Se afișează postările cu eticheta abis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta abis. Afișați toate postările

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Groapa Marianelor


Groapa Marianelor este cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului, aflat în Oceanul Pacific și având 11.022 m adâncime.
Groapa Marianelor se află la nord de ecuator în apropiere de Insulele Mariane ce aparțin de Melanezia. Groapa se află situată la circa 2.000 km est de Insulele Filipine și la sud de insula Guam. La nord groapa se continuă în groapa Bonin, care continuă, la rândul ei, mai departe în nord în groapa Japoniei.

 Multă vreme s-a crezut că Groapa Marianelor ar fi o „zonă moartă”, că în condiţiile de acolo nu ar putea exista forme de viaţă. Temperaturile sunt aproape de punctul de îngheţ al apei, domneşte bezna deplină, iar presiunea este de peste 1000 de ori mai mare decât cea de la suprafaţă - o combinaţie de parametri care, se credea, ar fi făcut imposibilă existenţa unor organisme vii.



În locurile în care plăcile tectonice mai grele din planşeul oceanic alunecă încet sub plăcile continentale mai uşoare - un proces geologic numit subducţie - în scoată terestră de sub ocean se formează depresiuni uriaşe, întinse pe kilometri întregi. Peste 20 de asemenea şanţuri nemăsurat de mari sunt împrăştiate prin oceanele lumii, cele mai multe găsindu-se în Pacific. Peste toate, domneşte fără rival Groapa Marianelor - un tranşeu enorm ce se întinde pe o lungime de peste 11 km şi o lăţime de peste 1 km. Iar în acest şanţ de dimensiuni titanice, o groapă - nu cine ştie ce faţă de imensitatea ameţitoare, de dimensiunile ciclopice care o împresoară, dar ameţitoare pentru noi, chiar şi numai când ne gândim la ea - reprezintă punctul cel mai de jos în care un obiect s-ar putea aşeza pe scoarţa terestră. Challenger Deep se numeşte acest punct extrem al planetei.

Măsurătorile realizate de-a lungul timpului au oferit valori diferite ale adâncimii, deosebirile fiind determinate de tehnologia utilizată pentru măsurare.
Primele încercări de măsurare au fost făcute în 1875, cu ajutorul tehnologiei disponibile pe atunci: o frânghie cu o greutate la capăt. Rezultatul: 8.184 m.
Îmbunătăţirea tehnologiei de măsurare a adus după sine şi modificarea acestei valori iniţiale.


În 1951, măsurători realizate cu ajutorul sonarului (un aparat care emite unde sonore şi captează ecoul acestora) au dat ca rezultat 10.900 m.
La 23 ianuarie 1960, Trieste a întreprins călătoria călătoriilor pentru un batiscaf: o scufundare în Groapa Marianelor, în locul cel mai profund al acesteia, Challenger Deep. Era pentru prima dată când un vehicul ajungea în acest punct al planetei.
Călătoria în jos, spre abis, a durat 4 ore şi 48 de minute şi nu a fost lipsită de evenimente neplăcute: la 9.000 metri adâncime, geamul de plexiglas al cabinei sferice a plesnit sub apăsarea presiunii colosale. Fereastra nu s-a spart, totuşi, iar cei doi ocupanţi ai batiscafului - Don Walsh, locotentent în Marina Statelor Unite ale Americii, şi Jacques Piccard, fiul lui Auguste Piccard, proiectantul batiscafului - au continuat să coboare, înfruntând spaima şi frigul (în cabină erau 7 grade Celsius) şi, în cele din urmă, au ajuns pe fundul oceanului, acolo unde nicio fiinţă omenească nu mai ajunsese vreodată.


La 24 martie 1995, vehiculul robotic submarin Kaikō, construit în Japonia, a coborât în Challenger Deep, realizând ceea ce e azi considerat drept cea mai precisă măsurătoare a adâncimii locului - 10.911 m - şi colectând probe de sedimente. În cursul a trei expediţii între anii 1995 şi 1998, Kaiko a coborât de mai multe ori în Groapa Marianelor.
La 31 mai 2009, un vehicul hibrid telecomandat, numit Nereus, aparţinând Statelor Unite, a coborât  în Challenger Deep. Beneficiind de avansul tehnologic considerabil obţinut în peste un deceniu de dezvoltare, Nereus, spre deosebire de Kaiko, era autonom, nefiind necesară ghidarea printr-un cablu ataşat de o navă de la suprafaţă.
În anul 2010, cercetătorii au trimis în Groapa Marianelor un vehicul submersibil fără echipaj uman, care a colectat probe din sedimentul acumulat pe fundul mării.
Analiza nivelului de oxigen în sedimente a sugerat prezenţa unui mare număr de microorganisme.
Cercetătorii au explicat că microorganismele respiră, ca orice formă de viaţă, iar consumul de oxigen este un indicator indirect al activităţii comuniţilor microbiene.
Surpinzător este faptul că aceste comunităţi de microorganisme erau de două ori mai active pe fundul Gropii Marianelor, la 11 km adâncime, decât la 6 km.
Ele se hrănesc pe seama resturilor de animale şi plante moarte care se scufundă, iar materia organică în descompunere se depune pe pereţii abrupţi ai „canionului” subacvatic.

Descoperirile sugerează că Groapa Marianelor, una dintre zonele hadale ale planetei (sunt numite hadale zonele oceanice cu adâncimea de peste 6.000 metri), ar putea avea un rol important în ciclul carbonului şi astfel, în reglarea climei planetei.
„Faptul că nişte cantităţi mari de materie organică, ce conţine carbon, se acumulează şi se concentrează în aceste abisuri înseamnă că acestea ar putea juca un rol important  în îndepărtarea carbonului din apele oceanice şi din atmosfera de deasupra apelor”, a explicat dr. Richard Turnewitsch, unul dintre autorii studiului. „Zonele hadale ar putea avea, în ciclul marin global al carbonului, un rol mai important decât se crezuse anterior.”

În 2012, regizorul James Cameron  a coborât în Challeger Deep, cel mai adânc punct al Gropii Marianelor, la bordul unui submarin de construcţie specială. James Cameron nu a fost dezamăgit, ştia la ce să se aştepte. Din păcate însă, după numai trei ore, a fost nevoit să revină la suprafaţă, din cauza unei infiltraţii apărute în submarin.El este prima persoană care a atins fundul oceanului, singur, coborând în Groapa Marianelor în data de 26 martie. Adâncimea la care a ajuns este de 10.898 metri
 


Explorarea abisurilor oceanice are multiple scopuri ştiinţifice.

    Mai întâi, studiul formelor de viaţă din aceste zone. Deşi multă vreme s-a considerat că nu pot exista vieţuitoare capabile să suporte această strivitoare apăsare, mai târziu s/a constatat că totuşi există: evoluţia a învins şi aici. Explorările au surprins fiinţe vii mişcându-se prin apă şi suportând foarte bine, după cât se pare, condiţiile care nouă ni se par cu totul potrivnice vieţii;nu numai microorganisme, ci şi crustacee, viermi marini, peşti au izbutit să se adapteze acestor condiţii extreme. Cunoaşterea lor ar extinde aria informaţiilor noastre despre lumea vie şi ne-ar învăţa mai multe despre mecanismele de adaptare şi despre evoluţia vieţii.
    Apoi, există interesul geologic de a explora asemenea formaţiuni, mai ales că, în ultimii ani, în rândul oamenilor de ştiinţă s-a răspândit convingerea că aceste zone de subducţie au un rol în declanşarea unor fenomene geologice violente, de pildă cutremure.
    De asemenea, aceste zone ar putea fi de o însemnătate enormă pentru ecologia planetei, deoarece se pare că aici se acumulează mari cantităţi de carbon. Iar dacă este aşa, înseamnă că aceste abisuri joacă un rol de primă importanţă în reglarea unor mecanisme naturale la nivel planetar.










vineri, 24 mai 2013

Gânduri de seară.....


"Ce-o să rămână oare după noi,
Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!

În care ochi ne vom adăposti
Când umbrelor ne vom adăugi?
În care ploi oare vom lăcrima,
În ce icoane ne vom imprima?

Vor ști copiii lumii că am fost,
C-am căutat să ne aflăm vreun rost?
Cenușa noastră unde va cădea,
Când în ecouri ne vom străvedea?

În ce muzee oare-om fi expuși
În care chei, ce lacăte, ce uși?
Ce va rămâne oare pe pământ
Când toți încet ne-om stinge din cuvânt?

Vor inventa străinii vreun muzeu
În care-or pune suflete și-un eu?
Vor fi vitrine pline de simțiri,
Ne-om reîntoarce noi din amintiri?

Vor ști urmașii noștri c-am iubit,
Că vii am fost atât cât am simțit?
Ne-or pironi privirile în vid,
Vor ști povestea fiecărui rid?

Și nopți în care muți ne zvârcoleam,
Când mugurii durerii-i înfloream,
Va ști, ori, cineva c-am existat
C-am fost zidiți din abis și păcat?

Ce-o să rămână oare după noi?
Vom fi spălați, doar colb ce-i stins de ploi!
Atât suntem, acum, când ne simțim,
Cât ne iubim, acum, cât ne iubim!" (Luminiţa Amărie)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More