Gânduri de seară..........

Eu, umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă şi tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu.
Şi-apoi într-o zi oarecare
În care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o în vechi calendare
Duminica trupului meu - duminica trupului meu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine, umbră
Să redevii fiinţă.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zorile noaptea-şi dezleagă
Mă satur cu-o umbră şi-atât.
Şi sufletul meu te mai roagă
Magnetic catarg doborât
Tu, umbră tăcută şi dragă
Aşază-ţi fularul la gât - aşază-ţi fularul la gât

O umbră se-nchide în mine
O umbră prin mine trecu
E-atâta de rău că e bine
E-atât de mult da că e nu
Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în a şi în u
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu - şi umbra aceea eşti tu.( Adrian Păunescu)

Read More

Gânduri de seară........

Cât de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară
Şi câtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă şi scânteie ca un ban nou într-o comoară.


Lângă habuz, leandrul fraged din când în când arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, când îşi reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurând se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare.

Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sânziene,
Când crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită,
Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Câmpiilor Elizeene.

În slavă, braţele-amîndouă le-nalţ atunci, şi-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pământul şi-i mulţumesc, simţind în mine
Nădejdea tinereţii mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde şi scânteie ca un an nou într-o comoară.(Dimitrie Anghel)

Read More

Gânduri de seară..............

"Tu care-ai fost odată, tu, care eşti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – şi dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – şi-al serii hotar ce-l atingeam
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit şi întinat ...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –
Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrangeri de noapte-ndepărtată.
Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise ...
Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău – sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veşnic pierdute giuvaiere,
De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăti, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ...
Sărută-mă-n absenţă şi-n somn – sărută-mi umbra." (A.E. Baconsky)

Read More

Gânduri de seară...........

"O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lasaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?…Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îti voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
- Rămâi cu bine.
- Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lasaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata… "(Ştefan Augustin Doinaş)

Read More