Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările

sâmbătă, 10 mai 2014

Gânduri de seară.............


Preţul... care-i preţul...
Preţul libertăţii... e scump !

Între Dumnezeu şi diavol
Este viaţa unui om.
Cu dorinţele de bine
Şi tentaţii către rău...

Între Dumnezeu şi diavol
E lumină şi-ntuneric.
Tare-i greu să vezi poteca
Şi să mergi pe drumul drept.

Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi trăi.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

Pădurea-i pângărită
Vorbirea violentă
Respectul răsturnat.
Asta nu e libertate.
Salvează-ne Divinitate!



Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi traï.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

miercuri, 5 februarie 2014

"Ochii lui mari şi albaştri impuneau respect"!


Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei — d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost  om politic, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
Iuliu Maniu s-a născut în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).


Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată că membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat de Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
S-a opus înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, care dădea startul unipartidismului român. După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimul instalat la 6 septembrie 1940 și a celui postlegionar, deși ranchiuna acestuia împotriva liberalilor (partidul său fusese victima șicanelor electorale și terorii polițienești sub guvernarea liberală în anii '30) l-a făcut să ia în curte apărarea legionarilor acuzați atunci de asasinarea prim-ministrului liberal I.Gh.Duca.
În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost ministru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști, care acționanu astfel într-o mai veche tradiție a fraudei electorale în România, căci guvernele liberale din perioada precomunistă au apelat și ele adesea la astfel de practici incorecte.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţa la 5 februarie 1953 la Sighet,.... directorul închisorii din Sighet telegrafia cifrat la Bucuresti: "s-a stins becul în camera nr...". Cadavrul său a fost  aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

 

Iuliu Maniu a fost una din cele mai puternice personalităţi ale vieţii politice româneşti, care a luptat în întreaga sa viaţă împotriva oricărei forme de dictatură, de asuprire şi de încălcare a valorilor democratice. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și a dorinței de libertate.


Corneliu Coposu : „Nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nici o activitate desfăşurată de el; am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de 10 ani. În mod inevitabil am luat cunoştinţă de toate culisele politice şi diplomatice ale vieţii politice româneşti”.

Gabriel Ţepelea :  "Când eram copil la mine-n sat, la Borod, am auzit pentru prima oară de "iuliuman", aşa pricepuseră copiii că-l chema pe Maniu. Eu m-am înscris în PNŢ la 17 ani, când am terminat liceul la Oradea.
I se spunea "Sfinxul"  datorită impenetrabilităţii sale şi fiindcă avea nişte ochi mari şi albaştri, care impuneau respect. După ce am intrat în anturajul său mi-am dat seama că era un om foarte informat, calculat şi răbdător. Chiar şi cu cei foarte tineri vorbea cu dumneavoastră".

sâmbătă, 1 februarie 2014

Gânduri de seară.........


În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
-Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.


Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi : un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.  (Ovid Densusianu)

marți, 21 ianuarie 2014

Gânduri de seară...............



Demnitatea este valoarea supremă a omului şi a naţiunii cu atitudine demnă, autoritate morală şi prestigiu.

"Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrâneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărâmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decât să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încât el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrânge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luând aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sunt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Când cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, când cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpânului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din Bărbierul din Sevilla lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind câte virtuţi sunt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, citi stăpâni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpân, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălând picioarele ucenicilor…

Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea e bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, e vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate. Cu alte cuvinte, demnitatea e autentică atunci când se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu e mai nepotrivit decât o teorie a demnităţii. Demnitatea nu se manifestă prin pompă retorică, prin discurs. Nici măcar printr-un discurs în latină." (Andrei Pleşu)


vineri, 7 iunie 2013

Cât de obiectivă e justiţia română?

Decizia de ieri a instanţei, de cercetare de către procurori a lui Sorin Alexandrescu în stare de libertate, ridică o gravă, foarte gravă problemă. 

Dar aceasta - cea mai gravă problemă - nu este că un pion al sistemului mafiot probabil edificat de Dan Voiculescu va putea să hălăduie liber prin România şi poate va reuşi să fugă din ţară, ci că judecătorii, instanţele nu pot fi bănuite măcar de bună credinţă şi obiectivitate.

Există o cifră dramatică de procese care au avut loc în România - de la venirea comunismului şi până în prezent, în care magistraţii aceştia au decis alandala condamnarea unor oameni nevinovaţi şi absolvirea de păcate

marți, 2 aprilie 2013

by Viorica Crainic


 Gânduri de seară.........


"Democraţiile de stânga ignoră faptul că noi nu ne naştem egali de la natură. Considerând inegalitatea noastră iniţială drept o eroare a naturii, democraţia de stânga încearcă să o corecteze impunând principiul egalităţii cu ajutorul instituţiilor statului, apelând în planul adevărului la concepte demne de tot respectul precum conştiinţa socială, sentimentul colectiv, marea familie socială. Dar această procedură s-a dovedit a fi o formă de anus contra naturii. Constrângerea fiinţei umane, în special constrângerea de natură psihică, are ca efect suprimarea libertăţii, libertatea este subordonată egalităţii forţate. Pentru că egalitatea în felul gândit de democraţia de stânga se opune, în fapt, libertăţii, egalitate şi libertate sunt două concepte care se opun până la anularea reciprocă. De aceea, în condiţiile democraţiei de stânga, libertatea devine doar un instrument de propagandă demagogică, folosit pentru manipularea maselor. În absenţa libertăţii, egalitatea este şi ea un concept artificial, iar împreuna nasc o democraţie iluzorie. Ajunsă în acest punct, democraţia de stânga eşuează în mod tragic, salvându-se doar prin dictatură. (Corneliu Sofroni)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More