La mulţi ani Maestre!

 „În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte. Arta e o formă de rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fugă de responsabilitate, la superficialitate.''
Ion Caramitru (n. 9 martie 1942, București) este  actor de teatru, film,  și regizor .

"Ai mei erau aromâni veniţi din Macedonia în Cadrilater, unde au stat între 1925 şi 1940. Când s-a cedat Cadrilaterul în 1940, au pierdut a doua oară totul. Au venit apoi aici şi cu bruma de bani pe care o mai aveau, tata şi bunicul au deschis un mic magazin de ţesături, pe lângă Lipscani. A venit apoi naţionalizarea, li s-a luat tot, au fost consideraţi mic-burghezi, au fost bănuiţi de simpatii legionare, ceea ce nu s-a dovedit, dar tata a făcut de două ori puşcărie fără să fie judecat, fără să fie condamnat.



Când eu aveam şapte ani, în 1949, într-o noapte, pe la 3, au intrat vreo 20 de persoane, i-au scos din pat pe ai mei trăgându-i de păr, tăind canapelele. Au făcut o percheziţie dementă după care i-au luat pe mama, pe tata şi pe soră-mea. Eu am scăpat pentru că eram mic. Sora s-a întors după două zile, mama după două luni, iar tata după doi ani. El s-a angajat apoi ca revizor contabil la un şantier lângă Ploieşti, într-o mizerie îngrozitoare şi de-acolo a fost arestat a doua oară, cu mai mulţi, pe motive inventate. Iarăşi l-au anchetat, nu l-au judecat şi i-au dat drumul după doi ani.

După ce a stat a doua oară în puşcărie a ieşit şocat, îşi cam pierduse minţile, căci era un om sensibil şi fizic nu prea bine clădit. Nu a mai vrut să lucreze, era obsedat să plece din ţară. A fost apoi arestat pentru o acuzaţie de speculă inventată, iar cu totul, în trei rânduri, a făcut aproape şapte ani de puşcărie. A ieşit în 1973, complet epuizat, iar după două luni a murit. Rămasă singură, mama şi-a deschis un centru de răcoritoare pe Ştefan cel Mare pentru a ne putea întreţine."





Ion Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, când a și debutat pe scena Teatrului Național din București, în „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu. A fost actor și regizor la Teatrul Bulandra, al cărui directorat l-a și deținut în perioada 1990 - 1993. A fost ministrul Culturii între anii 1996 - 2000.

Repertoriul său actoricesc cuprinde roluri principale în piese de teatru importante semnate de autori precum William Shakespeare, A.P. Cehov, Luigi Pirandello, Georg Büchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset etc. A colaborat cu mari regizori ai scenei româneşti precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu.



Ion Caramitru este şi un foarte apreciat actor de film. Dintre zecile de pelicule în care a apărut în roluri importante merită menţionate producţiile: "Pădurea spânzuraţilor", film premiat la Cannes, în 1965, pentru regie (Liviu Ciulei), "Iarba verde de acasă" în regia lui Stere Gulea (1978), "Ecaterina Teodoroiu", regia Dinu Cocea. De asemenea, el este cunoscut publicului şi pentru rolul Socrate din celebra serie "Liceenii". Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum "Kafka" (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons şi Theresa Russell, "Mission: Impossible", regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din "Amen" (2002), regia Costa Gavras.



În onoarea sa a apărut sub egida Fundaţiei Culturale "Camil Petrescu" şi a revistei Teatrul azi, cu sprijinul AFCN şi UNITER, volumul "Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe" ce face parte din colecţia Galeria Teatrului Românesc, îngrijita de Florica Ichim, în care apar o serie de şapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru şi criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut în perioada 26 ianuarie – 1 februarie 2009, un schimb de opinii dintre doi oameni preocupaţi de teatru: unul în calitate de personaj principal – actorul, celălalt – criticul, personaj secundar, care astfel recompun împreună o anume imagine asupra istoriei României postbelice, văzută prin prisma experientelor personale.
Este președinte al UNITER din 1990, iar în prezent, din 2005 este directorul Teatrului Național din București.
Este vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.

Formează alături de actriţa Micaela Caracaş un cuplu solid în viaţă (În 2008 au primit "Diploma pentru cel mai popular cuplu de actori", în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Uniunii Teatrale din România (UNITER) din Bucureşti) şi este tatăl a trei băieţi : Andrei. Ştefan şi Matei.





"Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina, am folosit limba română în poezie sau în spectacole pentru a demonstra că există un sistem de referinţă, care e şi unul de rezistenţă în acelaşi timp. În societatea românească, teatrul a jucat un rol important de rezistenţă."

"Dar viaţa e paradoxală, aşa că se pot întâmpla şi accidente de acest tip. Seamănă cu ce s-a întâmplat în ’89. Revoluţia la care eu am participat n-a reuşit, a reuşit Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu. E o glumă amară despre ce s-a ales din pornirile fireşti anticomuniste ale mişcării de atunci, cum a fost confiscată, cum a fost manipulată opinia publică. Cum a fost posibil ca Dinu Sararu să fie directorul Teatrului Naţional, cum a fost posibil ca Răzvan Theodorescu să fie ministrul Culturii, iar Ion Iliescu să fie atâta timp preşedintele României? Şi cum a fost posibil ca toţi foştii nomenclaturişti şi activişti de la „Ştefan Gheorghiu“ să întoarcă haina pe dos şi să se numească socialişti şi social-democraţi şi să împartă puterea discreţionar? ".

Read More

Cel mai faimos lăutar al "Micului Paris".

Marin Teodorescu (cunoscut mai bine sub numele de Zavaidoc) (n. 8 martie 1896, Pitești — d. 13 ianuarie 1945) a fost un cântăreț român din perioada interbelică. Marin a fost fiul Constanței și violonistului-țambalist lăutar Tănase Theodorescu. A mai avut un frate (Vasile) și două surori (Maria și Zoe), toți extrem de talentați în muzică. Tatăl său a murit pe când acesta avea vârsta de 14-15 ani. Deși era mezinul familiei, a fost nevoit să asigure pâinea celor din casă. La data de 3 octombrie 1916, Zavaidoc a fost luat în armată. Doi ani mai târziu, în 1918, acesta s-a înregimentat ca voluntar în Primul Război Mondial, pentru a-i fi aproape fratelui Vasile și a fost înrolat la Pitești la Regimentul 44 Infanterie. L-a avut comandant pe Traian Moșoiu, care iubea cântecele bătrânești. Comandantul Traian Moșoiu a fost cel care i-a spus pe loc Zavaidoc, nume ce provine de la străvechiul zavaidoacă, ce poartă semnificația de năbădăioasă. Adaptat, cuvântul a devenit Zavaidoc.
I s-a încredințat apoi misiunea de a cânta răniților pe linia frontului din Moldova în echipa condusă de George Enescu, din care făceau parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora și Maria Ventura. Elena Zamora povestește în volumul „Am slujit cântecul” despre momentele grele ale acelor zile însângerate. Aceștia au cântat și la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, în spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu.



După încheierea Primului Război Mondial a luat ființă taraful fraților Zavaidoc, cu Vasile la vioară, Zoia la acordeon, iar Marin-Zavaidoc cu vocea. Mai târziu li s-a alăturat și grecul Tănase Perlidius, clarinetist, soțul Zoiei, pentru ca în cele din urmă să cânte în taraf și fetele acestora: Olga la vioară, Paula la acordeon și Gili la pian. În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. Era cerut în toate colțurile țării. A avut turnee la Iași, Arad și Timișoara. A stârnit ropote de aplauze chiar și la Paris, în 1937, la Expoziția Universală, când a însoțit delegația României, lucru confirmat de Elena Zamora. Ar fi putut ajunge solist de operă, dar, dar cum toate restaurantele renumite ale Piteștiului și mai apoi ale Bucureștiului „se băteau” să-l aibă în program, a ales banii. Rupea gura târgului cu taraful său de familie. Patronii de restaurante se băteau să-l aducă pe Zavaidoc în localurile lor. Patima cu care cânta ținea oamenii la masă nopți întregi.
Marin și Vasile iau drumul Bucureștiului. Zavaidoc știa deja o mulțime de cântece lăutărești. A fost trimis la Dumitru Mihăilescu-Toscani, tenor al Operei Române pe la care treceau toate marile voci ale timpului. Toscani a încercat zadarnic să-l prindă în mrejele operei, să-l facă tenor. Zavaidoc era dorit și de Dimitrie Cutavas într-una din trupele sale lirico-dramatice. Petre Ștefănescu-Goangă, întors de la studiile din străinătate, voia și el să facă din năbădăiosul cântăreț un tenor remarcabil. Zavaidoc a ales însă muzica populară și lăutărească.
Restaurantele bucureștene se băteau pentru el. Dar și concurența era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, duetul Mia Braia și Petre Alexandru. „Cireșica” de lângă Cișmigiu, restaurantul cu grădină și balcoane în care petrecea „boema geniilor în devenire”, ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca stația „Zavaidoc”. Vatmanul striga: „Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.



Se căsătorește la 43 de ani și asta deoarece iubita sa, Constanța (mai tânără decât artistul cu 15 ani), era gravidă în șapte luni. În restaurante erau serviți cu șampanie direct de patroni, comandau pește viu, din acvariu. Soția i-a adus pe lume trei copii, două fete, Constanța și Niculina, și un băiat, Zavaidoc. Constanța este singura care a supraviețuit războiului. La nașterea primei fete, Zavaidoc străbate Piteștiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de șampanie, pentru a ciocni cu orice trecător. În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primește ordin de concentrare la o unitate din Târgoviște. Aici se îndrăgostește de Țuca. Se gândește chiar să divorțeze pentru ea dar pleacă apoi la Tighina. Pe fațada unui mare restaurant din Tighina, „Victoria”, scria cu litere mari: „Aici cântă marele cântăreț român Zavaidoc, venit să distreze armata română”.
Bombardamentele din 1944 l-au prins pe Zavaidoc în București. Casa de lângă Gara de Nord era distrusă. S-a refugiat, cu întreaga familie, la Caracal. Noaptea cânta, iar ziua se ascundea prin adăposturi. S-a mutat apoi la Roșiori de Vede. Un patron de restaurant angajase, special pentru acompanierea lui Zavaidoc, o orchestră de 20 de oameni. Vocea lui străbătea noaptea până departe pe stradă, deși cânta fără microfon și fără stație de amplificare.
Soția sa Tanța Teodorescu scria despre soțul său:

„Mă ruga să-l aștept cu cămășile de port-mantou pregătite și, cum camera noastră era în continuarea restaurantului, Zavaidoc trecea pe un culoar și venea de schimba patru cămăși pe noapte”.

Ziua de 23 august 1944 l-a găsit pe Zavaidoc, împreună cu familia, la Câmpulung Muscel. La restaurantul „Viscol” poposeau soldați sovietici, pentru care special acesta învățase melodia „Doi ochi negri”.



Fericirea lui Zavaidoc a fost curmată de moartea fratelui său, Vasile, în 1940. Acesta făcuse un atac cerebral. Pierduse foarte mulți bani într-o cafenea, unde cheltuia, la jocul de table, aproape toată agoniseala făcută cu vioară. Înmormântarea a fost anunțată la radio, iar lumea a intrat în panică. Ascultătorii au crezut că a murit nu Zavaidoc vioristul, ci vocalistul. Trei ani mai târziu, în ziua de 8 mai 1944, un bombardament i-o fură lui Zavaidoc pe una dintre surori, Zoia, care a lăsat în urmă cinci copii.
De la Câmpulung ajunge la Turnu-Măgurele, unde ruinat, fără casă, cu grijă nepoatelor și celor trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureștean „Filantropia”. Orbește, trăindu-și în chinuri ultimele clipe ale vieții.
A murit la 13 ianuarie 1945, în aceeași zi cu fiica sa Niculina. Este înmormântat în Cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București

Read More

Maurice Ravel

  "Am simţit că muzica trebuie să fie emoţională în primul rând şi intelectuală în al doilea rând".


Joseph Maurice Ravel (n. 7 martie 1875, Ciboure - d. 28 decembrie 1937, Paris) a fost un compozitor francez impresionist.
Fiul unui inginer inovator, realizatorul unui motor cu combustie internă şi al unuia dintre primele automobile, Joseph Maurice Ravel începe studiul muzicii la vârsta de şapte ani, cu Charles René.




În anul 1889 este admis la Conservatorul din Paris, unde studiază pianul şi armonia. Ravel nu era un copil minune, la Conservator rămânând timp de şaisprezece ani, o perioadă neobişnuit de lungă. Primele compoziţii le realizează în anul 1893, sub influenţa lui Emmanuel Chabrier şi a lui Erik Satie. În anul 1894 Ravel începe să fie influenţat de muzica lui Debussy. Această influenţă îl va face să dea noi dimensiuni impresionismului. În anul 1897 este primit la clasa de compoziţie a lui Gabriel Faure. Aici îl întâlneşte pe George Enescu cu care se împrieteneşte.
La începutul secolului al XX personalitatea puternică a dirijorului și compozitorului MauriceRavel s-a impus în lumea muzicală prin interpretări artistice și prin noutatea lucrărilor sale muzicale cu rafinate sonărități impresioniste și un pronunțat colorit folcloric.



Ravel reînvie spiritul clasic francez în sonatină pentru pian și în suita preclasică "Mormântul lui Couperin". A scris 2 importante cicluri pentru pian : "Oglinzi" și Suita "Gaspard al nopţii". În muzică dramatică a scris o operă bufă într-un act "Ora spaniolă". După modelul lui Schubert a compus 8 valsuri, transformate mai târziu în baletul "Adelaida"sau "Limbajul Florilor". Mai compune suita pentru voce și orchestră "Sheherezada". Cea mai populară creație a sa simfonică este " Boléro" - conceput pe un ritm ostinat care persistă până la sfârșitul lucrării.
Ravel expune la flaut o amplă melodie alcătuită din 2 perioade muzicale după care reluând mereu aceeași linie melodică ii suprapune succesiv câte un instrument la cvartă și octavă. Rezultatul este persistența accentelor melodiei care la fiecare reluare modificându-se efectul timbrar, crește ca intensitate.


Sedus de muzica orientală compune pentru voce și pian diferite melodii incluse în cicluri :  5 melodii grecești,  2 melodii ebraice, 3 cântece din Madagascar, 3 cântece ale lui Don Quichotte, 7 cântece populare,  ciclul de lieduri "Istoriile Naturale". Ravel ne-a lăsat valoroase lucrări în genul muzicii de cameră : Trio în la minor , Cvartetul de coarde în Fa major, Sonata pentru vioară și pian, Sonata pentru vioară și violoncel, Sonata pentru vioară şi orchestră, Rapsodia - "Tzigane" - de o mare dificultate tehnică cu un caracter strălucitor.

A scris 2 concerte instrumentale : Pian şi Orchestră în Re major pentru mâna stângă, Pian și orchestră în Sol major. Marea sa varietate ritmică izvorește din diferite surse folclorice și din particularităţile dansurilor care l-au inspirat; de la vechea pavană până la ritmurile moderne. Armonia sa tonală cu structuri modale, dinamica și agogica tonală, diversitatea combinațiilor tonale conferă muzicii sale pregnanţă și originalitate astfel încât alături de Debusy, Ravel contribuie la dezvoltarea limbajului muzical modern din prima jumătate a secolului XX.




Între anii 1928 şi 1931 nu mai compune şi  efectuează un lung turneu în SUA şi Canada, unde asistă şi interpretează câteva lucrări proprii şi primeşte titlul de "Doctor honoris causa" al Universităţii din Oxford. Aici l-a cunoscut pe George Gershwin, a ascultat multă muzică jazz şi a încorporat-o în muzică sa, împreună cu alte procedee specifice americane. Spunea că a încercat să compună lucrarea "Copilul şi vrăjitoriile", "în stilul operetei americane". Partea lentă din Sonata lui pentru pian şi vioară se numeşte "Blues", iar muzica jazz îşi face resimţită prezenţa în Concertul în sol major. Era un muzician simplu şi pur, care lucra direct cu materialele muzicii şi, spre deosebire de mulţi alţi contemporani de-ai săi, n-a elaborat nici un fel de teorii despre muzică şi nici nu s-a implicat în diversele orientări estetice.




Încă din 1927 Ravel se plângea de oboseală progresivă şi, deşi i se recomandase un repaus de un an,  ignoră sfatul medicilor şi scrie celebrul Boléro (1928).
În anii următori starea compozitorului se agravează, apar probleme de coordonare motorie, defecte de mişcare a globilor oculari şi probleme de limbaj.
În lucrarea “Neurological Disorders în Famous Artists” ( 2005), există un studiu despre compozitor, semnat Erick Baeck, în care autorul spune că Ravel ar fi suferit de o „boală neurologică progresivă presenilă care i-a anihilat creativitatea în ultimii ani ai vieţii“. Supus unei operaţii pe creier la 17 decembrie 1937, în urma unei suspiciuni de hidrocefalie, pacientul nu îşi mai revine şi moare pe 28 decembrie 1937.

Read More

Brian Jones (The Rolling Stones)

Lewis Brian Hopkin Jones (n. 28 februarie 1942 - d. 3 iulie 1969), cunoscut ca Brian Jones, a fost un muzician englez și membru fondator al trupei The Rolling Stones. Jones a fost un multi-instrumentist cântând și la instrumente non-tradiționale cum ar fi sitarul și marimbafonul.











The Rolling Stones este o trupă englezească de muzică rock care a devenit populară la începutul anilor 1960. Trupa a fost formată la Londra în 1962 de Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards.



The Rolling Stones a lansat 55 de albume și compilații și au avut 37 de piese în top-10 singles. În 1989 trupa a intrat în Rock and Roll Hall of Fame iar în 2004, revista Rolling Stone i-a clasat pe locul 4 în 100 Greatest Artists of All Time. Au vândut peste 200 de milioane de albume în întreaga lume.



Legenda spune că în octombrie 1960 Mick Jagger și Keith Richards, foști colegi de școală, s-au întâlnit pe peronul gării din orașul lor natal, Dartford. Împreună cu Dick Taylor au format grupul Little Boy Blue & The Blues Boys. Doi ani mai târziu, în iunie 1962, au înființat trupa The Rolling Stones (după piesa "Rollina"½ Stones Blues", interpretată de Muddy Waters).

La 12 iulie 1962 are loc primul concert la Marquee club din Londra. Grupul era format din Mick Jagger (voce), Keith Richards (chitară solo), Ian Stewart (pian), Brian Jones (chitară ritmică), Dick Taylor (bass) și Tony Chapman (tobe). În 1963, casa de discuri Decca și directorul ei artistic Dick Row, celebru pentru refuzul beatleșilor a înregistrat primul lor single.

Read More

Sidney Poitier

Lanțul – The Defiant Ones (1958)  online subtitrat

 Happy Birthday!

Sidney Poitier s -a născut la 20 februarie 1927, este actor american de teatru şi film. Fiind fiul unor fermieri săraci din Bahamas, a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani.
În luna ianuarie a anului 1943, Sidney Poitier, pe atunci în vârstă de 16 ani, a plecat din Nassau către „pământul tuturor posibilităţilor”, Statele Unite, pentru a-şi face un rost în viaţă. Îşi dorea o viaţă mai bună pentru el şi pentru familia sa care trăia într-o sărăcie cruntă. Deşi era numai un adolescent, Poitier a lucrat câteva luni în condiţii greu de imaginat şi a dormit pe unde apuca. În cele din urmă, a ajuns în Harlem. Pentru că nu-şi putea găsi o slujbă stabilă cu ajutorul căreia să se poată întreţine, Poitier a minţit în legătură cu vârsta sa şi s-a înrolat în Armata Americană. Avea numai 16 ani. Un an mai târziu, la vârsta de 17 ani, a fost lăsat la vatră.
A debutat pe Broadway în 1946 într-o producţie a piesei ''Lysistrata'', având o distribuţie formată exclusiv din persoane de culoare. Trei ani mai târziu, şi-a făcut debutul în film, într-un documentar al armatei americane, iar până în 1950 apărea deja în filme produse la Hollywood.
Marele succes interpretativ înregistrat de Sidney Poitier în "Lanţul", remarcabilă operă de problematică socială îl atrage pe actor în circuitul popularităţii internaţionale.
Poitier a devenit primul star de culoare faimos în America.
Dintre filmele sale de succes amintim ''Rebelii'' (1958), pentru care a primit o nominalizare la Oscar, ''În arşiţa noptii'' (1967), şi ''Ghici cine vine la cină" (1967). În anul 1964, Sidney Poitier devine primul afro-american care a câştigat Premiul Academiei americane de film pentru cel mai bun actor, pentru rolul său de muncitor, care contribuie la construirea unei capele, în filmul "Florile de câmp ''(1963).

Poitier a început să regizeze la începutul anilor ’70, începând cu filmul ''Buck şi predicatorul'' (1971).
În 1992, a primit premiul Institutului de film american pentru întreaga activitate, fiind primul actor şi regizor de culoare care a fost onorat în acest fel.        
În anul 1997, el a fost numit ambasadorul al Bahamas în Japonia, poziție pe care o deține şi în prezent. El este, de asemenea, ambasadoru al  Bahamas la UNESCO.

 
La data de 12 august 2009, Sidney Poitier a fost decorat cu Medalia Prezidenţială a Libertăţii, de către președintele Barack Obama .

Read More

Duran Duran

"But I won't cry for yesterday
There's an ordinary world
Somehow I have to find
And as I try to make my way
To the ordinary world
I will learn to survive......"


Duran Duran este o formație britanică înfiinţată în anul 1978, aparținând curentului New Wave și care a devenit cunoscută pentru hiturile sale electrizante și clipurile video pline de viața. Dintre toate formațiile ce fac parte din curentul New Wave, Duran Duran a avut cel mai mare succes comercial și a devenit liderul formațiilor britanice care au invadat piata americană.



Cu toate că înca e considerată o formație a anilor 80, Duran Duran a continuat să înregistreze și să aibă succes în cei 30 de ani de activitate.



Formația a vândut peste 70 de milioane de discuri în lume, are 18 single-uri în Billboard Hot 100 și 40 în Top 40 din UK Single Chart. Printre single-uri se numară „Rio”, „Hungry Like a Wolf”, „Is there something I should know?”, „The Reflex”, „A View to a kill”, tema filmului James Bond, din anii 80 și „Ordinary World” și „Come Undone” de la începutul anilor 90. Duran Duran a fost înființată de Nick Rhodes (clape) și John Taylor (bass). Lor li s-au alăturat mai apoi Roger Taylor (tobe), Andy Taylor (chitară) și Simon le Bon (voce). Nici unul dintre cei trei Taylor nu sunt rude.
Chitaristul Warren Cuccurullo a facut și el parte din formație în perioada 1989-2001, iar bateristul Sterling Cambell a fost membru al formației din 1989 pâna în 1991.



Deși formația nu s-a destramat niciodată, a suferit totuși mai multe modificări de-a lungul anilor. Reunirea celor cinci membri fondatori la începutul lui 2000 a generat agitație în lumea muzicală și în rândul fanilor.


Duran Duran a lansat în 2004 primul album în formula inițială - Nick Rhodes, John Taylor, Roger Taylor, Andy Taylor, Simon LeBon, intitulat „Astronaut”, material ce a intrat în topul UK direct pe locul 3.

                                                          Happy Birthday Andy Taylor!
                                                                
Andy Taylor, chitarist, s -a  născut la 16 Februarie 1961, Cullercoats, England.

Read More

"A fost odată Iosif Sava"!

 "Vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axiologie artistică“.!





"El trăia într-o continuă utopie. Credea că muzica trebuie să se desfăşoare pe marile stadioane. Mai credea că aşa nu va mai exista ură, va dispărea definitiv. Văzuse o transmisie de la München, chiar pe un stadion. Atunci găsise împlinirea credinţelor sale. Eu nu l-am văzut niciodată dezamăgit că lucrurile din jur refuzau să se conformeze ideilor din mintea sa. Credea că, odată cu timpul, lumea va asculta muzică. Credea că prin insistenţă se poate ajunge acolo."(Marghit Sava -soţia)

"În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el că de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.... Şi pe Gulea îl ştiam foarte bine. Ne întâlneam în toate concediile, la munte. Făceam plimbări împreună. Ce să facem? Dacă ai un om care lucrează acolo, zeci de ani, zi şi noapte, şi tu-l concediezi ca pe o servitoare bătrână? " (Marghit Sava -soţia)

"Viaţa sa întreagă a fost studiu, cărţi lecturate, zeci de mii de ore de audiţii, interviuri şi emisiuni. Când o persoană pune atâta pasiune în tot ceea ce face, îşi asigură o posteritate de poveste, însă creează şi o masă de aşteptări ce trebuie umplută de succesori. Este cazul lui Sava, emulat şi imitat, dar niciodată detronat, până acum." (Oltea Şerban-Pârâu, redactor şef al postului Radio România Cultural)

"Este aproape imposibil să-l definim, concis, pe cel care tălmăcea muzica pentru pian, pentru orgă sau pentru clavecin, pe cel care, din faţa microfonului radiofonic, ne-a făcut dimineţile de duminică mai luminoase şi mai pline de miez, pe cel care a fost o autentică vedetă de televiziune, neegalat autor de talk-show cultural, o emblemă de neconfundat a postului public naţional... Pe cel care, cu o energie uimitoare (care contrazicea parcă legile timpului şi spaţiului) era nelipsit din presa scrisă, din librării, de la evenimente culturale, sociale, mondene etc.
Ca o proiecţie parcă a vocii sale de neconfundat, la fel de unice şi de percutante erau comentariile sale, interviurile pe care le realiza, cuvintele cu care "povestea" marea muzică, pentru a o transforma în prietenul de zi cu zi al celor care încă nu descoperiseră poezia şi vraja artei sunetelor.
Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, fie ele ale trecutului, prezentului sau viitorului. S-a închinat, cu veneraţie, în faţa lui Bach dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart dar şi a lui Lipatti, cu convingerea că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate.
I-a cultivat, cu obstinaţie, pe marii muzicieni ai zilelor sale, de la Ştefan Niculescu la Dan Grigore, de la Dan Iordăchescu la Ludovic Spiess. I-a lansat pe unii dintre cei mai merituoşi tineri în emisiunile sale, de la copii de un incontestabil talent la tinerii laureaţi ai concursurilor internaţionale."(MihaI Cosma -  "A fost odată Iosif Sava").


Iosif Sava s-a născut pe 15 februarie 1933, în Iaşi, urmaş al unei familii de muzicieni profesionişti, a căror activitate se întindea pe ultimii 400 de ani. Tatăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică. Bunicul absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza. Studiile le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Însetat de cunoaștere, între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.
Profesia sa de bază era cea de clavecinist şi pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă. Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la festivalul național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".
În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".
În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serată muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost înterupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. În 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR.
A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.
Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vânătorilor.
O ocluzie intestinală l-a obligat că duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade. Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.
A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6000 de articole.
Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.

Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al cunoscutului muzicolog.







 

Read More

"Iubirea e un lucru mare"!

"Cotescu e băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii. Născut în nordul Moldovei, care e Roma diasporelor est-europene, el a plecat călare pe șapte cai și pe un băț de aur, purtând în suflet primăveri cu două capete, o pasăre botoasă cu ochi de aramă și un cap de cerb între doi snopi de maci.
Cotescu iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței pentru că acolo și-a îngropat butucul de vie. "(Fănuş Neagu)



Octavian Cotescu (n. 14 februarie 1931, Dorohoi - d. 22 august 1985, București) a fost un actor român de succes, din generația de aur. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în film, dar și în teatru, în principal la Teatrul Bulandra din București, unde a fost coleg cu Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tăpălagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Dan Nuțu.
Generozitatea, căldura şi disponibilitatea sufletească, farmecul mereu proaspăt al ironiei joviale fac din Octavian Cotescu un actor inimitabil. El a adus pe scena românească un stil de joc modern, în care fineţea observaţiei sociale se conjuga cu subtilitatea efectului umoristic, având o detaşare ironică de personaj cu efect comic irezistibil, autopersiflarea fiind „cireaşa de pe tort”. Octavian Cotescu va rămâne pentru noi acel „tip unic, care face tot timpul joc dublu în scenă, care îşi joacă eroii, care nu se scufundă în personaj ca într-o apă, nu pluteşte, ci învaţă febril, în sensul şi chiar împotriva curentului interior al personajului”, precum mărturisea într-un interviu. Plăcerea lui supremă de actor era să tragă pe sfoară, să se prefacă, folosind o imensă cantitate de candoare adunată în ochi, cum că ţi-ar cânta în strună, că este de partea ta, pentru ca, exact atunci când îi arunci cea mai încrezătoare privire, să te părăsească fără nicio strângere de inimă.



A fost totodată unul dintre interpreții preferați ai teatrului de televiziune și ai teatrului radiofonic din epocă. Activitatea de scenă a fost dublată și de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) "I.L. Caragiale" din București, unde a ocupat și funcția de rector în perioada 1981-1985. Printre cei mai buni studenți ai lui se numără Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, Rosina Cambos, Maria Ploae.


După fiecare spectacol al lui, publicul se ridica în picioare şi aplauda frenetic. „Nu-i aşa că pentru o seară ca asta merită să trăieşti?”, spunea actorul... Octavian Cotescu era profund, vesel, avea şi tristeţi, era optimist, avea neîmpliniri, dar în ochii publicului şi ai celor dragi era o minune.

Read More

Gil Dobrică

Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Dăbuleni - d. 17 aprilie 2007, Craiova), a fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii și preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată "Country roads" ("Drumuri de țară" - modificată în "Hai acasă") a devenit cea mai cunoscută melodie din cariera lui Gil Dobrică.




A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formația Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puține apariții televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucureşti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, fără instrumente electronice. Tot în 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roșu și Negru. Apare în spectacole de muzică și poezie, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru ș.a.). În 1979 i se oferă o apariție cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și debutează discografic cu "Hai acasă" pe disc EP de 45 de turații. Piesa este un cover după John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971).



Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Top Box (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru părinţi” și „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editează solistului un single și trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind recent reeditate pe CD.

Read More

Robbie Williams

Happy birthday !

Robert Peter Williams s -a născut la 13 februarie 1974 în Staffordshire - England, este cântăreț și compozitor englez. A urmat cursurile şcolii St. Margaret Ward în Tunstall, apoi a absolvit şi şcoala de dans UKNNF.
A fost pasionat de fotbal, fiind foarte talentat, a jucat pentru o perioadă scurtă de timp la Port Vale Football Club pentru că s-a accidentat la glezna şi astfel a luat sfârşit cariera sa de fotbalist care se anunţă a fi promiţătoare. Înainte de a se apuca de muzică, şi după acel incident, a lucrat ca vânzător la o brutărie, de unde a fost dat afară pentru că a fost prins sfătuind clienţii să nu cumpere produsul.


Și-a început cariera ca membru al trupei Take That în 1990, alături de care a avut nu mai puţin de 8 piese ajunse number one.

Robbie a încercat să-l convingă pe Noel Gallagher – component Oasis – să-i compună câteva piesa – însă acesta îl refuză spunând ca Robbie nu este altceva decât "Dansatorul ăla gras de la Take That". La acea vreme – media nu-i acorda mari şanse în a reuşi ca artist solo.  În 1995, a părăsit formația, după ce vânduse 25 de milioane de copii, pentru a-și începe cariera solo.Până în 1996 – Robbie Williams – era pregătit să apară în fata fanilor.


Prima piesă a fost lansată în august 1996 – un cover după melodia George Michael – "Freedom". După ce stă o scurtă perioadă într-o clinică de reabilitare – el revine cu un al doilea single de pe albumul sau – "Life thru a lens" – era vorba de piesa – “Old befor I die” – din 1997. Ambele piese ajung până pe locul doi în topul britanic şi au fost considerate de succes. Însă al treilea singal "Angels" – lansat în decembrie 1997 – face ca albumul sau să ajungă pe locul fruntaş în top – la 28 de săptămâni de la lansarea oficială.


Robbie Williams a vândut peste 55 de miloane de albume, și 17 milioane de single-uri.  Pe 23 octombrie 2006 apare albumul cu numărul şapte din cariera lui Robbie – "Rudebox". Până în prezent acesta s-a vândut în aproximativ 4,5 milioane de exemplare – debutând pe locul întâi în Marea Britanie. Williams a intrat în Cartea Recordurilor datorită faptului că în doar o zi a vândut mai mult de 1.6 milioane de bilete pentru turneul său mondial din 2006.
Este câștigătorul a mai multe premii, inclusiv 15 premii BRIT și 6 premii ECHO. În 2004, a fost introdus în UK Music Hall of Fame, fiind votat Cel mai bun artist al anilor '90.


Robbie Williams a cucerit publicul din întreaga lume prin muzică sa, fiind foarte iubit, şi având numeroşi fani în întreaga lume, care îl susţin mereu. A reuşit să îşi clădească o carieră în muzică prin talentul său, lansând numeroase hit-uri care au ajuns numărul unu.

 A cucerit deasemenea inima uneia dintre cele mai frumoase femei, Ayda Field care i-a devenit soţie.

Read More

Ray Manzarek (The Doors)

Raymond (Ray) Daniel Manzarek (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois - d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

The Doors (înființat în 1965, în Los Angeles, California) a fost un grup american de muzică rock foarte cunoscut și influent. Înființată în 1965 în Los Angeles, California, după o întâlnire dintre studenții universităţii de film "UCLA" Jim (James Douglas) Morrison și Ray Manzarek, "The Doors" a devenit unul dintre fenomenele artistice de mare importanță ale sfârșitului anilor 1960. Ray Manzarek, specializat la pian/claviaturi, formase împreună cu cei 2 frați ai săi o trupă numită Rick And The Ravens și căuta un solist și un baterist. A fost imediat impresionat de Morrison după ce l-a ascultat cântând o piesă cu versuri proprii - "Moonlight Drive".

Odată cu el a fost recrutat și bateristul John Densmore și s-au înregistrat 6 piese cu versuri scrise de Jim în această formulă. Nemulțumiți de rezultatul înregistrărilor, frații lui Manzarek au părăsit trupa, fiind amândoi înlocuiți de un prieten al lui John Densmore - chitaristul Robby Krieger. Robby Krieger și John Densmore cântaseră cu The Psychedelic Rangers și îl cunoșteau pe Manzarek de la ședințele de meditație în comun. În noua componență trupa s-a remarcat rapid în numeroase cluburi începând cu London Fog de pe Sunset Strip.


Formația și-a luat numele după titlul unei cărți scrise de Aldous Huxley, The Doors of Perception, care era la rându-i împrumutat dintr-un vers al artistului și poetului secolului al 18-lea, William Blake: "If the doors of perception were cleansed (deseori citat greșit ca "opened" în acest context), every thing would appear to man aş it is, infinite."
Lansat în ianuarie 1967, albumul a provocat o adevărată senzație în cercurile muzicale, iar a doua piesă extrasă de pe acesta, "Light My Fire", a devenit hit, consacrând grupul ca una dintre formațiile americane de succes ale anului 1967, alături de Jefferson Airplane și The Grateful Dead. Cu frumusețea-i saturniană, cu magnetismul prezenței sale scenice și pantalonii mulați din piele, Morrison a ajuns fulgerător unul dintre cele mai mari sex simboluri ale timpurilor lui, deși în scurtă vreme a devenit frustrat de condamnarea să la statutul de vedetă.



Cel de-al doilea LP al celor de la The Doors, "Strange Days" a avut aproape același impact ca și primul și a consolidat buna reputație a grupului. Al treilea lor LP, "Waiting for the Sun" din 1968 a reprezentat schimbarea formatului inițial al stilului trupei, întrucât repertoriul original fusese epuizat și un altul nou a fost compus. A devenit primul lor LP pe locul 1, iar piesa "Hello, I Love You a fost cel de-al doilea lor hit pe locul 1 în clasamentul SUA.



Pentru fanii celor de la „The Doors”, muzica formației conținea versuri încărcate de referințe sociale, psihologice și politice, compuse de nimeni altul decât de "The Lizard King" - (regele șopârlă), Jim Morrison. Ritmul de jazz al tobelor lui John Densmore, clapele învăluitoare ale lui Ray Manzarek, cel care interpreta cu mâna stângă părțile asociate de obicei chitării bas și contribuțiile lui Robby Krieger la chitară în care se regăseau influențe flamenco, indiene, blues și de chitară clasică, se combinau în stilul lor distinctiv. The Doors erau o trupă neobișnuită în peisajul rock prin faptul că nu utilizau chitara bas în concerte, Manzarek fiind cel care interpreta părțile bas cu o claviatură electrică bas Fender, o variantă a binecunoscutului pian electric Fender Rhodes.

Multe dintre piesele celor de la The Doors erau compuse în comun, pornite de la ideile lui Manzarek, corelate cu versurile şi unele linii melodice cu care contribuia Morrison, vreme în care ceilalți inventau ritmul și armoniile melodiei. În timpul unei plimbări pe o plajă din California, Morrison și Manzarek au trecut pe lângă o fată afro-americană, iar Morrison a scris într-o seară versurile piesei "Hello, I Love You" referindu-se la acea fată în expresia "dusky jewel" (giuvaer întunecat). Piesa a fost criticată întrucâtva la vremea respectivă din cauza asemănării cu hitul "All Day and All of the Night" din 1965 al celor de la The Kinks.



În 2002 Manzarek și Krieger s-au reunit și au creat o nouă versiune a The Doors, numită "The Doors of the 21st Century". În locul lui Morrison, nouă formație îl avea pe vocalul britanic Ian Astbury, fost solist al formaţiei din Regatul Unit The Cult, cuAngelo Barbera la bass din fosta formație a lui Krieger.
Ray  Manzarek a imprimat stilul său unic sunetului The Doors caracterizat mai ales prin orga prezentă în piese precum "Light my fire".




Clăparul trupei The Doors Ray Manzarek, unul dintre membrii fondatori ai renumitului grup de rock condus de Jim Morrison, s-a stins din viaţă la vârsta de 74 de ani, la 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania.

Read More

"Rebel fără cauză".

James Byron Dean (n. 8 februarie 1931, Indiana - d. 30 septembrie 1955, Paso Robles) a fost  actor american de teatru și film, care a marcat tineretul american post-belic, mai ales prin rolul lui Jim Stark din filmul "Rebel fără cauză" (Rebel Without a Căuşe).

S-a născut în Marion, Indiana, într-o familie de fermieri, Winton și Mildred Wilson Dean. La vârsta de nouă ani rămâne orfan de mamă și este trimis de tatăl său în grija unei mătuși din Fairimont. În timpul liceului joacă baschet, ia lecții de vioară și step, deprinde o mare pasiune pentru teatru și bricolaj. În 1949, după absolvirea liceului, se mută în California, locuind împreună cu tatăl și mama sa vitregă.

Din dorința tatălui său urmează cursuri juridice, înscriindu-se la Colegiul Santa Monica, dar nu peste mult timp se transferă la U.C.L.A, dornic să studieze actoria. Acest fapt va atrage furia tatălui său, care va refuza să-l mai întețină material.

James Dean își începe cariera artistică apărând în diverse spoturi publicitare. Din lipsă de bani este nevoit să renunțe la studii și încearcă să obţină de lucru la Hollywood. Urmând sfaturile unor prieteni, Dean se va muta la New York unde va reuși să joace teatru, obținând roluri pe Broadway. Marea șansă a vieții sale este admiterea la "Actor`s Studio", unde are ocazia să studieze cu Lee Strasberg, și unde îi va avea colegi pe Marlon Brando și Paul Newman. Va primi roluri episodice în diverse emisiuni și seriale de televiziune: Kraft Television Theater; General Electric Theater; etc. Activitatea sa teatrală este încununata cu succes, primind numeroase premii și cronici favorabile pentru rolul din piesă "Imoralistul" de André Gide.

Astfel reușește să obțină primele sale roluri în filme la Hollywood. Încă din 1951, anul debutului său în cinematografie, se face remarcat, la început în filme nesemnificative, dar mai apoi va reputa un succes răsunător datorat colaborării cu Elia Kazan, primul regizor ce îi oferă un rol principal, cel al lui Cal Trask din "La Est de Eden" (1954). James Dean este distins cu o nominalizare la premiul Oscar, (prima nominalizare post-mortem din istoria Academiei Americane de Film). Această performanță va fi urmată rapid de încă două succese răsunătoare; rolurile din "Rebel fără cauză" de Nicholas Ray și "Uriașul", prezentat publicului după moartea actorului.

Moartea sa tragică, la numai 24 de ani într-un accident de mașină pe șoseaua californiană 466, în apropiere de Paso Robles, îl va transforma în idolul unei întregi generații ce se identifică în imaginea tânărului sensibil, nonconformist și rebel, reprezentant al conflictului dintre generații.

Read More

"Sous le ciel de Paris"!

"Sous le ciel de Paris
S'envole une chanson.
Elle est née d'aujourd'hui
Dans le cœur d'un garçon.
Sous le ciel de Paris
Marchent des amoureux,
Leur bonheur se construit
Sur un air fait pour eux."



Juliette Greco, celebră actriţă şi cântăreaţă franceză, s-a născut pe 7 februarie 1927 într-un oras din sudul Franţei, Montpellier.

Atât tatăl (corsican) cât şi mama sa au făcut parte din Grupul de Rezistenţă, în departamentul Herault din sudul Franţei. Juliette împreună cu sora ei mai mare, Charlotte, au fost crescute de bunicii din partea mamei. Juliette a fost educată de maici într-o şcoală de mănăstire extrem de strictă.


Ocupanţii germani le-au arestat  pe mama şi sora ei  care apoi au fost deportate într-o închisoare. Juliette având numai 16 ani, i s-a fost permis să rămână în Franţa şi  petrece restul anilor de război într-o casă a  profesoarei Hélène Duc.



După eliberarea Franţei, frecventează cafenele Saint Germain, devine adepta modei şi intră într-un cerc de intelectuali binecunoscut, cufundându-se în politică şi cultură filosofică. Scrie multe poezii, compune muzică, este impresionată de Miles Davis, cu care are o legătură puternică de iubire. În anul 1950  primeşte primul rol într-un film, "Aglaonice d'Orphée".



Muza existenţialiştilor francezi, Jean-Paul Sartre şi Boris Vian, Juliette a fost căsătorită de trei ori: cu actorul Philippe Lemaire (1953-1956 ) cu care are o fiică, Marie-Laurence Lemaire, născută în 1954, cunoscută director de film şi scenaristă, (Laurence Lemaire-Bazi),  cu actorul Michel Piccoli (1966-1977) şi cu pianistul, Jouannest Gerard (din 1988...).



În 2009, neobosita Juliette Gréco s-a întors în mijlocul scenelor cu un nou album " Je me souviens de toit." ce cuprinde melodii scrise de nume ce reprezintă "crème de la crème"  din scena muzicii franceze – Abd Al Malik, Olivia Ruiz, Maxime le Forestier, Brigitte Fontaine, Orly Chap, Christophe Miossec, Marie Nimier, Adrienne Pauly sau Valerie Vega.

Read More

Happy Birthday!

Phil Collins

Philip David Charles Collins (n. 30 ianuarie 1951, Chiswick, Londra) este  cântăreț englez, compozitor, toboșar și actor.





Este cunoscut cel mai mult ca solistul și toboșarul trupei de rock progresiv Genesis, dar și ca fiind un câștigător al Premiilor Grammy și al Premiilor Oscar. Este, deasemenea, un actor bun, apărând în numeroase filme.





Happy Birthday!

Gene Hackman


 Gene Hackman (n. 30 ianuarie 1930) este actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1972 pentru rolul principal Jimmy "Popeye" Doyle interpretat în Filiera Franceză (The French Connection).









Alte roluri și filme memorabile: Buck Barrow în "Bonnie și Clyde", Șeriful "Little Bill" în  "Unforgiven", "Mississippi în flăcări", "Conversation",  "Runaway Jury",  "Crimson Tide", "The Firm","Scarecrow" și Lex Luthor în Superman.



Happy Birthday!

Vanessa Redgrave

Vanessa Redgrave (n 30 ianuarie 1937, Londra) este  actriță britanică de teatru și film.
Se poate spune că Vanessa provine dintr-o dinastie de actori, chiar și străbunicul ei a fost actor. Tradiție urmată de părinții ei Michael Redgrave și Rachel Kempson ca și de frații ei Lynn Redgrave și Corin Redgrave. După promovarea școlii de balet, Vanessa a studiat până în 1958 dramaturgia la "Central School of Speech and Drama". În același an  debutează în teatru și film alături de tatăl ei. Printre succesele actriței talentate se numără acordarea unor distincții:

    Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar
    Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)
    Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar (tv)

ca și alegerea ei ca membră în ansamblul renumit de teatru "Royal Shakespeare Company".
Vanessa Redgrave este o advesară convinsă a producerii de arme nucleare, ca și o militantă pentru drepturile omului.

Read More

Paul Newman

Paul Leonard Newman (n. 26 ianuarie 1925, Cleveland, Ohio - d. 26 septembrie 2008, Westport, Connecticut, SUA) a fost actor, regizor și producător american. În afara carierei artistice s-a făcut remarcat și ca antreprenor, filantrop și pilot de curse.
Cariera artistică în lumea filmului i-a adus numeroase premii, printre care se numără: un premiu Oscar, de trei ori Globul de Aur, câte o dată BAFTA, Screen Actors Guild, Festivalul de Film de la Cannes și Emmy, precum și numeroase premii onorifice. Newman a fost nominalizat de 9 ori pentru premiul Oscar ca actor și o dată ca producător pentru filmul "Rachel, Rachel". În 1986 a fost distins cu acest premiu pentru rolul din pelicula "Culoarea banilor" în regia lui Martin Scorsese.

 În România a fost cunoscut mai ales datorită filmelor sale din anii 1960 și 1970, în care se remarcă rolurile sale, alături de Robert Redford, din "Butch Cassidy and the Sundance Kid"și "Cacealmaua", iar recent pentru dublarea vocii în engleză a personajului Doc Hudson din producția Pixar/Disney Mașini, lansată în vara lui 2006. Alte roluri remarcabile sunt cele din "Dulcea pasăre a tinereții", "Pisica pe acoperișul fierbinte".


Ca pilot de curse, Paul Newman a câștigat numeroase curse în competițiile organizate de Sports Car Club of America, iar el și echipa sa au câștigat mai multe titluri naționale în secțiunea open wheel a curselor IndyCar. Newman a fost cofondator al companiei Newman's Own, o companie a cărei venituri după taxare au fost donate integral unei societăți de caritate.

A fost căsătorit, începând din 1958, cu actrița Joanne Woodward alături de care a avut trei copii. „Nunta de aur” au celebrat-o în ianuarie 2008.

Newman a decedat la 26 septembrie 2008 în locuința sa din Westport, Connecticut.

Read More

Neil Diamond

Neil Leslie Diamond (n. 24 ianuarie 1941, Brooklyn, New York) este   cântăreţ, compozitor, chitarist, actor şi  producător din SUA, carismatic  şi faimos pentru vocea sa modulată care îi permite să interpreteze numeroase genuri de muzică, iar  textele simple dar pline de poezie, au făcut ca muzica să  fie uşor de înţeles, chiar dacă trata teme foarte profunde. Este unul dintre cei mai de succes  artişti din genul “adult contemporan “ din toate timpurile, şi compoziţiile sale  din diversele genuri musicale (rock, R&B, folk, pop, country, gospel, jazz, funk, regaee, balada, sinfónic, etc.)  au influenţat artişti  cum ar fi :  The Monkees, Elvis Presley, U2, Frank Sinatra, The Ventures, UB40, Julio Iglesias, Johnny Cash  şi  pe mulţi alţi artişti care i-au interpretat cântecele în jurul lumii .

A început compunând melodii încă de la vârsta de 16 ani, întâi pentru a-şi putea cumpăra o chitară, inspirat fiind de o vizită la o şcoală de muzică  a cântareţului şi compozitorului de muzica folk Pete Seeger. Aşa a scris  "Hear Them Bells" primul sau cântec. În 1960  şi-a înregistrat  compoziţiile  cu ajutorul lui  Duel,  fiind acompaniat de un coleg de colegiu   Jack Packer. Şi-au  luat  numele :  Neil & Jack   lansând singl-urile  "What Will I Do" şi  "I'm Afraid",  cu un sound asemănător cu  Everly Brothers, dar fără succes,  motiv pentru care îşi urmează cursurile universitare  de medicină   până în 1962 când primeşte oferta de a semna un contract  cu  Sunbean Music,  pemtru industria muzicală de la Brill Building din  Broadway.




Între  1965 şi  1968 a înregistrat şi compus pentru casa de discuri Bang Records,  cântece ca  “Cherry Cherry” , "Solitary man" , "You got to me" , "Red, Red Wine" (1966), “Girl, You’ll Be a Woman Soon”, "I Got The Feeling", "Thank The Lord For The Night Time", "Kentucky Woman"(1967) sau  "I’m a believer", care a popularizat grupul  The Monkees  şi care a vândut mai mult de 1000000 de copii  şi a rămas în pe locul întâi în TOP  timp de 7 săptămâni depăşind recordul de vânzări  stabilit de  Elvis Presley  şi de asemeni incluzând  şi  The Beatles.
În 1968, a avut success cu cântecul  "New Orleans", şi s-a dedicat compoziţiei pentru el însuşi, " My Babe" şi  "The Boy With The Green Eyes" devin succese.


În anii 70 a lansat melodii care au devenit şlagăre : "Desiree" (1977), "Forever în Blue Jeans" ( ce a fost de asemeni succes pe lista de cântece country) , "Say Maybe" (1978) " The Good Lord Love's You"  şi  "September Morn" (1979). Cântecele : "Sunflower" cu Glenn Campbell  şi  "Leţ Me take You In My Arms Again" (mare  hit de  música country) cu James Darren ambele în  1977 l-au confirmat că un compozitor de success .


În anii 80 apar albumele de success :  "On The Way To The Sky" (1981), "Heartlight", "12 Greatest Hits Vol 2" (1982), "Classics The Early Years" (1983)  şi  "Primitive"(1984), iar  la sfârşitul 1988 a  lansat  "The Best Years Of Our Lives", produsă de  David Foster, şi care a fost considerat de mulţi dintre critici, dar şi  de mulţi dintre fani ca fiind unul din cele mai bune albume din acea perioadă. 1988 este de asemeni şi  anul unuia dintre succesele sale  "Red, Red Wine" , care ajunge nr .1 în  Billboard.



În 1991 lansa  "Lovescape", produsă de  Peter Asher, în 1992 un album de succese cu material inedit: "The Greatest Hits 1966-1992", aduce aminte şi-l   prezintă generaţiilor mai tinere de fani. La sfârşitul anului 1992 lansează  "The Christmas Album" care ajunge în  top ten Billboard, şi începe  "In The round Tour", unul din cele mai de succes turnee .



În perioada anilor 1990-2000 au fost lansate succese ca  "Girl You'll Be A Woman Soon" cu Urge Overkill, tema filmului  Pulp Fiction, "You Are My Number One" şi  "I'm A Believer" din  filmul  Shrek cu Smash Mouth, îi reconfirma calitatea de compozitor .


În 2005 ocupa poziţia  47 după  revista Forbes dedicată  celor  mai “rentabili “artişti  şi în acelaşi an , turneul său  atinse cifra de peste  de $73 milioane de dólari, fiind turneul solistic cel mai profitabil.
Pe  9 decembrie  2006 a apărut într-o ediţie  a revistei  Billboard  cu mai mult de 50 de pagini ce i-au  fost dedicate lui şi a celor peste 40 de ani de carieră muzicală. În 12 decembrie  a lansat  o ediţie de 2 CD  din  aclamatul său album "12 Songs".


În anul  2007, apare în revista  Forbes  între primii 25 cei mai bine plătiţi  artişti. În anul  2008  a anunţat un nou turneu mondial  şi lansarea unui nou album de melodii , intitulat  "Home Before Dark". De asemeni în  2008 a participat la programul  popular  de TV American Idol, ca unul dintre mentorii sezonului, la fel ca şi  Dolly Parton şi Mariah Carey.

Read More