Dr. Galina Răduleanu
"Lupta pentru distrugerea intimităţii e mai prezentă ca oricând, dar cu metode mai perfide!"
Imediat după căderea (cel puţin oficială) a comunismului, în ianuarie 1990, când începuseră să se facă auzite voci care acuzau făţarnic Biserica Ortodoxă de o „lipsă de martiraj” în timpul perioadei regimului totalitar, s-a ridicat o altă voce care le-a stat împotriva: aceea a Părintelui Boris Răduleanu, unul din pătimitorii temniţelor comuniste, condamnat la 10 ani pentru catehizarea copiilor şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva regimului. „Unde a fost Biserica?”- „În prima linie” răspunde Părintele, în „tranşeele” beciurilor Securităţii, prin miile de preoţi, monahi şi mireni conştienţi că lupta pentru Adevăr trece prin sânge şi prin Cruce. Aceasta este Biserica, cea zidită pe sfinte moaşte, şi pe această Biserică „porţile iadului nu o vor birui”Matei 16:18 , după cum ne-a încredinţat Hristos.
Părintele Boris Răduleanu
Mărturie a acestui cuvânt este însăşi fiica Părintelui Boris Răduleanu, Doamna Galina Răduleanu, trecută la rându-i prin aceleaşi „tranşee”- şi la rându-i ridicată întru pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă din viaţa de acum. După experienţa închisorii şi-a împlinit unul dintre vise practicând medicina ca psihiatru la spitalul „Al. Obregia”din Capitală, câţiva ani şi după ieşirea la pensie. În ajunul lansării cărţii domniei sale, „Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor”, D-na Galina, ajunsă acum la vârsta de 80 de ani, a primit invitaţia de a se întâlni cu un grup de tineri pentru a da mai departe ceea ce generaţii după generaţii au purtat, din grija de a nu se pierde.
- Atunci când tata, Părintele Boris Răduleanu, a fost arestat, la 13 martie 1960, la percheziţie i s-a luat şi ultima hârtie, lucruri pe care tata le scrisese o viaţă întreagă — totul. În această percheziţie se găsiseră însă şi jurnalele mele, caietele pe care tata, când aveam 10 ani, mi le-a pus în mâna şi a zis: „Scrie tot ceea ce ţi se întâmpla, tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei!”. De-aici a pornit totul. Pentru că eu eram foarte sinceră şi scriam exact cum gândeam în caietele respective, şi sigur că ceea ce gândeam era departe de a fi în conformitate cu vremurile pe care le trăiam. Mai ales făceam anumite comentarii în ceea ce priveşte felul în care se comportau comuniştii, şi multe, multe altele.
În plus, eu mai aveam încă un stigmat: datorită acestei împotriviri făţişe împotriva deznaţionalizării şi a comunismului, aveam un caieţel tot aşa, cu însemnări, în care îmi scriam părerile despre orele noastre de la Liceul „Lazăr”, unde eram elevă. Şi sigur că la istorie făceam biografia lui Stalin, la geografie făceam geografia U.R.S.S.-ului, drept care eu îmi spuneam toate părerile, şi despre profesorii pe care îi aduseseră aşa, mai „pe puncte”, la noi.
Galina Răduleanu, după eliminarea din liceu, 1952.
O bună amică, secretara UTM-ului, mi-a furat carneţelul şi l-a dus la directoare, care a fost obligată să ia măsuri. Şi a fost adusă o inspectoare de la Ministerul Învăţământului, şi pe baza acestui carnet eu am fost eliminată pentru totdeauna din toate şcolile din România. Eram în clasa a X-a, deci aveam 17 ani.
Mai târziu, la câteva luni, m-am încadrat într-o muncă, la o tipografie, ca magazioneră, şi după vreun an de zile tata a avut o idee dată de un prieten: să iau de la Lugoj, unde făcusem opt clase, certificatul de absolvire a celor opt clase — pentru că pe atunci nu erau computere, nu se prea ştia ce se întâmplă dintr-o parte într-alta a ţării. Pe baza acestui certificat, eu fiind şi salariată, am făcut la seral încă o dată liceul. M-am înscris la facultate la Cluj, pentru că la Bucureşti putea oricând să mă vadă cineva, şi am terminat facultatea fără voia lor – sub ochii lor! Numai că acuma, odată tata arestat, s-a descoperit şi ceea ce am făcut eu. Deci era o vină în plus, cu toate că nu mai puteau să facă nimic, fiindcă nu era nici un fel de plastografie — eu am făcut complet legal facultatea.
Şi, în cele din urmă — eu eram medic la Poiana Mărului, la ţară, un sat care atunci era minunat, un sat excepţional, arhaic, de altădată… Eram cu calul, cu câinele, făceam teren… Şi acolo a venit Securitatea, mi-a făcut o percheziţie, şi pe 23 septembrie am fost dusă la Braşov, şi ulterior la Uranus, unde tata era deja de şase luni de zile. Bineînţeles că eram speriată, nu se poate să nu fii, dar în sinea mea aveam o oarecare mândrie: îmi ziceam că toţi ăştia pe care îi iau comuniştii şi-i chinuiesc sunt eroi — şi eu voiam să fiu eroina!
Şi acolo am început ancheta. Aveam la vremea aceea 24 de ani. Acuma, fiind eu cu toate documentele mele şi cu toată istoria mea scrisă, mă gândeam: „Măi“, zic, „de fapt e adevărat că eu sunt împotrivă — dar la urma urmei n-am făcut nimic, sunt nevinovată”. Numai că anchetatorii, care erau şi analfabeţi, şi proşti, erau foarte puşi pe o anumită linie: trebuiau, cu orice preţ, cu frazele lor de lemn, să-şi facă dosarul, pentru ca să se arate importanţi, foarte importanţi… În ’60 nu mai era elita aceea politică, însă Securitatea trebuia să-şi menţină poziţia de supremaţie şi de „păzitor al democraţiei” — şi atunci, cum-necum, ei trebuiau să inventeze duşmanii. Şi noţiunea de „a face”, la ei, era egală cu „a vorbi”, pentru că punctul la care te încadrau era articolul 209, punctul 2, litera A – care erau „discuţii”. Or, analfabetul de anchetator te întreba aşa: „Ce discuţii aţi vorbit?” sau „Ce aţi făcut?“. Eu nu făcusem nimic, nu ştiam nimic, eram foarte liniştită. Până la urma m-au lămurit ei că, faptul că gândisem şi vorbisem (mă rog, vorbisem cu tata) era un delict: delict de opinie. Şi, după un număr impresionant de luni şi o atmosferă celulară foarte apăsătoare şi foarte chinuitoare (în care, de la orele 5 dimineaţa până la 10 seara, n-aveai voie să stai decât pe marginea patului, n-aveai voie să te sprijini, n-aveai voie să aţipeşti, n-aveai voie să vorbeşti tare, trebuia să fii ca o simplă marionetă), a urmat procesul.
Dar toate acestea aveau şi un revers, pentru că, ştiţi, ca în vasele comunicante, când se taie celelalte vase, tot lichidul se ridica pe unul singur, şi atunci se ridică într-o cantitate mai mare, toate celelalte vase fiind suprimate. Deci în această asceză, că e un fel de asceză forţată la care eşti supusă, nu-ţi rămâne decât o singură posibilitate: să te întorci în tine, să te găseşti şi să-ţi trăieşti viaţa interioară mult mai intens decât ai trăit-o până atunci, şi mult mai intens decât o vei trăi după ce vei ieşi din închisoare…
În vremea asta, pe tata l-au torturat timp de nouă luni de zile într-un mod barbar — de altfel modul „obişnuit”, nu pot să zic că a făcut excepţie – până când l-au adus la spitalizare. Acolo, când te torturau, era de faţă şi doctorul, care venea să constate dacă mai poţi să fii torturat sau trebuie să se oprească, că altfel moare deţinutul şi piere „obiectul muncii”. Iar pe taică-miu şi-au revărsat întreaga ură, şi comunistă, şi ateistă, şi l-au torturat teribil. A fost dus la spital, acolo l-au mai reanimat; ajunsese piele şi os, ca o zdreanţă. Iar ca să fie tortură pe toate planurile, au găsit un motiv să-l aresteze şi pe fratele meu, care era student, şi nu avea absolut nimic de care să poată ei să se agaţe, decât că la un moment dat plecase de acasă la Constanţa, avea el în cap să fugă, dar n-a făcut-o — şi atunci s-au agăţat de asta, că a vrut să fugă, lucru pentru care n-au avut nici o dovadă, şi l-au băgat în închisoare şi în proces. Şi în procesul ăsta mai era şi verişoara mea, Doamna Xenia Mămăligă (acum Maica Mina), care fusese legionară, dar nu făcea nici un fel de caz de asta. A urmat procesul. Procesul a fost lucrul cel mai cumplit, absolut cel mai cumplit, pentru că acolo îţi vedeai părintele ajuns ca o fantomă, fratele scheletic, şi o grămadă de minciuni care se derulau. În procesele comuniste nu exista decât martorii acuzării, nu exista martorii apărării – asta doar la „burgheji”, la comunişti, nu! N-aveai voie să vorbeşti cu cel de alături. Şi a fost un proces tipic, aşa cum au fost toate procesele lor, la care era sentinţa dinainte stabilită de către Securitate — de altfel anchetatorul, D-l Mihăilescu, ne-o şi spusese. Şi completul de judecată a luat aminte şi s-a supus, aşa încât la sfârşit tata a fost condamnat la 15 ani, Xenia la 10, eu la 7 şi fratele meu la 5. Şi aşa a început periplul prin închisori.
Anchetatorul, care avea un anumit simţ al umorului, îmi spunea să nu fiu amărâtă, că în închisoare cei mai grei sunt primii zece ani şi ultimii zece ani. Ăsta era bancul. Iar un alt banc, pe care ni-l spunea turnătoarea care era în celulă cu mine: doi inşi se întâlnesc, şi unul întreabă: „Măi, nu te-am mai văzut de mult, ce-ai păţit?” „Păi am stat la închisoare, am fost condamnat…” „Pentru câţi ani?” „Pentru cinci ani” „Pentru ce?” „Pentru nimic” „Fii serios, mă, «pentru nimic» se dau zece!”…
Este de remarcat că, în închisoare, cei care au avut simţul umorului — şi în închisoare s-a râs foarte mult, foarte mult! — au suportat mult mai uşor decât cei care vedeau numai partea tragică a lucrului. Aceia au suportat greu şi au ieşit mult mai stigmatizaţi.
Deci aşa, ca „exterior”, am trecut prin închisorile Uranus, Jilava — care a fost o închisoare absolut sinistră, dar nu am stat decât câteva luni; acolo era şi fratele meu, şi tata — şi după aceea ne-au dus să muncim (că trebuia să muncim!) la Arad şi la Oradea, unde erau ateliere. Aici trebuia să facem nişte împletituri de papură şi de plastic, o normă imposibil de atins, şi cu nişte condiţii de frig teribile, în care, pentru ca să poţi să lucrezi firele de plastic, trebuia să le ţii în sân ca să le poţi face mai uşor de manevrat.
Dar, dincolo de aceste chestii „de exterior”, era o libertate interioară şi o trăire din ce în ce mai profundă, foarte greu de exprimat prin cuvinte, foarte, foarte greu… O linişte în care orice s-ar fi întâmplat nu mai putea să te zdruncine. O linişte luminoasă. Era ceva atât de minunat, încât nu-ţi mai venea să ieşi din ea — aşa, ca unul care plonjează în adâncuri şi nu-i vine să se mai întoarcă la suprafaţă.
Era o trăire mai ales religioasă. Într-o primă fază îţi revedeai viaţa, ţi-o vedeai cu o lupă mărită, îţi recunoşteai lucurile pe care le-ai făcut rău şi aveai un sentiment de mare remuşcare… Te durea suferinţa pe care ai provocat-o altcuiva, sau nedreptatea pe care ai făcut-o, sau cuvântul pe care l-ai spus, sau gândul pe care l-ai avut faţă de cineva. Şi parcă după ce se termina una, venea alta, şi-ţi aduceai aminte de altceva… Era un noian nesfârşit, extraordinar de dureros. Cred că a fost mai dureros decât orice. Eram exact ca şarpele când îşi schimba pielea: trebuie să se târască printre spini şi printre pietre că să şi-o smulgă de pe el, pentru ca să poată să ajungă la altă piele.
Era o perioadă de mare-mare suferinţă, de aceea am şi pus eu titlul cărţii „Repetiţie la moarte” — pentru că, după părerea mea, după moarte îţi vezi la modul real şi la modul intens tot ceea ce n-ai făcut, ceea ce ai făcut rău şi toate greşelile prin care ai trecut. Numai că aici, în închisoare, aveam avantajul că mă gândeam că am să ies şi n-o să le mai repet — pe când dincolo e altceva. Deci „repetiţia” ar fi trebuit să fie făcută în aşa fel încât, atunci când o să fiu în „scenă”, la „rolul” final, să ştiu cum să mă port.
A fost aşa de intensă această trăire, încât în ’64, când ne-au anunţat că vom ieşi, şi mai ales în momentul acela al ieşirii, a fost exact aşa cum iese copilul din burta mamei, de unde se simte foarte bine. El, când iese în aer, începe să plângă, nu ştie ce-l aşteaptă. A fost foarte dureros, mai dureroasă decât intrarea a fost ieşirea, rămăsesem într-un fel legată de acea trăire pe care nu o provocasem numai eu, ci şi nişte condiţii aspre, pe care mi le-a oferit închisoarea. De atunci n-am cum să le mai refac, şi trăirea de atunci o tot caut…
Galina Răduleanu cu tatăl ei, preotul Boris, în 1967.
- Încă mai căutaţi acea trăire?
- Permanent. Uneori am impresia că mă apropii…
- L-aţi simţit pe Dumnezeu mai aproape în închisoare decât în afară?- Da. Ca în versurile lui Gyr :
„Eu am rămas sub zidurile Troiei”. Îmi aduc aminte, când am ieşit de la Oradea, până la tren m-am dus să mă plimb prin natură, prin Oradea, şi am intrat într-o biserică. Şi era biserica goală, nu era zi de sărbătoare, şi am îngenuncheat şi n-am putut să mă rog. Dumnezeu nu era acolo. Dumnezeu rămăsese în închisoare. Foarte dureroasă a fost această constatare.
- În închisoare, întâlnirea cu Dumnezeu, bucuria şi pacea au fost nişte momente sau au devenit o stare?
- În ultimul timp au devenit o stare. A durat cam un an, ultimul an….....
Apropo de ultimul an, după ce mă debarasasem de toate acele remuşcări, după ce ziceam eu că m-am curăţat, mi-am propus să merg şi să urmez poruncilor Evangheliei. Deci care era lucrul cel mai greu, lucrul cel mai important din Evanghelie? Eu voiam totdeauna lucrul cel mai greu. Şi cel mai greu era să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Păi, care sunt vrăjmaşii mei? Trebuie să-i iubesc, e categoric, asta este porunca! Plutonierii de la vizetă nu-i consideram vrăjmaşi, erau o „cantitate neglijabilă”. Erau puşi acolo ca să ne chinuiască, dar nu aveam faţă de ei nici un resentiment. În schimb, turnătoarele din celulă, pe-acestea le consideram vrăjmaşi. Şi era una care fusese turnătoare vestită. Toată lumea o ocolea cu scârbă, că ştiau ce făcuse, şi făcuse foarte mult rău. După mine, ea întrupa vrăjmaşul. „Bun”, zic, „şi ce fac eu cu vrăjmaşul ăsta? Totuşi, trebuie să-l iubesc — «iubiţi pe vrăjmaşii voştri!» Matei 5:44“.
„Măi, dacă-i de iubit, nu pot s-o iubesc”. Am încercat eu să o iubesc în toate felurile -nu puteam. „Dar”, zic, „măcar să stau de vorbă cu ea”. Nimeni nu vorbea cu ea, toată lumea o ocolea, era ca o leproasă. Şi m-am apropiat de ea, să stăm de vorbă, şi a început să-mi povestească din viaţa ei. Mie-mi place foarte mult să ascult vieţile oamenilor, şi oamenilor le plăcea foarte mult să-şi expună vieţile, şi atuncea ne potriveam — de aceea am vrut să fac şi psihiatria, printre altele. Şi, după ce mi-a povestit, parcă am înţeles-o. Nu mai eram aşa pornită. Şi maximum pe care am putut să-l fac a fost că i-am făcut… masaj. Dar n-am mai avut aversiunea faţa de ea. După ce mi-a povestit toată viaţa ei, care a fost o viaţă destul de chinuită, parcă am înţeles-o. Francezul are o vorbă: „tout pardonner c’est tout comprendre” — a ierta înseamnă a înţelege. Deci ierţi în momentul în care înţelegi.
- Şi cum reuşeşti să ierţi?
- Să vrei, să vrei foarte tare… Să spui: „Eu vreau să iert!” — şi Dumnezeu te ajută.
- Care a fost pentru dumneavoastră cea mai importantă lecţie a închisorii?
- Descoperirea eului interior. Mi-am descoperit, să zicem, scânteia divină din mine – aceasta este ceea ce consider eul interior. Am descoperit că, dincolo de ceea ce se vede, există un „ceva” foarte profund, care suntem noi. Eul meu este ceva care nu se vede şi care este, de fapt, ceea ce a creat Dumnezeu în mine.
- Cum ne putem găsi eul?
- Căutându-l cu insistenţă şi folosindu-te de fiecare clipă pe care o poţi valorifica pentru aşa ceva. Clipa, nu momentul. Pe urmă iarăşi te ia valul. Clipa aceea în care ieşi la suprafaţă, tragi un aer, apoi te duci iarăşi în valuri. Ca balena. Acel aer trebuie să-l foloseşti, nu ai altă soluţie.
- De ce credeţi că v-a fost mai greu să vă rugaţi în libertate?- În lumea de azi suntem bombardaţi cu prea mulţi stimuli din exterior, care ne fură. Tot timpul suntem furaţi, şi nu ne dăm seama. Lobacevski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpâneşti pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a încercat în permanenţă – şi în închisoarea mică, şi în „închisoarea” mare: să ne ucidă intimitatea, să nu avem nici un moment în care să fim cu noi înşine — ori să lucrăm, ori, când veneam în celulă, se punea cineva să citească ziarul cu o voce din asta, penetrantă... Şi pe urmă, ca să fim foarte reeducaţi, ne duceau într-o sală care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau să citim o recenzie, să facem orice, numai să nu rămânem în intimitate. Şi să nu credeţi că lupta asta pentru distrugerea intimităţii a luat sfârşit. Nu, este mai prezentă ca oricând! Dacă în închisoare se făcea printr-o modalitate dură, brutală, exterioară, astăzi metodele sunt mult mai perfide şi mult mai evoluate.
Iată ce spune Matei Vişniec:
„Omenirea a pierdut de mult răul direct, sincer şi pur. Astăzi răul este învăluit în mii de discursuri despre o lume mai bună. Astăzi răul nu vrea numai să îndobitocească mulţimile, el vrea să fie şi adulat de ele, el vrea să locuiască în chiar minţile oamenilor şi să-i domine din interior”.
Asta este. Asta s-a urmărit în închisoare: distrugerea eu-lui interior, a personalităţii, distrugerea ta ca fiinţă care vii în contact cu Divinul. Şi, vă spun, se rezista mai uşor într-o situaţie când răul are o faţă neagră şi o vezi, decât cu răul care îmbracă aspectul aparent al binelui şi atragerii. Că a forţa lucrurile dă naştere la nişte „anticorpi”, pe când a atrage prin fel de fel de manevre înseamnă a şti să apeşi exact pe butonul prin care persoana respectivă poate să reacţioneze… Astăzi la asta se umblă.
Deci, cum spunea cineva (de altfel, nu e o noutate!), cea mai mare victorie a diavolului în secolul XX (şi eu zic şi în XXI) este să-l facă pe om să creadă că el nu există. Dar el există, numai că a luat o faţă a binelui, şi faţa asta a binelui poate să înşele pe foarte mulţi. A binelui aparent, a binelui care, indiferent prin ce mijloace – începând de la distracţii, calculator, televizor — atrage şi stăpâneşte. Nu mai eşti tu stăpânul tău, ci altceva — şi, prin acest altceva, de fapt e altcineva. În momentul în care devii robul tehnicii, nu mai vorbesc de droguri, nu tu stăpâneşti tehnică, ci tehnica te stăpâneşte pe tine. Nu poţi trăi fără ea, aşa cum nu poţi trăi fără droguri, nu poţi trăi fără nicotină, nu poţi trăi fără pornografie. Toate-toate sunt deghizate, şi atât de atrăgătoare… Uneori, cea mai mare greutate este să deosebeşti binele de rău — cred că asta este esenţa vieţii noastre.
- Care este diferenţa dintre ce vedeţi la tinerii de astăzi şi ce aţi trăit dumneavoastră?- Eu am avut fericirea să-l cunosc pe un om pe care îl consider, aşa, un fel de vârf, un fel de Everest: Ion Gavrilă Ogoranu. Şi el, la una din întâlnirile care se fac în fiecare an la Mănăstirea Sâmbăta (în prima Duminică după Sfântul Ilie se face o comemorare a celor care au murit în munţi), a spus acolo un lucru:
„Noi, tinerii, aveam ca prioritate aceea de-a ne sluji ţara” — tineretul actual nu are decât drepturi. Deci noi aveam datorii, tineretul de astăzi are numai drepturi—şi nici o datorie."- Care ar fi baricada sufletească? Cum putem rezista astăzi?- Mai înainte de toate, fii credincios ţie însuţi, adică să te poţi uita liniştit în oglindă. Conştiinţa înainte de toate. Nu faci nici un rabat de la conştiinţă. Conştiinţa este voia lui Dumnezeu. Deci să faci ceea ce crezi că, dacă Dumnezeu este de faţă, ar zice: „Da, cu asta sunt de acord” – să nu faci ceva ce El ar zice: „Nu, cu asta nu sunt de acord”. Asta e totul, e foarte simplu.
- Deci ultima baricadă e lupta pentru credinţă…- Şi pentru sufletul tău. „Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea toată?” Marcu 8:36. Sufletul, această intimitate de care Lobacevski îi vorbeşte lui Lenin: „Distruge-i intimitatea, deci distruge-i sufletul, şi l-ai cucerit, l-ai făcut sclav” — de aceea se şi luptă, dar sub o formă atât de perversă, atât de rafinată, atât de ademenitoare… Prin totul: comoditate, plăcere, distracţie…
- Acum sloganul este a da, nu a lua…- Ni se dă, dar ni se ia totul.
autor :
Anca Stanciusursa : Familia ortodoxa, nr. 1(60)/ianuarie 2014
.jpg)
_03.jpg)
.jpg)
_01.jpg)
..JPG)
