Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Şi-amurgurile timpurii —
Vin dimineţile urâte
Şi nopţile posomorâte
Şi lungi, şi negre, şi pustii…
Ștefan Octavian Iosif (n. 11 septembrie 1875, Brașov - d. 22 iunie 1913, București) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.
Tatăl este Ştefan Iosif, profesor de elină şi germană la liceul românesc din Braşov.
Mama, Paraschiva, născuta Mihălțeanu, fiica de preot, era nepoata lui G. Munteanu, profesor şi literat, primul traducător în româneşte al "Suferinţelor tânărului Werther."
Ștefan Octavian Iosif urmează studiile liceale la Brașov și Sibiu. În anul 1895 Ștefan O. Iosif îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filozofie, dar nu urmează cursurile şi nu se prezintă la examene.
Lucrează copist la Ministerul Domeniilor, apoi secretar al lui I. L. Caragiale, fiind antrenat într-o atmosferă literară deosebit de priitoare unui scriitor începător.
Colaborează cu revistele „Convorbiri literare", „Pagini literare", „Curierul literar".
Toamna
Se-ntoarce toamna iar, cu aiureliDe vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i povesti...
El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.
El stinge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
întregi şi nopţi întregi, necontenit.
Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...
Văzând fugita
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!...
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.
Își stabilește reputația de poet în epocă prin volumele: "Patriarhale" (1901), "Romanțe" din Heine (1901), "Poezii" (1902), "Din zile mari" (1905), "Credințe" (1905).
Bunica
Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furcă-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…
Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…
