decât să se dea pe mâna unor formaţiuni extremiste şi a le propulsa la putere spre a-şi rezolva automat şi fără dureri de cap toate problemele economice. Subit, hărnicia şi asumarea unei atitudini de seriozitate economică, a reformelor şi a programelor de austeritate ar apărea ca un soi de sumum al stupidităţii, iar extremismul, ca fiind, vai, calea regală de ieşire din orice impas.
Nu e greu de imaginat ce efect cataclismic ar avea acest drum asupra sorţilor electorali ai unor partide xenofobe, rasiste şi antidemocratice din Europa, ca şi asupra şanselor de menţinere a coeziunii unei Uniuni, din care să continue să facă parte naţiunile prospere.

La capătul acestui drum Europa, oricum tot mai centrifugală, s-ar face sigur zob. Ar râde în schimb cu gura până la urechi doar Putin şi actualii aliaţi fundamentalişti şi extremişti ai Kremlinului, precum şi, în genere, toţi liderii autoritari, dictatoriali sau totalitari.

Cu toţii ard de nerăbdare să vadă Europa unită cât mai degrabă pe butuci. Cât de puternic salivează extremiştii, iată, in corpore, în reacţie la victoria Syrizei! Uitat de grecii pe care i-a salvat cândva, Churchill, europeanul, se întoarce în mormânt. (autor - Petre M. Iancu)

Read More